Populatie si hrana. Orice discutie despre structurile societatilor medievale si incipient moderne trebuie sa porneasca de la evidentierea corelatiei fundamentale care a conditionat insasi existenta acestor societati, corelatia dintre numarul oamenilor si resursele alimentare aflate la dispozitia acestora. Aceasta corelatie poate fi definita in felul urmator: la un nivel tehnologic dat, o anumita (micro)regiune poate hrani un anumit numar de oameni.


Aceasta relatie de echilibru agro-demografic nu trebuie inteleasa intr-un mod static si fixist; dimpotriva, echilibrul dintre oameni si resurse este deseori tensionat, amenintat sa se rupa, la originea tensiunilor stand de cele mai multe ori cresterea rapida a numarului populatiei fata de o productie agricola mult mai putin dinamica.


Pentru a intelege mai bine acest mecanism tensionat trebuie sa avem in vedere concluziile la care au ajuns demografii cu privire la evolutia demografica a omenirii. Pornind de la deosebirile majore care apar la nivelul variabilelor demografice centrale - natalitatea, mortalitatea, speranta medie de viata - demografii impart intreaga istorie a omenirii in trei mari etape:

-        vechiul regim demografic

-        tranzitia demografica

-        regimul demografic modern.


Tranzitia demografica este considerata ca un proces care a cunoscut si el mai multe faze, afectand mai intai mortalitatea si abia apoi natalitatea, si care in general se suprapune trecerii la societatile industriale. La nivel european tranzitia demografica a inceput in Occident in secolul al XVIII-lea si s-a extins apoi in secolele XIX-XX. In Romania tranzitia demografica pare sa fi inceput abia in ultimii ani ai secolului XIX si s-a desavarsit abia in perioada postbelica. In fine, intr-o serie de tari ale lumii a treia tranzitia demografica este inca in curs de desfasurare.


Evident, pentru lumile medievala si moderna timpurie, cel care ne intereseaza este vechiul regim demografic. Acesta era caracterizat de:

-        natalitate ridicata (deseori in jur de 40 de nasteri anual la 1000 de locuitori, mergand in unele cazuri exceptionale pana la 50-60 de nasteri la 1000 de locuitori; pentru comparatie, astazi in tarile europene rata natalitatii variaza in jur de 10-15 nasteri la 1000 de locuitori)

-        mortalitate generala ridicata si profund neregulata (in cadrul acestei mortalitati generale un loc important ocupa mortalitatea infantila, care afecta deseori o treime sau chiar o jumatate dintre copiii nascuti vii)

-        speranta medie de viata scazuta (calculata la nastere, speranta medie de viata era redusa de mortalitatea infantila uriasa; pe de alta parte 757j95h insa, chiar si oamenii care supravietuiau copilariei si ajungeau adulti, erau destul de expusi la boli si alte surse de mortalitate, astfel incat cei care depaseau varsta de 50-60 de ani erau procentual putin numerosi).


Natalitatea ridicata, specifica tuturor societatilor preindustriale, avea cauze naturale. Din punct de vedere natural, perioada fertila din viata fiecarei femei cuprinde circa 25-30 de ani, ceea ce, considerand ca o sarcina dureaza in mod normal 9 luni, inseamna ca teoretic o femeie poate naste chiar mai mult de 30 de copii. Aceasta marime este pur teoretica, deoarece in viata reala apar o serie de limitari naturale si sociale ale numarului de nasteri. Astfel, societatea impunea teoretic restrangerea relatiilor sexuale ale femeilor la cadrul cuplului familial, dar, data fiind varsta timpurie a casatoriei fetelor, aceasta limitare nu reducea in mod semnificativ potentialul de nasteri. Mai eficiente erau restrictiile sociale in cazul vaduvelor si a fetelor care ramaneau nemaritate, dar acestea nu au reprezentat niciodata un procent atat de mare, incat sa determine in mod decisiv valoarea statistica a natalitatii. Cum gama mijloacelor si metodelor contraceptive era relativ redusa si eficacitatea multora dintre acestea indoielnica, iar societatea blama folosirea lor, principala limitare a numarului de nasteri era involuntara, fiind cauzata de alaptatul prelungit al copiilor, perioada in care sansele unei noi graviditati erau reduse, de mortalitatea ridicata a femeilor cu ocazia nasterii, si de numarul ridicat al pierderilor de sarcina datorate fie alimentatiei insuficiente sau nepotrivite, fie muncilor extenuante. In felul acesta se ajungea ca o femeie sa nasca in medie doar 5-6 copii, ceea ce depasea insa cu mult necesitatile unei rate normale de inlocuire a populatiei. Chiar daca jumatate dintre acesti nascuti vii mureau la varsta copilariei, totusi cei ce ajungeau adulti depaseau numeric generatia parintilor, evidentind astfel tendinta unei cresteri demografice.


Sporirea numarului oamenilor dezechilibra insa raportul cu resursele de hrana, respectiv, daca productia alimentara  ramanea constanta, atunci fiecarui individ ii reveneau mai putina mancare. De aceea, foametea era oarecum pre-programata in cadrul vechiului regim demografic. Totusi, cauza foametei nu era cresterea demografica, ci variatia mare a productiei agro-alimentare datorita vulnerabilitatii societatilor medievale la intemperii, si datorita precaritatii mijloacelor de stocare a resurselor alimentare. Astfel, marimea recoltelor varia foarte mult de la un an la altul, dar excedentele dintr-un an bun puteau fi doar rareori pastrate pentru a face fata nevoilor dintr-un an prost. In consecinta, oamenii de la sfarsitul evului mediu si de la inceputurile epocii moderne traiau intr-o lume supusa unor considerabile alternante intre extreme, intre perioadele de satietate si de exces, si perioadele de lipsuri sau chiar de foamete. Iar foametea, deseori in combinatie cu celelalte doua "flageluri" ale lumii medievale - epidemiile si razboaiele - genera valuri de mortalitate care anihilau temporar tendinta de crestere demografica. Apoi insa, situatia se normaliza, iar societatea isi relua tendinta de crestere.


Atunci cand am definit corelatia dintre numarul oamenilor si resursele de hrana aflate la dispozitia lor, pentru nevoi logice am postulat ca nivelul tehnologic si spatiul de locuire sunt date, ceea ce inseamna constante. In realitatea istorica, amandoua au cunoscut evolutii, care, desi mai putin rapide decat ar fi avut nevoie oamenii acelor vremi, au ingaduit convertirea tendintei de crestere demografica intr-o crestere economica generala.


Felul in care oamenii si-au procurat hrana a avut deci un rol crucial in economia medievala si moderna timpurie. In lumea medievala au coexistat mai multe moduri de procurare a hranei:

-        culesul, vanatul si pescuitul

-        cultura plantelor si cresterea animalelor domestice

-        schimbul


Comunitatile de vanatori-culegatori ocupau si la sfarsitul evului mediu mari parti ale globului. Catre 1500 ele controlau cea mai mare parte a Americii, extremitatile nordice ale Europei si Asiei, o parte a Africii, Australia si Oceania. Totusi, prin specificul modului lor de existenta, aceste comunitati ocupau doar imperfect spatiul, erau relativ putin numeroase, si vulnerabile in raporturile cu alte tipuri de comunitati umane. De altfel, inca din timpul neoliticului, comunitatile de vanatori-culegatori fusesera silite sa se replieze spre zonele periferice ale lumii de presiunea societatilor compacte si mai bine organizate de agricultori si crescatori de animale.


Societatile pastorale erau si ele minoritare la nivelul lumii medievale tarzii. Astel, atat in Africa rasariteana, cat si in Asia centrala si in unele parti ale Europei rasaritene mai existau triburi sau societati care traiau precumpanitor sau exclusiv de pe urma cresterii animalelor domestice: vite (bovine), oi, capre,.cai etc. Uneori, aceste societati practicau nomadismul, respectiv se deplasau in spatiu pentru a asigura hrana animalelor. La sfarsitul evului mediu nomadismul era totusi in recul, si, la fel ca in cazul comunitatilor montane de crescatori de animale, lasa loc unui sistem de pendulare sezoniera, intre zone bine cunoscute si vizitate periodic, sistem cunoscut sub numele de transhumanta. Cele mai multe dintre societatile de crescatori de animale stabilisera inca de multa vreme un fel de simbioza cu societatile sedentare de agricultori, cautand sa-si asigure astfel suplimente de hrana si alte produse. Formele acestei interactiuni au variat mult de-a lungul istoriei. Uneori, crescatorii de animale s-au multumit cu raporturile de schimb, oferind animale si/sau produse animaliere in schimbul produselor vegetale si mestesugaresti. Alteori, ei si-au procurat cele dorite prin jaf, sau au profitat de superioritatea lor militara pentru a impune agricultorilor sedentari plata unui tribut sau a altor dari (taxe de protectie). Pe de alta parte insa, atunci cand o societate pastorala se instapanea asupra unei societati agricole, si eventual si asupra unor centre urbane, atunci tentatia era mare de a parasi modul de viata pastoral si de a se stabili in asezarile cucerite, pentru a beneficia pe deplin de roadele cuceririi. In consecinta, din punctul de vedere al marii istorii, succesul politico-militar al unora dintre societatile de crescatori de animale s-a dovedit deseori un accelerator al inlocuirii modului de viata pastoral cu un mod de viata sedentar.


Inca din timpul antichitatii, dar cu atat mai mult in evul mediu, cea mai mare parte a oamenilor isi asigurau hrana din cultivarea anumitor plante. Gama acestor plante, ca si modalitatile concrete de cultivare a acestora, au variat considerabil, fiind determinate atat de conditiile naturale din diversele parti ale lumii, cat si de traditiile si de stocurile de cunostinte agro-tehnice acumulate de diferitele comunitati umane. Reducand mult complexitatea realitatii, si pornind doar de la plantele care asigurau cea mai mare parte a alimentatiei, putem aprecia ca in lumea medievala au coexistat 3 mari civilizatii agricole:

-        civilizatia cerealelor

-        civilizatia orezului

-        civilizatia porumbului


Civilizatia cerealelor este specifica "Lumii Vechi", adica Asiei, Europei si Africii. Ea este cea mai veche civilizatie agricola, inceputurile sale plasandu-se in neolitic, in Orientul Apropiat. Sistemele de cultivare a cerealelor, ca si gama acestora, s-au extins din neolitic pana in evul mediu. In lumea medievala se cultivau 5 cereale principale: graul, orzul, secara, meiul si ovazul. Desi culturile de cereale au ramas limitate in evul mediu la zonele cu climat temperat din emisfera nordica, in timp s-au impus unele diferente chiar si intre cereale. Astfel, in Europa secara a prevalat in zonele ceva mai nordice, iar orzul si meiul au ramas cantonate in partile mai calduroase ale continentului. Desi operatiunile agricole principale sunt cam aceleasi in cazul tuturor cerealelor principale, in lumea medievala au coexistat mai multe feluri de folosire a solului:

-        cultivarea unei suprafete de pamant in mod repetat, an dupa an, pana la epuizarea potentialului natural al solului; dezavantajul acestui sistem este faptul ca randamentul scade de la un an la altul, generand cu o anume regularitate crize agricole si foamete

-        sistemul moinei regulate (reglementate): pentru a evita catastrofele agricole, comunitatile umane au stabilit o regula de abandonare voluntara a unei suprafete agricole dupa un numar oarecare de ani, si implicit de luare in cultura a unor noi terenuri

-        asolamentul bienal: impartirea prealabila a terenului in doua parti (sole), dintre care una era cultivata si una era lasata necultivata (in parloaga), iar in anul al doilea era cultivata a doua sola si era lasata sa se odihneasca cea dintai, ciclul fiind reluat in anul al treilea

-        asolamentul trienal: terenul agricol era impartit in 3 sole, una fiind cultivata cu cereale de toamna, cea de-a doua cu cereale de primavara si cea de-a treia lasata in parloaga; in acest caz, un ciclu complet dura 3 ani.


Daca sistemul cultivarii pana la epuizare, cel al moinei regulate si cel al asolamentului bienal erau cunoscute inca din antichitate, asolamentul trienal reprezinta o inventie medievala, fiind atestat in Imperiul Carolingian la sfarsitul secolului al VIII-lea, si raspandindu-se treptat in secolele IX-XIV in nordul Frantei, Tarile de Jos, Germania, Italia, Anglia si unele parti ale Europei rasaritene. Avantajele acestui sistem erau considerabile, atat prin facilitarea refacerii potentialului solului, cat si prin diminuarea riscurilor de catastrofa agricola prin cultivarea concomitenta a cerealelor de primavara cu cerealele de toamna. De asemenea, aceasta combinatie ingaduia repartizarea mai judicioasa a eforturilor de-a lungul anului agricol, lucrarea mai temeinica a pamantului, si deci obtinerea unor productii mai mari. Catre sfarsitul evului mediu au aparut si forme mai complexe de asolament, cu cicluri de 4-6 ani, si cu sisteme de rotatie mai complexa a culturilor cerealiere si a leguminoaselor. Totusi, in secolul al XVI-lea asolamentele mai complexe erau inca putin raspandite, fiind folosite doar pe unele ferme din Tarile de Jos, Italia si Anglia. De altfel, nici asolamentul trienal nu era raspandit decat in unele tari, asolamentul bienal si moina regulata prevaland inca in mari parti ale Europei mediteraneene si rasaritene, ca si in Asia si Africa.


Datorita deosebirilor in modul de folosire a solului, in rodnicia pamantului si in tehnicile agricole, randamentele agricole variau mult de la o zona la alta. Ele difereau totodata foarte mult de la un an la altul, in functie de hazardurile vremii (precipitatii, temperaturi etc.) si de prezenta/absenta daunatorilor, dintre care lacustele erau deosebit de temute. Avand in vedere aceste variatii, randamentele medii - exprimate prin raportul dintre recolta si samanta, in conditiile in care izvoarele pastrate folosesc unitati de masura variabile, si precizeaza doar rareori suprafetele - ofera doar o imagine aproximativa a productivitatii agricole. Totusi, se poate aprecia ca in secolele IX-XIII in Europa apuseana a avut loc o crestere a randamentelor cerealiere. Astfel, daca in perioada carolingiana randamentele la cereale variau intre 1,5:1 si 4:1, fiind insa cel mai adesea doar putin peste 2:1, dupa 1200 productivitatile nu mai scad decat in mod exceptional sub 3:1, atingandu-se insa tot mai des 4:1, 5:1 sau chiar 6:1. Desi progesele tehnice realizate in Occidentul medieval s-au raspandit treptat si in alte parti ale Europei, deosebirile la nivelul productivitatii au sporit, in secolul al XVI-lea putand fi consemnate de exemplu urmatoarele randamente la grau: 5,6:1 la Imola in Italia in anii 1585-1594, intre 4:1 si 5:1 in Poitou, in Franta, 4,5:1 la Wobeck in nordul Germaniei in 1581, doar 2,6:1 la Tokaj in nordul Ungariei in 1569-1572, dar si 10,3:1 la ferma Hitsum din Frizia (nordul Tarilor de Jos) in 1570-1573, sau 8:1 pe mai multe domenii din sudul Anglei in anii 1571-1580. Variatiile puteau fi uriase si in interiorul aceleiasi tari: de exemplu, in Polonia randamentele au fost 2,8:1 la Knyszyn in 1561, 4,9:1 la Korkczyn in 1564, si chiar 8:1 la Zator-Oswiecim tot in 1564[1].


Civilizatia cerealelor presupune si totodata ingaduie o impletire intre culturile de plante si cresterea animalelor. Boii si caii reprezinta o forta de tractiune esentiala la arat, iar lasarea periodica in parloaga a unor importante suprafete ofera animalelor domestice pasuni apropiate de salasurile oamenilor. Totodata, mai ales in Europa, bogatia relativa a precipitatiilor si ocuparea imperfecta a teritoriului au permis pastrarea unor intinse suprafete impadurite, ceea ce a favorizat mentinerea unui numar considerabil de animale. In fine, padurile au oferit intregirea gamei alimentare printr-o gama variata de poame. Totusi, in pofida intregirii alimentatiei cu carne si fructe, precum si cu unele legume, miere, lactate, oua, peste si diverse bauturi, alimentatia oamenilor din societatile cerealiere a ramas dependenta in proportie de 70-80% de aportul caloric al cerealelor principale, consumate sub forma de fierturi sau de paine.


Diversitatea culturilor de plante din "civilizatia cerealelor" este intregita de culturi mai speciale, cum ar fi vita de vie, sau plantele textile (inul, canepa, mai putin bumbacul si duzii pentru viermii de matase). Trecerea la aceste culturi, care erau destinate mai mult comertului decat auto-consumului, marcheaza desprinderea crescanda a unora dintre aceste societati de constrangerile alimentare, si capacitatea lor de a dedica o parte crescanda din energia lor satisfacerii unor nevoi mai sofisticate.


Civilizatia orezului a aparut mult mai tarziu decat cea a cerealelor. Desi cultura orezului pare sa fi fost atestata in Asia inca de pe la anul 2000 i.Hr., totusi el nu s-a impus in egala masura cu cerealele. De altfel, initial orezul era cultivat in regim uscat, similar cu cerealele. Marea noutate a fost trecerea la cultura orezului inundat, realizata in circumstante inca insuficient cunoscute in Asia de sud-est. Orezul inundat, numit uneori si "orez acvatic", are avantajul unei productivitati mult mai mari decat a cerealelor, dar este posibila numai in zone joase, pe vaile raurilor, unde solicita totodata un efort special in gestiunea resurselor de apa. Candva intre anii 600 si 1200, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfectionat in China, iar orezariile s-au extins considerabil in campiile sudice si centrale ale acestei tari, care in timpul antichitatii fusesera slab locuite si partial ocupate de mlastini. In felul acesta, lumea chineza, care in antichitate apartinuse in mod evident "civilizatiei cerealelor", a fost scindata intre o China a cerealelor, in nord si in zonele continentale inalte, si o China a orezariilor, in campiile din centru si sud-est. Pe de alta parte, daca in antichitate sudul fusese slab populat si periferic, resursele alimentare considerabile generate de cultura orezului inundat au ingaduit cresterea exploziva a populatiei in sud, astfel incat pe la 1200 China orezariilor avea o populatie de 2 ori mai mare decat China cerealelor.

Implicatiile civilizationale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul productivitatii agricole a permis sporirea numarului oamenilor, populatia Chinei crescand de la 50 de milioane de locuitori la mijlocul mileniului I, la peste 100 de milioane de locuitori catre anul 1200. Mai mult, productivitatea ridicata a orezului a ingaduit unui numar sporit de oameni sa se hraneasca din orezul produs de alte persoane, adica sa se dedice unor activitati non-agricole. Aceasta a insemnat cresterea oraselor, a activitatilor mestesugaresti si comerciale, China sudica fiind in timpul dinastiei Song (960-1279) neindoielnic regiunea cea mai urbanizata si mai bine dezvoltata din punct de vedere economic la scara intregii lumi.


Au fost insa si alte consecinte ale adoptarii culturii orezului inundat. Ocuparea teritoriului a fost deosebit de inegala, densitatile foarte mari din campiile joase contrastand cu locuirea sporadica din zonele mai inalte. Pe de alta parte, in campiile ocupate de orezarii numarul mare al oamenilor, eliminarea pasunilor si potentialul microbian sporit de inundarea periodica a terenurilor agricole au condus la disparitia aproape completa a animalelor domestice (o exceptie notabila fiind bivolii, mai bine adaptati mediului natural cu excedent de apa. Aceasta a antrenat la randul sau o diminuare a aportului alimentar al proteinelor de origine animala, si deci o scadere a taliei medii a populatiei. Totodata, bucataria chinezeasca a cautat alte solutii pentru a compensa penuria carnii. Pe un alt plan, penuria mijloacelor de tractiune animala a generat o dependenta sporita de transporturile bazate pe energia umana. In fine, excedentul de populatie a insemnat si mentinerea la un nivel scazut a costului muncii umane, ceea ce a descurajat pe termen lung introducerea inovatiilor tehnice care sa inlocuiasca sau sa economiseasca forta de munca.


Desi civilizatia orezariilor s-a dezvoltat cu precadere in China sudica si centrala, ea nu a ramas cantonata la lumea chineza. Cultura orezului inundat s-a raspandit si in alte parti ale lumii, cum ar fi tarile din Coreea, Japonia (unde totusi orezul nu a devenit predominant in alimentatie decat incepand cu secolul al XVII-lea), Indonezia, Indochina, India nordica (mai ales pe valea Gangelui), Irak si Egipt. Orezul a patruns si in unele tari europene la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie (de exemplu, in Banat cultura sa pare sa fi fost introdusa de otomani in 1575), dar aici a ramas o prezenta marginala, limitata la comunitati restranse din punct de vedere numeric.


Civilizatia porumbului a ramas multa vreme apanajul strict al Lumii Noi. Cultura porumbului a aparut in Mexic, pe la anul 2000 i.Hr. Multa vreme a fost cultivat porumbul salbatic, cu stiuleti de numai 2-3 cm, cu doar cateva zeci de boabe. Treptat insa, prin selectia semintelor calitatea porumbului s-a ameliorat, iar randamentele sale au devenit foarte mari, ajungand si la 100:1. Cultura porumbului s-a extins in alte parti ale Americii de Nord si Centrale, precum si in partea nordica si apuseana a Americii de Sud. Fapt remarcabil, porumbul a putut fi cultivat si la altitudini relativ ridicate, inclusiv pe platourile andine. Avantajele porumbului nu se opresc aici. Datorita specificului sau, el a fost adesea cultivat in simbioza cu alte plante cu randament ridicat, cum ar fi fasolea si dovleacul. Potentialul agricol al "civilizatiei porumbului" a fost intregit de alte plante cu valoare alimentara, precum cartofii si tomatele. In consecinta, potentialul alimentar al societatilor care s-au specializat in aceste productii agricole a sporit considerabil, ceea ce a ingaduit cresterea spectaculoasa a populatiei, si atingerea unor densitati demografice mari in unele zone din Mexic si din Peru.

In ciuda acestor avantaje, "civilizatia porumbului" nu a cuprins intreaga America precolumbiana. Cea mai mare parte a continentului american, atat in America de Nord cat si in America de Sud, a ramas apanajul comunitatilor de vanatori-culegatori. Ca atare, America precolumbiana a pastrat pana la cucerirea europeana o structura economica duala, caracterizata prin coexistenta unor teritorii intinse si slab locuite de vanatori si culegatori (pe teritoriul actual al Canadei, Statelor Unite, Braziliei, Argentinei etc.) si a unor civilizatii agricole cu populatie numeroasa, concentrate in Mexic, America Centrala si pe fatada pacifica a Americii de Sud. De altfel, marile creatii politice si culturale ale Americii precolumbiene au fost realizate de aceste civilizatii agricole dense, si nu de catre comunitatile de vanatori-culegatori.


In ciuda acestei dualitati, civilizatiile Americii precolumbiene aveau si unele constrangeri economice comune. Prima si cea mai grava era absenta aproape completa a animalelor domestice. Acest fapt s-a datorat hazardului, respectiv absentei bovinelor, cabalinelor, porcinelor si ovinelor pe continentul american pana la sosirea europenilor. O exceptie o constituie lama, domesticita in regiunile andine, dar utilitatea practica a acesteia a ramas modesta. Un alt handicap comun al tuturor civilizatiilor Americii precolumbiene a fost ramanerea lor la un nivel tehnologic eneolitic, adica faptul ca nu au trecut la prelucrarea metalelor dure pentru realizarea de arme si unelte. Absenta cailor si a armelor de metal avea sa se dovedeasca fatala in momentul confruntarii cu cuceritorii europeni.


Dupa descoperirea Americii, spaniolii au descoperit si avantajele porumbului. Ei au adus porumbul in Lumea Veche, unde in secolul al XVI-lea aceasta planta a inceput sa fie cultivata masiv in Peninsula Iberica, in Italia, si in Imperiul Otoman, extinzandu-se apoi si in alte tari europene. Porumbul a patruns ceva mai tarziu si in China, ingaduind in secolul al XVIII-lea colonizarea masiva a unor regiuni mai inalte, nefavorabile orezului. Aceasta extensie tarzie a porumbului, precum si succesul in Lumea Veche al cartofului si al altor plante de origine americana, a avut insa loc mai degraba la nivelul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, decat in secolul al XVI-lea.


Dincolo insa de specializarea diverselor societati in cultivarea cerealelor, a orezului inundat sau a porumbului, tehnicile agricole au cunoscut o serie de perfectionari, multe dintre ele marunte, dar care s-au acumulat si s-au tradus intr-o sporire treptata a productiei agro-alimentare. Acest spor la randul sau a ingaduit ridicarea pragului de echilibru agro-demografic, si cresterea lenta a numarului total al populatiei. Pe termen lung, aceasta tendinta de crestere demografica este evidenta, dar ea a fost deseori intrerupta (sau chiar inversata temporar) de puseuri ale mortalitatii, cauzate indeosebi de foamete, de razboaie si de epidemii. Dintre aceste puseuri ale mortalitatii, cel mai grav a fost cel pricinuit de Marea Ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea, care a lovit toate marile civilizatii agricole ale Lumii Vechi. Desi Marea Ciuma nu a fost cauza "Crizei secolului al XIV-lea" - cel putin in Europa cresterea demografica se impletise cu o stagnare a productiilor alimentare inca de pe la sfarsitul secolului al XIII-lea - ea a eliminat brutal intre un sfert sau o treime din populatia multor tari ale Asiei, Europei si Africii de Nord, dezorganizand totodata grav economiile si societatile respective. Desi epidemiile de ciuma au continuat in Europa, ca si in Asia si in Africa, si dupa terminarea Marii Ciume, de pe la mijlocul secolului al XV-lea cresterea demografica a fost reluata in cea mai mare parte a Lumii Vechi. Astfel, populatia Europei (de la Atlantic la Urali) a scazut de la circa 73 de milioane de locuitori inainte de Marea Ciuma la circa 50-55 de milioane de locuitori, si a crescut dupa 1450 din nou, ajungand la circa 100 de milioane de locuitori catre 1600; populatia Chinei a sporit de la circa 103 milioane de locuitori in anul 1500 la circa 160 de milioane de locuitori catre anul 1600, iar cea a subcontinentului indian de la circa 110 milioane de locuitori catre 1500 la circa 135 milioane de locuitori la 1600. La nivel mondial, chiar avand in vedere scaderile din America, pricinuite mai ales de bolile raspandite involuntar de europeni, cresterea a fost de la circa 437 milioane de locuitori catre 1500 la circa 555 milioane de locuitori catre 1600[2].


In cele mai multe dintre cazuri, aceste sporuri au fost posibile datorita cresterii productiei agricole. In cazul particular al Europei, sporurile obtinute in planul productiei - fie prin perfectionarea cultivarii cerealelor, fie prin introducerea in tarile mediteraneene a culturii porumbului - au fost potentate de dezvoltarea in secolul al XVI-lea a comertului la mare distanta cu cereale si cu animale vii. In ceea ce priveste cerealele, fluxul cel mai spectaculos, dar nu singurul, a fost cel care aducea cerealele produse in tarile din regiunea Marii Baltice (nordul Germaniei, Polonia, Prusia, Livonia) pe pietele din Europa apuseana, indeosebi in Tarile de Jos. Totodata, vitele crescute in Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldova si Ungaria erau manate pe picioare luni de zile pentru a fi consumate de orasenii din Tarile de Jos, Germania si nordul Italiei. Desi acest comert nu cuprindea decat o mica parte din productia totala, si nu asigura decat cateva procente din consumul alimentar total, el a ingaduit specializarea unui numar sporit de europeni in activitati non-agricole, si a stimulat astfel dezvoltarea activitatilor mestesugaresti si a schimburilor.


De altfel, chiar si in conditiile societatilor covarsitor agricole si rurale, activitatea economica nu se limita doar la satisfacerea nevoilor alimentare. Oamenii mai aveau si alte nevoi materiale, care necesitau alte tipuri de activitati economice.


Sectorul extractiv cuprindea atat extractia sarii din saline si a pietrei pentru constructii, cat si mineritul propriu-zis, adica obtinerea diferitelor metale prin extragerea si apoi rafinarea minereurilor. Desi in majoritatea statelor exploatarea bogatiilor subsolului era considerata monopol al monarhului, cele mai multe exploatatii erau relativ modeste, fiind realizate de grupuri mici de oameni, care foloseau unelte rudimentare. Aceasta situatie s-a schimbat incepand cu a doua jumatate a secolului al XV-lea. Multe dintre minele de argint si de cupru din Europa centrala fusesera exploatate inca din evul mediu, filoanele superficiale fusesera epuizate, si multe exploatatii au incetat in secolele XIV-XV. Folosirea pompelor a ingaduit insa evacuarea apei si patrunderea la adancimi mai mari, dupa cum descoperirea unor noi metode de separare a metalelor din minereu a sporit rentabilitatea mineritului. Noile metode de exploatare necesitau insa investitii considerabile, care nu erau la indemana grupurilor traditionale de lucratori mineri. De aceea, initiativa a fost preluata de catre negustorii din orase precum Augsburg si Nürnberg, care au organizat activitatea sub forma unor mari intreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilitatii. Investitiile considerabile, ca si imbunatatirile tehnice si organizatorice, au ingaduit o crestere semnificativa a productiei miniere din regiunea Europei centrale in ultima treime a secolului al XV-lea. Acest avant al minelor de argint si cupru din Austria, Germania, Cehia, Slovacia, nordul Ungariei si Transilvaniei, care a prilejuit si concentrarea unui numar considerabil de lucratori in noile orase miniere, a continuat si in prima jumatate a secolului al XVI-lea. Spre mijlocul secolului al XVI-lea multe dintre minele de argint din Europa centrala au intrat in declin, pe de o parte datorita epuizarii filoanelor celor mai bogate si mai accesibile la nivelul tehnologic al epocii, si pe de alta parte datorita afluxului de argint relativ ieftin din America, ceea ce a contribuit la scaderea pretului argintului comparativ cu cel al aurului si cu cel al celorlalte marfuri. Multe dintre progresele tehnice si organizatorice inregistrate in mineritul central-european in secolele XV-XVI aveau insa sa fie difuzate in alte parti ale lumii, inclusiv in America, si aplicate nu numai la minele de argint si cupru, ci si la cele de fier, carbune etc.


Sectorul prelucrator cuprindea si la sfarsitul evului mediu o gama deosebit de variata de activitati: mestesuguri alimentare (moraritul, brutaritul, transarea si conservarea carnii, prepararea lactatelor si a bauturilor alcoolice etc.), mestesuguri legate de producerea imbracamintei (pielaritul, torsul, tesutul, croitoria, blanaritul, cojocaritul etc.), olaritul, obtinerea si prelucrarea metalelor, mestesuguri legate de constructii si de producerea de obiecte gospodaresti etc. In acest sector au coexistat la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie mai multe forme de organizare a activitatii, cuprinzand ateliere mestesugaresti simple, ateliere subordonate reglementarilor de breasla, manufacturi concentrate si manufacturi dispersate. In fine, trebuie avut in vedere faptul ca multe mestesuguri erau practicate de persoane si de catre persoane care nu aveau o specializare stricta, indeosebi de catre tarani care isi produceau singuri o mare parte dintre cele necesare, sau care isi completau veniturile lucrand pentru proprietarii manufacturilor urbane. Ca atare, numai o parte din activitatea mestesugareasca era concentrata in orase, mestesugurile satesti si/sau domaniale avand inca o pondere semnificativa.


Desi cantitativ ponderea productiei mestesugaresti rurale era foarte mare, din punct de vedere calitativ mestesugurile urbane erau adesea superioare. De altfel, sfarsitul evului mediu a fost o perioada de inmultire a reglementarilor de breasla, iar breslele, pe langa efortul de protejare a intereselor economice ale membrilor lor si de limitare a concurentei, au avut si un rol important in stabilirea si impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele mestesugaresti.


Elementul cel mai innoitor in evolutia sectorului prelucrator la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie a fost insa dezvoltarea manufacturilor. Manufacturile erau intreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxului tehnologic in operatiunile simple componente, si efectuarea de catre lucratori diferiti a diferitelor operatiuni sau succesiuni de operatiuni, intregul proces fiind controlat de detinatorul de capital, care cumpara materia prima si plateste salarii lucratorilor). Desi diviziunea tehnica a muncii este atestata inca din antichitate pe unele mari santiere, manufacturile capitaliste sunt mult mai recente. In general, se considera ca in Europa primele manufacturi capitaliste au aparut in sectorul textil, in productia de postav din Flandra si Toscana la sfarsitul secolului al XIII-lea. Manufacturile din sectorul textil au fost de cele mai multe ori dispersate, respectiv se bazau pe subcontractarea unora dintre activitati catre lucratori din mediul rural, care acceptau salarii mai mici si nu erau legati de reglementarile rigide ale breslelor urbane. La sfarsitul evului mediu s-au dezvoltat si manufacturi concentrate, cum ar fi cele din sectorul metalurgic, sau tipografiile care s-au raspandit intr-o mare parte a Europei apusene si centrale dupa inventarea tiparului cu litere mobile de catre Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. In fine, unele dintre cele mai mari manufacturi concentrate erau santierele de constructii navale: in acest domeniu, la sfarsitul secolului al XVI-lea in santierele de la Amsterdam se introduce standardizarea pieselor pentru construirea corabiilor cu panze de tipul fluyt.


La nivelul sectorului prelucrator, textilele ocupau probabil locul intai din punctul de vedere al amplorii productiei pentru piata. Desigur, nu toate textilele erau produse pentru piata. In multe parti ale lumii, o mare parte din populatie prefera inca sa-si produca nemijlocit materialele pentru imbracaminte. Totusi, atat la nivelul elitelor, cat si la cel al populatiei urbane, materialele textile -  fie ele din lana (postavuri), fie din in (panzeturi), fie din bumbac, matase sau materiale compozite - erau procurate pe calea comertului. Productia textilelor pentru piata s-a dezvoltat mai timpuriu in Bizant, in lumea islamica, in India si China, si ceva mai tarziu in Europa catolica. Totusi, incepand cu secolul al XIII-lea cateva mici regiuni europene (Flandra, Toscana) s-au specializat in productia de masa a postavului, realizata in manufacturi care foloseau materii prime de import si vindeau produse pentru consumatori din regiuni relativ indepartate geografic. In secolele XIV-XV productia postavurilor pentru piete non-locale s-a extins si in alte parti ale Europei, iar panzeturile au inceput si ele sa faca obiectul productiei si comertului de masa, in timp ce bumbacul si matasurile, ca si stofele scumpe, erau comercializate in cantitati mai mici. La sfarsitul secolului al XV-lea si in secolul al XVI-lea s-au produs importante mutatii la nivelul postavaritului european. Cea mai importanta este trecerea la "noua postavarie", adica producerea unor postavuri mai subtiri, care nu mai rezistau timp de decenii (in evul mediu erau frecvente situatiile in care haine de postav erau transmise descendentilor timp de 2-3 generatii, fara sa fie urzite iremediabil), dar care erau mai bine finisate, mai atragatoare si mai ieftine. Totodata, s-au produs mutatii in competitia europeana intre diversele regiuni producatoare. Vechile centre manufacturiere din Flandra si mai ales din Toscana au pierdut pozitii din cauza salariilor relativ ridicate, preferand sa se specializeze in productia de textile scumpe, de lux, dar care puteau fi cumparate numai de un numar limitat de consumatori. Au existat incercari de a dezvolta postavaritul in tarile producatoare de lana, precum Spania si Anglia. Rezultatele au fost divergente. Spania a esuat in tentativa de a deveni un mare producator de postav, atat datorita alungarii evreilor in 1492, cat si datorita favorizarii de catre Carol Quintul (1516-1556) a exporturilor de lana spaniola spre Flandra, in dauna postavarilor spanioli. In schimb, Anglia, care a descurajat exporturile de lana bruta, a devenit in secolul al XVI-lea unul dintre principalii producatori europeni, postavurile englezesti fiind vandute intr-o mare parte a Europei continentale. Totodata, la sfarsitul secolului al XVI-lea in Tarile de Jos rolul Flandrei a scazut, crescand insa cel al Olandei, care, pe langa productia proprie de postavuri, s-a specializat si in finisarea postavurilor englezesti pentru pietele continentale, ceea ce ingaduia capitalistilor olandezi sa-si insuseasca si pe aceasta cale profituri semnificative.


Comertul cunostea si el o mare varietate de forme. O prima clasificare trebuie sa porneasca de la natura agentilor economici care participau la schimburile comerciale. Astfel, la sfarsitul evului mediu existau mai multe forme vechi de organizare a activitatii comerciale:

-        schimburile directe dintre producatori si consumatori, realizate fie cu ocazia targurilor saptamanale, fie prin vanzarea directa a produselor de catre mestesugarii urbani in atelierele care serveau simultan si de pravalii

-        comertul practicat de negustorii ambulanti, care isi insoteau marfa dintr-un loc in altul

-        comertul en-gros, practicat de mari negustori sedentari, care isi realizau afacerile cu ajutorul unor agenti comerciali, asociati minori si parteneri de afaceri cu care comunicau prin corespondenta comerciala; inca din evul mediu, acest tip de activitati a condus spre aparitia unor forme de asociere, mergand de la intovarasirile simple de tip commenda pana la companiile comerciale de tip familial, care imbinau activitatile comerciale cu operatiunile monetare si de credit. Companiile familiale cu activitati diversificate au proliferat in secolele XV-XVI, cele mai importante fiind cele italiene (mai ales florentine si genoveze) si germane (exemplul clasic fiind cel al companiei familiei Fugger, din Augsburg)

Pe langa acestea, la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie s-au impus in Europa apuseana doua noi forme de organizare a activitatilor comerciale:

-        companiile privilegiate (regulate) erau infiintate pe baza unor carte de privilegii acordate de puterea politica din anumite state, prin care membrilor companiei li se garanta monopolul exercitarii comertului cu o anumita tara sau regiune, in schimbul platii unei anumite sume de bani; de multe ori, companiile asigurau membrilor lor anumite facilitati colective, intretineau consuli si depozite in tarile cu care faceau comert, stabileau anumite reguli generale si taxe pentru activitatile desfasurate de membri, dar fiecare membru era liber in cadrul acestor reguli sa-si conduca afacerile cum socotea de cuviinta. In secolul al XVI-lea printre cele mai cunoscute companii privilegiate erau cele engleze, cum ar fi Compania negustorilor temerari (intemeiata 1486), Compania Moscovei (1553) sau Compania Levantului (1581).

-        companiile anonime pe actiuni au fost alcatuite pentru a permite concentrarea unor mari capitaluri, necesare operatiunilor comerciale de anvergura; spre deosebire de companiile privilegiate, in cadrul companiilor pe actiuni participatiile diferitilor negustori erau administrate in comun de catre un consiliu de administratie, ales si responsabil in fata actionarilor. Cele mai importante companii pe actiuni au fost Compania Unita a Indiilor Orientale, intemeiata la Amsterdam in 1602, si Compania Indiilor Orientale intemeiata in 1600 in Anglia. Daca aceste companii erau specializate cu precadere in comertul la mare distanta, asumandu-si si functii administrative si militare in colonii, si unele institutii bancare s-au organizat tot sub forma unor companii pe actiuni, un rol de model avand in secolul al XVII-lea Banca de schimb din Amsterdam, intemeiata in 1609.


Un alt tip de clasificare a activitatilor comerciale distinge intre comertul interior si cel exterior al unei tari. In ceea ce ne priveste, consideram ca aceasta impartire, des intalnita in istoriografie, nu este relevanta pentru lumea medievala si nici pentru epoca moderna timpurie, cand statele nu reprezentau spatii economice unitare si coerente, iar barierele vamale - de altfel modeste fata de celelalte cheltuieli de transport - nu se aflau numai la granite, ci deseori si in interiorul statelor. De aceea, mai relevanta este clasificarea in functie de distanta la care se desfasura schimbul si eventual de natura marfurilor vehiculate. Trebuie astfel distins intre:

-        comertul local, care lega un centru urban de satele din jur, efectuat de obicei cu ocazia targurilor saptamanale, si a carui conditie de baza era ca taranii veniti la targ sa poata parcurge drumul dus-intors intr-o singura zi, avand totodata timpul necesar perfectarii tranzactiilor. In consecinta, un targ rareori atragea tarani din asezari mai departate de 20 de km

-        comertul la (foarte) mare distanta, uneori chiar intercontinental, desfasurat cu marfuri de lux, cu valoare mare la un volum mic, si deci mai usor de transportat (de exemplu, mirodenii, metale pretioase, matase si alte textile scumpe, arme, blanuri, etc.)

-        comertul la distanta medie (regional sau inter-regional), cu o raza de sute de kilometri, desfasurat cu produse de larg consum, vitale, dar si voluminoase si deseori greu de transportat (de exemplu cereale, dar si sarea, vinul, animalele vii, postavurile de larg consum, panzeturile, lana etc.), produse care erau atrase de polii cererii reprezentati de orasele mijlocii si mari, ca si de marile armate ale vremii; dezvoltarea acestui comert cu bunuri de larg consum si accentuarea diviziunii inter-regionale a muncii reprezinta una dintre trasaturile cele mai pregnante ale modernizarii economice din Europa, ca si din alte parti ale lumii (Imperiul Otoman, India) in secolul al XVI-lea (din acest punct de vedere, China facuse mari progrese inca din secolele X-XIII). Una dintre inovatiile europene in functionarea acestui comert cu bunuri de larg consum a fost bursa, care este o institutie (piata) unde agentii economici efectueaza tranzactii pe baza de esantioane sau de standarde unanim acceptate ale diferitelor marfuri; prima bursa din Europa apuseana a fost multa vreme cea de la Anvers (intemeiata in 1460, dar reorganizata pe baze moderne, cu afisarea zilnica a cursurilor pentru diversele marfuri, in 1531); alte burse importante infiintate in secolul al XVI-lea au fost cele de la Amsterdam (1530) si Londra (1568).


O descriere detaliata a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizata in limitele de spatiu ale acestui suport de curs. Se cuvine insa sa evidentiem faptul ca in operatiunile de schimb de la sfarsitul evului mediu si din epoca moderna timpurie au coexistat diverse mijloace de plata:

-        trocul (schimburile marfa contra marfa)

-        moneda; dintre monede, cele mai des folosite erau cele metalice, din aur, argint sau metale comune (ultimele fiind folosite mai ales pentru tranzactiile marunte de pe pietele locale); pe langa monedele metalice, in unele societati erau folosite si cvasi-monede oarecum primitive, cum ar fi anumite tipuri de scoici, boabe de cacao, varfuri de sageti etc.

-        creditul: in aceasta categorie trebuie sa includem atat vanzarea de marfuri cu plata intarziata, cat si transferurile financiare cu ajutorul cambiilor (scrisorilor de schimb), folosite inca din evul mediu; ceea ce este important in epoca moderna timpurie este raspandirea graduala a transferabilitatii scrisorilor de schimb, care prin andosare puteau fi valorificate de alte persoane decat beneficiarii lor initiali. O alta inovatie a fost trecerea statelor de la datoria flotanta pe termen scurt la datoria consolidata pe termen lung, realizata mai intai de unele orase-state italiene si adoptata in secolul al XVI-lea de state precum Spania, Franta si Provinciile Unite.



Structurile sociale au fost multa vreme studiate numai prin prisma raporturilor dintre diversele clase sociale. Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni, care au in comun aceeasi pozitie in cadrul proceselor economice din cadrul unei societati. Conceptul de clase sociale, fara a fi exclusiv marxist, a fost absolutizat de catre adeptii marxismului, care au considerat clasele sociale cea mai importanta forma de stratificare a societatii, si au considerat ca lupta de clasa (conflictele dintre principalele clase ale diverselor oranduiri sociale) a fost factorul decisiv in istoria omenirii. Astazi, aceasta conceptie este depasita. Desi nu se poate nega existenta claselor sociale, si nici existenta luptelor de clasa, este evident faptul ca atat in trecut, cat si astazi, clasele sociale reprezinta doar una dintre formele de articulare a societatii, si ca alte criterii de constituire a grupurilor sociale au jucat si joaca deseori un rol la fel de important, sau chiar mai important, decat relatiile de clasa. Astfel, orice studiu referitor la structurile sociale trebuie sa aiba in vedere faptul ca fiecare individ si fiecare grup social isi defineste relatiile sociale permanent in functie de  o multitudine de criterii, si ca diversele criterii alterneaza in ceea ce priveste insemnatatea lor in determinarea actiunilor umane. Dintre aceste criterii si tipurile de relatii care definesc grupurile sociale mentionam, fara a pretinde ca le vom putea cuprinde pe toate, pe urmatoarele:

-        relatiile de familie (cuprinzand aici atat rudenia de sange, cat si diversele forme de inrudire spirituala, cum ar fi raporturile dintre nasi si fini)

-        relatiile de vecinatate (comunitatile de locuire, foarte importante mai ales la nivelul comunitatilor satesti)

-        relatiile religioase (comunitatile confesionale)

-        relatiile economico-sociale (de clasa)

-        relatiile juridico-sociale (comunitatile de statut juridic, sau de stare sociala)


Fara a intra acum in discutii detaliate despre diversele tipuri de grupuri sociale, insistam asupra faptului ca fiecare societate medievala si moderna timpurie cunostea suprapunerea unor forme diverse de stratificare sociala, inegalitatea rangurilor, rolurilor sociale si prestigiului diversilor indivizi si diverselor grupuri sociale fiind regula. Desigur, aceasta inegalitate sociala genera si forme de exploatare social-economica, sau mai general spus, forme prin care anumiti indivizi si anumite grupuri sociale isi foloseau pozitia superioara pentru a obtine avantaje asimetrice de la alti indivizi sau alte grupuri sociale. Evident, aceste forme de exploatare nemultumeau pe cei exploatati, care incercau pe diverse cai sa minimizeze exploatarea la care erau supusi, sau chiar sa-i puna capat. Luptele sociale deschise erau insa numai o forma a acestor conflicte sociale. Mult mai frecvente erau formele mascate de rezistenta, precum si competitia non-violenta sau incercarile de parvenire individuala (de obtinere a unui statut social superior). Ideologiile oficiale tindeau de obicei sa condamne mobilitatea sociala si mai ales pe "parveniti", afirmand ca normal este ca fiecare grup social sa-si pastreze statutul social initial. Totusi, desi unele edicte si reglementari oficiale incercau sa asigure o conservare a stratificarilor existente, nici una dintre societati nu a putut evita un anumit grad de mobilitate sociala.

...Since the Prehistoric ages and the days of ancient Greece
Right down through the Middle Ages
Planet earth kept going through changes
And then the renaissance came, the times continued to change
Nothing stayed the same, but there were always renegades
Like Chief Sitting Bull, Tom Paine
Dr. Martin Luther King, Malcolm X
They were renegades of their time and age
The mighty Renegades...
...