Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi la îngeri şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mîntuirea voastră? Căci nu există decît un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos. Apostolul ne învaţă clar în această privinţă: Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5). Deci nici îngerii, nici sfinţii, nimeni în afară de Hristos nu poate mijloci de la Dumnezeu mîntuirea noastră.
      Preotul: Ascultă, omule, noi nu ne închinăm la sfinţi şi la îngeri ca şi lui Dumnezeu. închinarea pe care o aducem noi sfinţilor şi îngerilor este numai o cinstire (venerare), iar lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvîrşită închinare, care se mai numeşte şi „latrie" sau „adorare". Noi venerăm pe sfinţii lui Dumnezeu pentru că ei sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu, după cum este scris: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14).
Iar despre Avraam citim de asemenea: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu (Iacov 2, 23). Şi marele Apostol Pavel scrie efesenilor: Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19). Aşadar, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi casnici ai Lui îi cinstim (venerăm) pe sfinţi. încă mai ştim că sfinţii sunt proslăviţi de Dumnezeu în ceruri (Luca 20, 36); sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2; Matei 19, 28; Evrei 12, 22-23); sfinţii, încă pe pămînt fiind, aveau darul proorociei (III Regi 14, 1-17), vezi şi proorocia lui Elisei asupra lui Ghiezi (IV Regi 5, 25-27). Sfinţii, încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac. 20, 7), Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor ş.a.
        Sectarul: Dar cum pot sfinţii şi îngerii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să aşteptăm mîntuirea numai de la Hristos, Mîntuitorul şi Mijlocitorul mîntuirii noastre, după cum este scris: Şi întru nimeni altul nu este mîntuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mîntuim noi (Fapte 4, 12)? Aşadar nu este nevoie să ne adresăm sfinţilor, cînd vrem să dobîndim mîntuirea.
        Preotul: Dimpotrivă, acest lucru este prea de nevoie, căci sfinţii lui Dumnezeu au posibilitatea, în cer, de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mîntuirea acestora. Aceasta se arată luminat din cuvîntul Apocalipsei, care zice: Şi cînd (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5, 8). Aşadar rugăciunile sfinţilor sunt duse la Dumnezeu, iar sfinţii nu se roagă numai pentru ei, ci şi pentru oameni, după cum am arătat mai sus că s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor şi după cum se ruga marele Apostol Pavel pentru creştinii din Filipi, către care scrie: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filip. 1, 3-4). Şi iarăşi: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre... (I Tes. 1, 2-3). Şi iarăşi: Pentru aceasta, ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa... (II Tes. 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efes. 1, 16-17). Şi iarăşi: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Cor. 13, 9). Iar lui Timotei îi scrie: Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Ii slujesc din strămoşi, cu cuget curat, că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Tim. 1,3).
De asemenea, în Vechiul Testament este scris: ...iar robul Meu, Iov, să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu, Iov (Iov 42, 8).
Deci iată, din cele de pînă aici se vede clar că sfinţii au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu cele spre mîntuirea noastră, precum şi faptul că ei şi în viaţă, cît şi după moarte, se roagă în cer pentru cei de pe pămînt, mijlocind pentru ei cele spre folos, după cele scrise în Sfînta Scriptură: Acesta este iubitorul de fraţi, proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfînta cetate (II Mac. 15, 14). Şi Daniel prin vedenie se ruga lui Dumnezeu (Dan. 10, 11-21).
De asemenea, Dumnezeu trimite pe îngerii Săi în ajutorul celor ce se roagă Lui (Fac. 24, 7). Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel şi îl scapă din gura leilor (Dan. 6, 23). Şi marele Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El îi trimite spre ajutorul celor ce vor să moştenească mîntuirea (Evrei 1, 14). Cine primeşte pe sfinţi, primeşte pe Hristos (Matei 10, 40-41).
Aşadar, din mărturiile scripturistice de mai sus ţi-am arătat că sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru noi, oamenii, prin rugăciunile lor, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), ca nişte iubiţi ai lui Dumnezeu (Dan. 10, 19) şi ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19).
        Sectarul: Voi, ortodocşii, prin închinarea şi slujirea la îngeri şi la sfinţi, umbriţi slava şi cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră şi opreşte cu asprime pe coloseni, care făceau aşa, căci, lăsînd închinarea la Dumnezeu, se închinau şi slujeau îngerilor, scriindu-le: Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri..., în loc să se ţină strîns de capul (Hristos) de la care trupul tot - prin încheieturi şi legături, îndestulîndu-se si întocmindu-se -, sporeste în creşterea lui Dumnezeu (Col. 2, 18-19).
      Preotul: Nici o umbrire sau micşorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea şi cinstirea slugilor Lui. Mai întîi, că una este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu, cum mai sus am arătat, şi alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi îngerilor şi sfinţilor lui Dumnezeu, ca unor slugi şi prieteni iubiţi ai lui Dumnezeu. Apoi, însuşi Duhul Sfînt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinţii Lui, zicînd: Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui (Ps. 150,' 1).
Noi, cînd cerem ajutorul şi mijlocirea sfinţilor şi a îngerilor în rugăciunile noastre, tot pe Dumnezeu îl slăvim, deoarece şi sfinţii la rîndul lor duc cererile şi rugăciunile noastre, împreună cu rugăciunile lor, la Dumnezeu (Fapte 9, 32-42; 20, 9-12, 36; 28, 3-9; Apoc. 5, 8). însuşi Dumnezeu a proslăvit pe sfinţii Săi (Rom. 2, 10) şi i-a îmbrăcat pe ei cu slava Sa: Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi suntem una (Ioan 17, 22) şi le-a zis lor: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine (Luca 10, 16). Sau: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua (Matei 10, 40-41).
Aceste mărturii dovedesc pînă unde ajunge hula şi rătă¬cirea tuturor celor care, lepădîndu-se de cinstirea sfinţilor şi a îngerilor - care sunt slugi iubite ale lui Dumnezeu -, nu-şi dau seama că, de fapt, ei se leapădă de însuşi Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Vai de hula şi de nebunia voastră.
      Sectarul: Sfinţii, chiar dacă pot, nu vor să mijlocească la Dumnezeu pentru mîntuirea noastră. Căci iată, Avraam n-a vrut să mijlocească la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv, deşi acesta îl rugase stăruitor (Luca 16, 24-31).
Preotul: N-a vrut, căci nu era cazul, deoarece păcatul bogatului nemilostiv era împotriva Duhului Sfînt, care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor, pentru că, păcătuind mereu cu încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi nepocăindu-se, a murit în această stare (Matei 12, 31-32).
      Sectarul: Sfînta Scriptură ne arată că sfinţii şi îngerii resping închinarea faţă de ei, spre a nu fi ştirbită şi umbrită închinarea faţă de Dumnezeu, Căruia Singur I se cuvine cinste deosebită şi închinare. In Sfînta Scriptură ni se spune despre Apostolul Petru: Şi cînd a fost să intre Petru, Corneliu, intimpinîndu-l, i s-a închinat, căzînd la picioarele lui. Iar Petru l-a ridicat, zicîndu-i: Scoală-te. Şi eu sunt om (Fapte 10, 25-26). Iar despre Pavel şi Yarnava: Iar preotul lui Zeus, care era înaintea cetăţii, aducînd la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind Apostolii Pavel şi Varnava, şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime, strigînd şi zicînd: Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi... (Fapte 14, 13-15).
Asemenea se întîmplă şi cu îngerii, cum este de pildă îngerul care i-a făcut Apostolului Ioan descoperirile din Apocalipsă: Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhulproorociei (Apoc. 19, 10). Iar altă dată: Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar cînd am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apoc. 22, 8-9). Deci atît sfinţii, cît şi îngerii, refuză orice închinăciune ce li se aduce, ştiind că ea se cuvine numai lui Dumnezeu.
      Preotul: In Faptele Apostolilor cap. 10, vers. 25-26, Apostolul Petru respinge închinarea ce i-a adus-o Corneliu, sub cuvînt că el este om, deoarece Corneliu îl socotise că este mai mult decît om, adică zeu. Sutaşul roman era familiarizat cu noţiunea de zei, ca unul ce fusese păgîn. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, el era foarte înclinat a-1 socoti ca zeu - iar dacă nu ca zeu, cel puţin ca pe un om superior celorlalţi oameni sau semizeu -, căruia el credea că i se cuvenea nu venerare, ci adorare, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat să i se aducă.
In citatul din Faptele Apostolilor (14, 13-15), Pavel şi Yarnava resping închinarea ce li s-a adus pentru acelaşi motiv ca şi mai sus, căci erau socotiţi ca zei şi li s-ar fi adus adorare, nu venerare. Contextul ne spune clar că locuitorii pămîntului din Listra, uimiţi de minunea vindecării ologului din naştere de către Pavel, în văzul tuturor au strigat: Zeii, asemînîndu-se oamenilor, s-au coborît la noi. Şi ziceau de Yarnava că este Zeus, iar de Pavel că este Hermes, de vreme ce era «purtătorul cuvîntului» (Fapte 14, 11-12). Astfel, este lesne de înţeles refuzul apostolilor de a fi adoraţi ca nişte zei, de vreme ce ei tocmai împotriva zeilor predicau întoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte 14, 15-17). Şi acestea zicînd, abia au potolit mulţimile, ca să nu le aducă jertfă (Fapte 14, 18), se spune în continuare.
In al treilea citat (Apoc. 19, 10), îngerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge închinarea ce i-a adus-o Apostolul şi Evanghelistul Ioan.
  Respingerea este motivată: Sunt împreună-slujitor cu tine..., adică sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu, cum eşti şi tu, deci suntem în raporturi de egalitate şi nu se cuvine să primesc de la tine închinare, mai cu seamă că şi tu eşti aici, nu în trup, ci în «duh» (Apoc. 1, 10), adică în stare îngerească; şi în plus, şi tu ca mine eşti în «duhul proorociei», care constă în a mărturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat în cuvintele: «Lui Dumnezeu te închină». Dumnezeu era de faţă şi îngerul descoperitor I-ar fi adus o jignire dacă ar fi primit pentru sine, chiar în faţa lui Dumnezeu, închinare de la Ioan.
Chiar şi între oameni este jignitor a respecta prea mult pe un înalt slujitor al unui conducător de ţară, cînd acel conducător este de faţă. Totdeauna, toată atenţia şi toată cinstea se îndreaptă către cel ce este mai-marele tuturor, atunci cînd el este prezent. Dar aceasta nu înseamnă că cei din jurul lui nu ar fi şi ei oameni de mare cinste.
In citatul din urmă (Apoc. 22, 8-9), de asemenea, îngerul exprimă chiar mai limpede decît în citatul dintîi, egalitatea sa cu Apostolul Ioan şi necuviinţa ce ar face-o primindu-i închinarea.
Astfel, în toate citatele de mai sus invocate de voi, sectarii, în motivarea învăţăturilor voastre greşite, refuzul
sfinţilor şi al îngerilor de a li se aduce închinare îşi are explicaţie proprie şi particulară: Apostolii Petru, Pavel şi Varnava au refuzat a li se aduce adorarea ca unor zei, iar nu cinstirea sau venerarea pe care sfinţii o primesc; iar îngerul descoperitor a respins închinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca împreună-slujitor al lui Dumnezeu.
Insă în ce priveşte cinstirea şi venerarea pe care oamenii o aduc sfinţilor şi îngerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei,după cum se poate vedea în diferite locuri ale dumnezeieştii Scripturi. Un prim exemplu se poate vedea atunci cînd a treia căpetenie trimisă de împăratul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, venind şi căzînd în genunchi înaintea lui Ilie, l-a rugat, zicînd: «Omul lui Dumnezeu, să nu fie trecut cu vederea de ochii tăi sufletul meu şi sufletul acestor cincizeci de robi ai tai" (IV Regi 1, 13). Şi iarăşi: ...fiii proorocilor cei din Ierihon... au ieşit înaintea lui (Elisei) şi i s-au plecat pînă la pămînt (IV Regi 2, 15). Şi iarăşi: Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat înaintea lui Daniel... (Dan. 2, 46). Şi iarăşi, vedem că Yalaam s-a închinat şi a căzut cu faţa la pămînt... înaintea îngerului Domnului (Num. 22, 31).
Iarăşi vedem că îngerul Domnului a primit închinare de la Isus al lui Navi, care a căzut cu faţa la pămînt şi i s-a închinat (Iosua 5, 14-15). îngerii au primit închinare de la Lot (Fac. 19, 1).îngerul Domnului a primit închinare de la Manoe şi femeia lui, care i s-a închinat lui pînă la pămînt, iar îngerul Domnului s-a înălţat cu para focului de pe jertfelnic (Jud. 13, 18-21). îngerul Domnului a primit închinare de la David şi de la bătrînii poporului (I Parai. 21, 16-18). îngerul Domnului a primit închinare de la Daniel Proorocul (Dan. 8, 18; 10,9-15).
Iată că în cele de pînă aici ţi-am răspuns la cele ce ai afirmat dumneata, că îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu nu voiesc a primi închinare de la oameni. Citeşte cu atenţie locurile indicate din Sfînta Scriptură şi vei înţelege destul de clar că nu ai dreptate în cele ce susţii, şi că atît sfinţii lui Dumnezeu, cît şi îngerii Lui, primesc cinstire şi venerare de la oameni, fără ca această venerare a lor să aducă vreo mîhnire lui Dumnezeu. Căci cum S-ar putea supăra Dumnezeu cînd vede pe prietenii Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui, cînd El însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom. 2, 10) şi i-a înzestrat cu puteri minunate şi cu daruri deosebite?
      Sectarul: Care sunt aceste daruri şi puteri deosebite cu care Dumnezeu a înzestrat pe sfinţii Săi?
      Preotul: Mai întîi de toate sunt puterile date lor de a face minuni, după cum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36) şi iarăşi: Sfinţii care sunt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei (Ps. 15, 3).
Oare nu prin mîna proorocului Său, Moise, a bătut Dumnezeu Egiptul (leş. 7, 10-12), a prefăcut apa în sînge (7, 20-21), a adus broaşte (8, 6), tăuni (8, 24), ciuma vitelor (9, 3), băşici usturătoare, grindină şi foc (9, 8, 18, 33), lăcuste (10, 4-6), întuneric (10, 21), moartea primilor născuţi (12, 29- 30), i-a trecut pe evrei prin Marea Roşie (14, 15-16), 1-a pierdut pe faraon şi pe ostaşii lui (14, 27)?
Şi nu tot prin mîna lui Moise a învins pe Amalec (leş. 17), a îndulcit apele Merei (leş. 15), a scos apă din piatră la Horeb (leş. 17, 6), a făcut să înghită pămîntul pe Core şi Datan (Num. 16, 28, 33), a vindecat prin şarpele de aramă (Num. 21), a izvorît apă din piatră la Cadeş (Num. 20)?
Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Iosua 3, 11-17), căderea zidurilor Ierihonului (Iosua 6, 6-20); prin Ghedeon: nimicirea madianiţilor (Jud. 7, 16-23); prin Samson: leul sfîşiat (Jud. 14), filistenii ucişi, porţile Gîzei luate şi dărîmarea templului lui Dagon (Jud. 16, 28-31); prin Samuel: tunet şi ploaie peste seceriş (I Regi 12, 16-18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi 17, 1), înmulţirea fainii şi a untdelemnului văduvei (III Regi 17, 14), învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17-23), coborîrea focului din cer peste jertfe (III Regi 18, 36-38), deschiderea cerului şi ploaie mare (III Regi 18, 41-42).
Se mai arată prin Ilie: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi 1, 16), despărţirea apelor Iordanului cu cojocul (IV Regi 2, 8); prin Elisei: despărţirea apelor Iordanului (IV Regi 2, 14), curăţirea apelor Ierihonului (IV Regi 2, 19-23), copiii din Betel sfîşiaţi de urşi (IV Regi 2, 23-24), învierea fiului şunamitencei (IV Regi 4, 32-35), vindecarea lui Neeman (IV Regi 5, 10-14), Ghiezi lovit cu lepră (IV Regi 5, 27), omul înviat prin oasele lui Elisei (IV Regi 13, 21); iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi 20, 1-7).
    Cei doisprezece sfinţi apostoli au săvîrşit diferite vindecări (Matei 10, 1; Marcu 3, 14-15; 6, 7, 13; Luca 9, 1-2, 6), cei şaptezeci de ucenici au făcut diferite minuni (Luca 10, 9, 17) Apoi, alte nenumărate minuni ale apostolilor (Marcu 16, 20;Fapte2, 43; 5, 12, 16), vindecarea ologului (Fapte 3, 2-8), moartea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5, 1-10), vindecări de bolnavi (Fapte 5, 15-16), vindecarea slăbănogului Enea (Fapte 9,34,), învierea Tavitei (Fapte 9, 36-41), minuni mari (Fapte 8, 7,13), redarea vederii lui Saul (Fapte 9, 17-18; 22, 11-13), orbirea lui Elimas (Fapte 13, 11), învierea lui Eutih (Fapte 20, 9-12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte 28, 8) şi alte nenumărate minuni şi puteri pe care nu este nici vreme, nici loc a le pomeni.
Iată dar, omule, cu ce puteri şi cu ce daruri a împodobit Dumnezeu pe sfinţii Săi, atît în Vechiul, cît şi în Noul Testament. Pentru aceasta, voi încheia cuvîntul despre minunile sfinţilor lui Dumnezeu cu ce zice Duhul Sfînt: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36).
Iar dacă venerăm şi pe îngerii lui Dumnezeu întocmai ca pe sfinţi, apoi trebuie arătat că multe şi preaslăvite minuni a făcut Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinţilor Săi îngeri, ca de pildă: îngerul Domnului a condus pe israeliţi din Egipt (leş. 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num. 20,' 16); nimicirea Sodomei şi a Gomorei, de asemenea, s-a făcut prin îngeri (Fac.
19,13); molima în Ierusalim (II Regi 24, 15-17; I Parai. 21, 14-16); nimicirea oştirii asiriene (IV Regi 19, 35; II Parai. 32, 21;Isaia 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte 12, 23); vestirea zămislirii lui Iisus Hristos (Matei 1, 20-21; Luca 1, 31); vestirea naşterii lui Hristos (Luca 2, 10); învierea Domnului (Matei 28, 5-7); înălţarea, şi tot prin ei se va face vestirea celei de a doua veniri a Domnului (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1,13-36); îngerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei 4, 11; Marcu 1, 13); ei au vestit păstorilor Naşterea Domnului (Luca 2, 9); ei au vestit sfintelor mironosiţe învierea Domnului (Matei 28, 1-7); ei vor despărţi pe cei drepţi de cei nedrepţi în ziua Judecăţii celei de apoi (Matei 13, 39-42; 24, 31) şi încă nenumărate minuni şi puteri ale lui Dumnezeu s-au făcut, se fac şi se vor face prin sfinţii Lui îngeri, pînă la sfîrşitul veacurilor'.
Aceste binefaceri ale lui Dumnezeu făcute de El prin sfinţii Săi îngeri ne obligă să-i cinstim, ca pe cei ce slujesc cu milă şi cu blîndeţe la mîntuirea noastră (II Petru 2, 11; Iuda 1, 9; Ps.' 67, 17; 90', 11; 102, 21 ş.a.)
    Credinciosul: Avem temeiuri să credem că sfinţii mijlocesc pentru noi în rugăciunile lor?
      Preotul: Ţi-am arătat pe larg în cele de mai sus despre acest lucru, cu trimiteri din Sfînta Scriptură. Dar pentru a fi mai întemeiat despre acest adevăr, îţi mai spun şi cele ce urmează: Noi vedem din Sfînta Scriptură că sfinţii lui Dumnezeu, încă în viaţă fiind, se rugau şi mijloceau către Dumnezeu pentru oameni. Aşa auzim pe marele Apostol Pavel zicînd: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toti, cu bucurie (Filip. 1, 3-4; I Tes. 1, 2-3; II Tes. 1,11; Efes. 1, 16-18; 3, 14-21; II Cor. 13, 9; II Tim. 1,3 ş.a.).
        Credinciosul: Dar pentru care pricină Dumnezeu primeşte pe sfinţi şi pe îngeri să se roage şi să mijlocească pentru mîntuirea oamenilor, de vreme ce numai Mîntuitorul nostru Iisus Hristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (I Tim. 2, 5)?
        Preotul: Dumnezeu primeşte cererile şi mijlocirile care se fac către El, prin rugăciunile sfinţilor şi ale îngerilor, fiindcă El voieşte a-i slăvi pe ei, precum şi ei îl slăvesc în cer şi pe pămînt. Acest lucru îl adevereşte Sfînta Scriptură cînd zice: Eu slăvesc pe cei ce Mă slăvesc pe Mine (I Regi 2, 30). Şi fiindcă sfinţii au pătimit împreună cu El în această viaţă, se vor slăvi împreună cu El, după cum este scris, ca să-Şi arate bogăţia slavei Sale spre vase ale milei, pe care mai dinainte le-a pregătit spre slavă (Rom. 9, 23). Deci sfinţii care au slăvit pe Dumnezeu în trupul şi sufletul lor (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20) prin faptele lor cele bune (Matei 5, 16) şi au suferit chinuri pentru slava lui Dumnezeu (Ioan 21, 19), aceştia se slăvesc de Dumnezeu şi au primit de la Dumnezeu nu numai slavă, ci şi darul de a face minuni mari, chiar şi mai mari decît a făcut Mîntuitorul nostru Iisus Hristos cînd era cu noi pe pămînt.
Acest adevăr însuşi Mîntuitorul cu proorocie mai înainte ni l-a spus nouă, zicînd: Cel ce crede în Mine, va face şi el lucrurile pe care le fac Eu şi mai mari decît acestea va face... (Ioan 14, 12). Noi ne închinăm sfinţilor lui Dumnezeu, nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei şi binefăcători, ci ca unor robi şi slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobîndit de la El deplină încredere, încît orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au păzit poruncile (I Ioan 3, 21-22).
Noi venerăm (cinstim) pe sfinţii lui Dumnezeu fiindcă însuşi împăratul Dumnezeu Se simte cinstit văzînd că sluga Lui iubită este cinstită nu numai ca o slugă, ci şi ca prieten al lui Dumnezeu (Ps. 138, 17; Ioan 15, 14).
„Noi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor şi că El S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi şi cu Sîngele Său a făcut împăcarea omului cu Dumnezeu, şi că El este îngrijitorul, Mîngîietorul şi curăţitorul păcatelor noastre. Mărturisim, de asemenea, că sfinţii intervin pentru noi în rugăciuni şi cereri şi, înaintea tuturor, Preacurata Maică a lui Dumnezeu-Cuvîntul.
Tot astfel zicem şi despre sfinţii îngeri şi păzitorii noştri, despre apostoli, prooroci, martiri, drepţi şi despre toţi aceia pe care i-a preamărit El, ca pe nişte slugi credincioase ale Sale, cu care împreună îi numărăm şi pe arhierei şi pe preoţi, ca unii ce împreună stau la dumnezeiescul altar, precum şi pe bărbaţii drepţi, distinşi prin virtute.
A ne ruga unii pentru alţii şi că mult poate rugăciunea dreptului (Iacov 5, 16) şi că Dumnezeu ascultă mai mult pe cei sfinţi, decît pe cei ce rămîn în păcate - aceasta din sfintele cărţi ne învăţăm (Ioan 9, 31).
Mărturisim că sfinţii sunt ajutători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu, nu numai aici în timpul petrecerii lor cu noi, ci încă mult mai mult după moarte, cînd ei, după îndepărtarea «oglinzii» - de care pomeneşte Sfîntul Apostol Pavel -, privesc curat Sfînta Treime şi nemărginita Lui lumină. Căci precum noi nu ne îndoim că sfinţii profeţi, fiind încă în trup muritor, au văzut lucrurile cele cereşti, prin care se
prevesteau cele viitoare, tot asemenea nu ne îndoim, dar şi neclătinat credem şi mărturisim că îngerii şi sfinţii - care au devenit ca nişte îngeri -, cu ajutorul nemărginitei lumini dumnezeieşti văd nevoile noastre"2.
Credinciosul: Dar unde spune în Sfînta Scriptură că Dumnezeu îi ascultă pe sfinţi cînd ei se roagă pentru noi?
Preotul: Am arătat că sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu cu cinste (Rom. 2, 10), că vor judeca lumea (I Cor. 6, 3), că sunt iubiţi de Dumnezeu (Dan. 10, 19).  Iar cum că sfinţii sunt ascultaţi de Dumnezeu cînd se roagă pentru noi, caută în dumnezeiasca Scriptură la citatele pe care ţi le însemnez aici: Fac. 20, 7; Iov 42, 8; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15; Iacov 5, 10, 15; Apoc. 8, 3-5; II Tim. 1, 3; Dan. 10, 11-21. De asemenea caută despre mijlocirea îngerilor pentru noi la: Fac. 24, 7; Dan. 3, 19-25; Evrei 1, 14; Num. 20, 16; Fac. 19, 12-13; II Regi 24, 16-17; I Parai. 21, 14-16; Ies. 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2 ş.a.
  Dar vei găsi şi încă alte multe mărturii în această privinţă în Sfînta Scriptură, care confirmă cele de mai sus. Să nu rămîi la îndoială în această privinţă, ca să nu te osîndeşti şi tu ca cei ce stau împotriva adevărului învederat şi dovedit.

Romani 2
1 În aceste condiţii, tu, care condamni pe alţii, indiferent cine eşti, nu ai nici o scuză pentru această atitudine. Condamnând pe altul, tu singur pronunţi condamnarea împotriva ta; pentru că şi tu faci lucrurile pe care le condamni în viaţa altuia.
2 Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor care procedează astfel, este conform adevărului.
3 Când condamni pe cel care face acele lucruri pe care şi tu le faci, crezi că vei scăpa de condamnarea lui Dumnezeu?
4 Sau poate îţi permiţi astfel să sfidezi marea Sa bogăţie de bunătate, de indulgenţă şi de răbdare… Oare nu vezi că bunătatea lui Dumnezeu te cheamă la pocăinţă?
5 Dar pentru că ai o inimă insensibilă care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni astfel o „comoară” de mânie. Aceasta va determina pe Dumnezeu să te pedepsească în acea zi când Îşi va revela judecata Lui corectă asupra faptelor tale.
6 El va recompensa pe fiecare om conform faptelor lui.
7 Astfel, va oferi viaţă eternă celor care în mod perseverent au făcut ce este bine urmărind gloria, onoarea şi nemurirea.
8 Dar va oferi mânie şi dezastru celor care cu ambiţii egoiste se opun adevărului şi agreează nedreptatea.

http://adevarulromanesc.wordpress.com/2009/10/13/sedinta-6-civilizatiile-i/
Omenirea nu se împarte în ţări, popoare, limbi etc. Omenirea se împarte în civilizaţii. De ce nu se împarte altfel? Zic mai mult, civilizaţiile se împart în limbi, popoare etc. Legătura de rudenie dintre limbi nu e definitorie. Din aceeaşi civilizaţie pot face parte limbi de origini foarte diferite, iar limbi foarte înrudite pot face parte din civilizaţii foarte opuse.
Civilizaţia este o omenire, este o alternativă la toate celelalte feluri de omenire. Civilizaţia este omenirea în integralitatea ei. Fiecare civilizaţie declară: eu sînt omenirea, toţi ceilalţi sînt insuficient de oameni, sînt degradaţi dacă nu fac parte din civilizaţia mea. Acesta e mesajul oricărei civilizaţii, fără excepţii. Pentru că civilizaţia răspunde la întrebarea: „Pentru ce există omul, pentru ce există omenirea?”. În funcţie de răspuns este şi civilizaţia. Deci, civilizaţia nu răspunde la întrebarea „Pentru ce există civilizaţia noastră?”, ci pune întrebarea la nivel global: pentru ce există omul, omenirea? Câte răspunsuri sînt la această întrebare, atâtea civilizaţii există. Mai mult decât atât, răspunsurile sînt reciproc incompatibile, adică civilizaţiile nu pot să se compatibilizeze decât prin asimilare sau distrugere. Contactul dintre civilizaţii poate fi doar la nivel de informare. Contactul neviolent nu are loc la nivelurile de spiritual, cultural, social, politic, economic, ci numai la nivel tehnologic (medicina, ştiinţa, parţial elemente tehnic). Niciodată nu contactează la nivel economic, deoarece au concepte de proprietate foarte diferite. Civilizaţiile dispar numai din 2 cauze:
1. Nimicirea fizică, cea mai des întâlnită. (ex. dacii, incaşii, azbecii).
2. Nimicirea spirituală. Aceasta are loc sub diferite forme. Nimicirea purtătorilor instituţionalizaţi ai valorilor, bunăoară druizii la gali; sau asimilarea culturală, fie benevolă, fie prin constrângere. Alte forme istoria umană nu cunoaşte.
O civilizaţie e totală, în sens că ea poate să răspundă la toate întrebările ce ţin de existenţa omului, fiecare civ e o alternativă absolută la o oricare altă civilizaţie, fiindcă toate civilizaţiile pornesc de la întrebarea „ce e omul?” şi respectiv „ce e omenirea?”. În prezent, noi cunoaştem pe pămînt coexistente 8 civilizaţii
1)      Iudaică
2)      Hindusă
3)      Chineză
4)      Musulmană
5)      Ortodoxă
6)      Apuseană (sau euro-americană)
7)      Latino-americană
8)      Africană
Practic orice popor se include în una din civilizaţii. Civilizaţia iudaică şi apuseană au nişte trăsături foarte deosebite. Civilizaţia iudaică este de tip exclusivist, seamănă cu civilizaţia chineză (japonezii, vietnamezii, laosienii, birmanezii, mongolii etc.). Din hindusă fac parte indienii şi tibetanii. Africana este la sud de Safari. Latino-americană este tot ce e mai la sud de Rio Grande pînă la Ţara Focului, în afara de Marea Caraibilor. Iudaismul este exclusivist, adică nimeni dintr-o parte nu poate deveni în decursul vieţii sale iudeu. Exemplu: Dacă eu declar că vreau să trec la iudaism, accept toate credinţele, trec toată procedura de botez iudaic, doar în a treia generaţie vor fi iudei deplini urmaşii mei. Nu prea se salută ca alţii să vină în iudaism. Iudaismul a apărut în anul 33 de la naşterea lui Hristos. Iudaismul nu are nici o legătură cu vechiul testament. Iudaismul e foarte deschis faţă de ocultisme. Ocultismele toate consideră că nu toţi oamenii se nasc la fel şi nu toţi sînt în relaţii egale cu forţele supreme. Unii sînt mai predispuşi, alţii mai puţin predispuşi. Sînt unii iniţiaţi, luminaţi, alţii întunecaţi. Şi această întunecime e congenitală şi oricât s-ar strădui cineva, nu poate să depăşească starea sa de doboitoc. Iar unii sînt din născare, sînt luminaţi, doar că prin efortul propriu trebuie să descopere energia de iluminare, prin acest efort cunosc adevărul care nu e în stare să-l cunoască plebea, omul cel prost. Aceste adevăruri sînt atât de fine, atât de copleşitoare încât lumea care ar încerca să le cunoască, ar înnebuni. De aceea, protejând lumea de această revelaţie, se şi fac aceste regimuri oculte, adică nu oricine este admis să cunoască diferite trepte ale cunoaşterii, iluminării. Se referă nu doar la masonerie, ci şi la alte genuri.
Toate aceste civilizaţii, în afară de cea apuseană, consideră că în afară de lumea palpabilă, lumea accesibilă celor 5 simţuri şi logicii noastre, mai există o lume care depăşeşte simţurile şi logica omenească. Adică o lume spirituală, duhovnicească, care e ierarhizată, care are legităţile ei. Toate aceste civilizaţii se bazează pe ideea de Dumnezeu, duh superior sau altceva legat de existenţa supranaturală. Doar civilizaţia apuseană declară şi se conduce de postulatul că nimic în afară de cele 5 simţuri omeneşti nu există în principiu. Prin aceasta ea se deosebeşte de celelalte, dacă iudaismul e exclusivist, apusenismul e foarte aterizat, foarte pământean, foarte imediat. De aceea, acest gen de civilizaţie exaltă tot ce e în legătură cu natura, omul, ca parte componentă a naturii. Pentri această civilizaţie, omul e un animal dotat cu raţiune. Pentru celelalte, omul e incompatibil cu animalitatea, omul e ceva radical, ontologic deosebit de animal şi numai în anumite accidente spirituale omul devine asemănător cu animalul. Vedeţi această opoziţie radicală între antropologia materialistă, apuseană şi antropologia celorlalte religii. La apuseni omul este homo sapiens. În cea iudaică este o altă extremă, în care omul în sensul deplin e doar omul iudeu; toţi ceilalţi oameni sînt animale dotate cu raţiune. Animale pe care dumnezeul  iudeilor i-a dotat cu raţiune ca să fie în stare să recepţioneze ordinele omului, care este iudeul. În acest sens este o corespondenţă foarte subtilă între iudaism şi apusenie. Dacă iudaismul declară că oameni sînt doar ei, restul sînt animale raţionale, apusenia spune: toţi sînt animale raţionale, inclusiv iudeii. Pe când celelalte civilizaţii consideră că omul esta radical, ontologic deosebit şi incompatibil de restul naturii. Deosebirea dintre om şi animal nu este în sânge, în structura biologică, ci deosebirea radicală e în spirit. Animalul nu are spirit, omul are spirit. Omul, de obicei, prin firea sa îşi formulează scopuri care sînt mai sus de stomac, adică legate de inimă şi de minte. În acest sens, apare o opoziţie radicală între apusenie şi iudaism, pe de o parte, şi toate celelalte civilizaţii, pe de alta. Civilizaţiile chineză, hindusă, africană sînt de tip păgânesc, acestea se axează nu pe revelaţie, ci pe experienţa personală şi pe logica omului, adică pe ceva ce e produs de om. Iar ceea ce e produs de om şi omul declară această valoare supremă, aceasta se numeşte păgânism. O evoluţie oarecare a păgânismului spre religie e islamul. Islamul e aproape de păgânism prin natura apariţiei sale, dar se deoseşte de păgânism, deoarece recunoaşte unicitatea creatorului. Păgânsimul nu recunoaşte aşa ceva. Apariţia islamului conform dogmelor sale se datorează unui „înger” care i-a dictat prorocului Mohamed întreaga esenţă a umanităţii şi tot ce e azi în coran. Civilizaţia latino-americană încă nu e constituită şi nu putem vorbi despre anumite dogme, este o simbioză între catolicism şi rezistenţa faţă de expansiunea civilizaţiei euro-americane. În acest catolicism se adaugă mici elemente de tradiţie locală, tradiţie strict culturală, nu spirituală, adică catolicismul social. Nu se ştie dacă va ajunge la constituire.

http://adevarulromanesc.wordpress.com/2009/10/14/sedinta-6-civilizatiile-ii/
Tot ce spune civilizaţia ortodoxă, în mod paradoxal, nu rezultă sub nici o formă din logica omenească.Ba mai mult, se declară ostentativ că e în opoziţie cu logica omenească, cu bunul simţ cotidian. Pe de altă parte această opoziţie faţă de logica omenească vine din revelaţia dumnezeiască. Dumnezeu a spus adevărul. Dumnezeu este Adevărul cel răstignit şi înviat. Acest Adevăr, primit din afara logicii omeneşti, într-un mod uimitor descrie cu multă exactitate existenţa omului şi a omenirii, cu multă exactitate descrie evoluţiile viitoare ale omului. Adică, cu circa 800-1500 ani până la naşterea lui Hristos, toate elementele vieţii lui au fost prezise. Aceste elemente nu decurg nicidecum din logică, din factologie, dar ele s-au împlinit în persoana lui Iisus Hristos. Mai mult decât atât, deja prin Hristos şi prin discipolii lui s-au descris toate etapele omenirii până la momentul final, şi aceste etape într-adevăr se împlinesc. Toate conceptele ortodoxe nu derivă din logica omenească, nu au legătură cu modul de gândire omenesc. Cu toate acestea, toate profeţiile sale s-au împlinit. Cum se spune, ortodoxia e unica religie revelată, destăinuită, spusă omului din exterior de către Creator. Altfel spus, ortodocşii, spre deosebire de celelalte civilizaţii, sînt inasimilabili în esenţă. Conceptul de martir a apărut în ortodoxie. Cuvântul „martir” vine de la grecescul „martiros”, adică cel ce mărturiseşte, care mărturiseşte adevărul. Nici un fel de cazne, nici un fel de înduplecări nu puteau să-i mişte poziţia de a spune şi de a se ataşa personal existenţial de acel Adevăr pe care el îl cunoaşte direct de la Dumnezeu şi este ostentativ, opus logicii celor din jur. El preferă să rămână declarat în acest adevăr decât să se detaşeze de acest adevăr. Iudaismul spune la nivel de dogmă: dacă este pericol pentru viaţa ta, şi ţi se spune ori renunţi la iudaism, ori eşti ucis, tu declari că renunţi la iudaism, dar în sinea ta rămâi iudeu. În ortodoxie acest lucru e de neconceput, a declara înseamnă a şi face. În civilizaţia apuseană în general problema nu se pune. „Renunţă la economia de piaţă sau altfel vei fi ucis”. El nu înţelege. „Poftim, renunţ, care-i problema?” Libertatea conştiinţei, presei etc. Problema aceasta nu există. La chinezi, hinduşi, africani situaţia e identică. Tu eşti mai puternic decât mine acum, deci eu accept lucrul acesta, că nu eu hotărăsc, zeii hotărăsc. Şi în felul acesta problema adevărului se rezolvă foarte simplu. La latino-americani de asemenea nu se pune problema, ei sînt în constituire şi au mai multe curente.
La musulmani situaţia este pe de o parte asemănătoare cu ortodocşii, pe de alta diferă. Faptul că un musulman a renunţat la islam nu înseamnă că el pierde legătura cu dumnezeul lui, înseamnă că va fi ucis de coreligionarii lui, el azi poate să declare: azi sînt iudeu, iar mâine mă întorc la ai mei, mă pocăiesc şi spun că eu i-am amăgit pe păgâni şi mă întorc înapoi. Deşi sînt cazuri când nu cedau. Şi aici se aplică acest element al religiei lor că cel care nu a cedat va avea un rai mai bun. Rai musulman este multă apă cristalină care curge, multe fructe şi 70 de gurii (fete frumoase). Femeia e un fel de animal pe lângă musulman. Ele nu pot fi în rai.
A fi european înseamnă a aparţine de civilizaţia euro-americană. Conceptul de „european” a apărut în a II-a jumătate a sec. XVIII. Cuvântul „Europa” desemna iniţial o mică provincie, unde se află acum oraşul Istambul. Era o provincie foarte mică, o treime din Republica Moldova. Se afla pe malul apusean al strâmtorii Bosfor. Pe malul răsăritean se afla o altă provincie, la fel de mică, care se numea Asia. Aceste provincii erau în Imperiul Bizantin, iar denumirile erau moştenite încă înainte de a veni romanii. Aceste denumiri vin din limbile semitice, în particular din asiriană. „Asi” – ţara luminii, împărăţia răsăritului, şi „ereb” – ţara întunericului, împărăţia întunericului.
Sub aspect civilizaţional, civilizaţia apuseană mai are o trăsătură radical diferită de celelalte civilizaţii. Civilizaţia ca fenomen înseamnă în primul rând perpetuarea unei tradiţii, e un fel de străpungere a timpului, fără schimbări, decât tehnologice. Civilizaţia apuseană prin definiţie e atradiţională, antitradiţională. Ea se construieşte prin negarea permanentă a propriilor tradiţii, nu are acelaşi reper, unicul reper este negativismul, nihilismul. Ea a generat catolicismul, apoi protestantismul, iluminismul, comunismul, liberalismul; fiecare din acestea este opusă şi neagă valorile celeia care a precedat-o. Obiceiul este o exteriorizare a tradiţiei. Tradiţia este codul genetic al unei civilizaţii. Denaturarea, sfărâmarea tradiţiei înseamnă automat sfărâmarea civilizaţiei. În cadrul civilizaţiei apusene sfărâmarea perpetuă, tradiţia devine sfărâmarea. Nihilismul perpetuu e coloana verticală a civilizaţiei apusene.
Sub aspect convenţinal noi sîntem europeni, sub aspect civilizaţional noi sîntem orice, numai nu europeni. Pentru a justifica” europenitatea” românilor, am observat că culturologii români apelează la următorul subterfugiu: acesta este specificul nostru, în cadrul civilizaţiei europene. Prin cuvântul „specific” se justifică europenismul nostru. Unii dintre aceştia sînt: Dan Horia Mazilu, Dan Zamfirescu ş.a.
În anul 1521 apare lucrarea „Principele” de Niccolo Machiavelli. În această lucrare politică el descrie cum să se comporte principele în relaţiile sale diplomatice în raport cu poporul său, în raport cu popoarele cucerite. El pune în primul rând perfidia, adică eficienţa. În acelaşi an, Vodă Neagoe Basarab scrie cartea  „Învăţătură către fiul meu Teodosie”. Unde indică modul în care să fie condusă o ţară. Scrie exact aceleaşi situaţii pe care le abordează Machiavelli, doar că soluţia propusă este opusă: cu duşmanii să fii deschis, că duşmanii vor aprecia sinceritatea ta, deschiderea ta, dar nu secretele militare. Acelaşi an, temele tratate sînt aceleaşi, iar modul de tratare, soluţiile, sînt radical opuse. Civilizaţia europeană nu poate exista decât în expansiune; dacă se opreşte expansiunea ei, atunci se produce implozia, colapsul. Globalizarea înseamnă expansiunea civilizaţiei apusene, pe toate cele 7 componente, în toată lumea. Aceasta are resurse să oprească orice emigrare, dar noi ştim că ea nu opreşte, ci chiar încurajează, deoarece emigrarea omogenizează.
Nu e posibil a răspunde la o întrebare în sens „general uman”, răspunsul poate fi dat doar în cadrul valorilor unei civilizaţii. În acest sens, nu există valori „general umane”, deoarece nu există omul la general. Există omul strict membru al civilizaţiei sale. Nu există istoria Franţei, istoria Rusiei etc. Trebuie să vedem din ce punct de vedere scriem istoria. Nu există istoria pur şi simplu universală. Există istoria universală scrisă de occidentali, scrisă de iudaici. Ce sînt drepturile omului, ce este capitalismul? Trebuie să răspundem din ce punct de vedere privim noi. Spre exemplu drepturile omului pentru civilizaţia ortodoxă sau islamică sînt absurde. A te naşte, a iubi este drept sau o obligaţie? De exemplu, în civilizaţia apuseană, relaţia dintre mamă şi fiu este o relaţie economică, juridică. Mama trebuie să întreţină fiul, ca peste o perioadă fiul să o întreţină pe mamă. Bineînţeles, în tradiţia românească această relaţie este mult mai complexă şi profundă, asta din motiv că poporul nostru dintotdeauna s-a bazat pe valorile civilizaţiei ortodoxe.

Un paradox e că popoare foarte înrudite pot face parte din civilizaţii foarte diferite. Cazul clasic îl reprezintă Bosnia. Etnicitatea şi civilizaţia nu tot timpul se suprapun. Civilizaţia este supraetnică, supralingvistică. Însă civilizaţiile au limba lor simbol. De exemplu la musulmani e araba. În toate civilizaţiile limba simbol e permanentă, numai în civilizaţia occidentală a fost schimbată (la început latina, apoi franceza, apoi engleza).
Noi, ca popor, ne-am constituit în cadrul civilizaţiei ortodoxe. Procesul nostru de etnogeneză face parte din formarea civilizaţiei ortodoxe. Noi sîntem concomitenţi cu însăşi civilizaţia. Românii au intrat în istorie ca ortodocşi. Ei s-au format ca ortodocşi. Ortodoxia la români a fost totul: şi credinţă şi identitate, şi formă de organizare socială, şi formă de dăinuire prin secole. Poporul nostru a dăinuit în istorie folosind resursele ce le oferea credinţa ortodoxă. Noi, românii, am fost fără stat circa 1000-1200 de ani, adică fără instrument militar, politic de a ne apăra. Cu toate acestea toţi cei care în jurul nostru au încercat să fie peste noi, cu tot cu stat au dispărut. Dar noi continuăm şi sîntem şi astăzi. Această vitalitate o datorăm fără rezerve, integral, exclusiv numai credinţei ortodoxe a înaintaşilor noştri. Dăinuirea noastră de aici încolo depinde ca şi până acum exclusiv de aceeaşi civilizaţie, aceeaşi credinţă. Abaterile de la această credinţă vor avea un singur rezultat – dispariţia.
Toate civilizaţiile pretind să răspundă la întrebarea: Ce este omul? Care este rostul lui? Referitor la sensul vieţii un filosof rus demonstrează că: A crede că viaţa are un sens este identic cu a crede că există viaţă după moartea biologică. Conceptul de sens al vieţii are sens doar în cadrul credinţei în viaţa de după moarte. Sensul oricărui lucru se află în afara lui. Rostul vieţii pământeşti este în afara ei. Toate civilizaţiile recunosc acest lucru, în afară de cea euro-americană. Această civilizaţie este unica care spune că sensul vieţii este în ea însăşi, ceea ce este în flagrantă contradicţie cu existenţa a orice. Pentru că orice ce există, există în formă de sistem.
Dacă vrei să distrugi un sistem, plasează-i sensul în el însuşi. Civilizaţia europeană, în acest sens, formulează un postulat, o valoare care se numeşte libertatea opiniei, libertatea expresiei etc. Eu am dreptul la orice opinie, indiferent dacă eu port răspundere pentru ea sau nu.
Conceptul de sensul vieţii poate exista logic numai în cazul în care omul crede în viaţa de după moarte. Dacă omul nu crede în viaţa după moarte, atunci el nu poate da definiţia „Care este sensul vieţii?”. În afara credinţei în viaţa de după moarte, nimeni din bipezii dotaţi cu raţiune nu poate să-şi formuleze lui însuşi care e rostul existenţei lui, pentru ce face el în viaţa aceasta ceea ce face. Adică el îşi absurdizează viaţa. Este o afirmaţie dură, dar logică.
Adevărul nu a fost niciodată în contradicţie cu logica. Astfel, civilizaţia ortodoxă nu poate fi integrată în civilizaţia europeană. Pentru că civilizaţia europeană spune că nu există sens în afara acestei vieţi. Însă toate celelalte civilizaţii spun că sens este în viaţa postmortem biologică. Acest gând în viaţa după moarte a constituit axa dăinuirii, formării, naşterii poporului nostru. În clipa în care creşte procentul de persoane din sânul acestui popor, proveniţi din acest popor care nu împărtăşesc ideea vieţii după moarte, în aceeaşi proporţie scade şansa ca acest popor să supravieţuiască în generaţiile care vin.