(Cu Părintele Nichifor Tudor despre vrăjmaşul lui Dumnezeu)
      Pe virtuosi, diavolul nu-i poate atinge.  In odaia de lucru, alaturi de cartile pe care le-a scris.
    Daca nu esti lacom – de mancare, de bautura, de averi, de orice -, daca nu esti orgolios, daca nu esti din cale afara de ambitios, indemnurile diavolului n-au efect asupra ta. Pe cel care e lacom, dracul il indeamna sa bea mai mult, macar intr-o zi, sau sa manance mai mult si sa-si taie astfel pofta de rugaciune sau puterea de a tine post; sau sa castige tot mai multi bani, si astfel ajunge omul sa faca faradelegi pentru a aduna averi… Celui orgolios, dracul ii sopteste la ureche: Tu esti mai bun decat celalalt, tu meriti mai mult, tie ti se cuvine si asta, si astalalta, trebuie sa dovedesti cine esti… Si uite-asa omul se poarta rau cu semenii sai, ii vorbeste pe la spate, ii sapa la serviciu si cate si mai cate nu face… Multe rele pornesc de la orgoliu. Mandria e draceasca, doar stim ca asta e pacatul pentru care diavolul a cazut din Cer; ca si el era inger de lumina candva. Dumnezeu ii permite Vrajmasului sa ne ispiteasca, tocmai pentru a ne respecta libertatea. Ca daca am avea numai binele in fata, n-am avea ce alege, dar asa, avem de ales intre bine si rau. Omul e liber sa o ia in care parte vrea. Omul e fundamental liber, caci asa l-a facut Dumnezeu. Dar libertatea nu trebuie sa excluda responsabilitatea. Esti liber sa alegi, dar suporti consecintele. Dumnezeu ne-a invatat prin toti marii prooroci, prin Fiul Sau Insusi, prin Sfinti, ce e bine si ce e rau. Depinde numai de noi ce alegem.

      Геронда, зачем Бог попускает диаволу нас искушать?
    - Затем, чтобы отобрать Своих детей. "Делай, диавол, все, что хочешь", - говорит Бог. Ведь что бы ни делал диавол - в итоге он все равно обломает себе зубы о краеугольный камень - Христа. И если мы веруем в то, что Христос есть краеугольный камень, то нам ничего не страшно.
  Бог не попускает испытание, если из него не выйдет чего-то хорошего. Видя, что добро, которое произойдет, будет больше, чем зло, Бог оставляет диавола делать свое дело. Помните Ирода? Он убил четырнадцать тысяч младенцев и пополнил небесное воинство четырнадцатью тысячами мучеников-ангелов. Ты где-нибудь видела мучеников-ангелов? Диавол обломал себе зубы! Диоклетиан, жестоко мучая христиан, был сотрудником диавола. Но, сам того не желая, он сделал благо Христовой Церкви, обогатив Ее святыми. Он думал, что истребит всех христиан, но ничего не добился - только оставил нам в поклонение множество святых мощей и обогатил Церковь Христову.
    Бог уже давно мог бы расправиться с диаволом, ведь Он - Бог. И сейчас, стоит Ему только захотеть, Он может скрутить диавола в бараний рог, [на веки вечные] отправить его в адскую муку. Но Бог не делает этого для нашего блага. Разве Он позволил бы диаволу терзать и мучить Свое создание? И, однако, до какого-то предела, до времени Он позволил ему это, чтобы диавол помогал нам своей злобой, чтобы он искушал нас, и мы прибегали к Богу. Бог попускает тангалашке искушать нас, только если это ведет к добру. Если это к добру не ведет, то Он ему этого не попускает. Бог все попускает для нашего блага. Мы должны в это верить. Бог позволяет диаволу делать зло, чтобы человек боролся. Ведь не терши, не мявши - не будет и калача. Если бы диавол не искушал нас, то мы могли бы возомнить о себе, будто мы - святые. И поэтому Бог попускает ему уязвлять нас своей злобой. Ведь, нанося нам удары, диавол выбивает весь сор из нашей пропыленной души, и она становится чище. Или же Бог позволяет ему набрасываться и кусать нас, чтобы мы прибегали к Нему за помощью. Бог зовет нас к Себе постоянно, но обычно мы удаляемся от Него и вновь прибегаем к Нему, только когда подвергаемся опасности. Когда человек соединится с Богом, то лукавому некуда втиснуться. Но, кроме этого, и Богу незачем позволять диаволу искушать такого человека, ведь Он попускает это для того, чтобы искушаемый был вынужден прибегнуть к Нему. Но так или иначе, лукавый делает нам добро - помогает нам освятиться. Ради этого Бог его и терпит.
      Бог оставил свободными не только людей, но и бесов, поскольку они не вредят, да и не могут повредить душе человека, исключая те случаи, когда сам человек хочет повредить своей душе. Напротив, люди злые или невнимательные - которые, не желая этого, делают нам зло, - готовят нам воздаяние. "Не будь искушений, - никто бы не спасся" [1], - говорит один Авва. Почему он так утверждает? Потому что от искушений происходит немалая польза. Не потому, что диавол был бы когда-нибудь способен сделать добро, нет - он зол. Он хочет разбить нам голову и бросает в нас камень, но Добрый Бог... ловит этот камень и вкладывает его нам в руку. А в ладошку другой руки Он насыпает нам орешков, чтобы мы покололи их этим камнем и покушали! То есть Бог попускает искушения не для того, чтобы диавол нас тиранил. Нет, Он позволяет ему искушать нас, чтобы таким образом мы сдавали экзамены на поступление в иную жизнь и при Втором Христовом Пришествии не имели чрезмерных претензий. Нам надо хорошенько понять, что мы воюем с самим диаволом и будем воевать с ним, пока не уйдем из этой жизни. Пока человек жив, у него много работы, дабы сделать свою душу лучше. Пока он жив, у него есть право на сдачу духовных экзаменов. Если же человек умрет и получит двойку, то из списка экзаменуемых он отчисляется. Пересдачи уже не бывает.

    - Геронда, помысл говорит мне, что диавол обладает огромной силой, особенно в наши дни.

- Диавол обладает не силой, а злобой и ненавистью. Всесильна любовь Божия. Сатана корчит из себя всесильного, но не справляется с этой ролью. Он кажется сильным, но на самом деле совершенно бессилен. Многие из его разрушительных планов разваливаются, еще не начав осуществляться. Неужели отец - очень хороший и добрый - позволил бы какой-то там шпане бить своих детей?

- А я, Геронда, боюсь тангалашек.

- Чего ты их боишься? У тангалашек нет никакой силы. Христос всесилен, а диавол - самое настоящее гнилье. Разве ты не носишь на себе крест? Диавольское оружие силы не имеет. Христос вооружил нас Своим Крестом. Враг обладает силой только тогда, когда мы сами складываем наше духовное оружие. Был случай, когда один православный священник показал колдуну маленький крестик и тем самым привел в трепет беса, которого этот колдун призвал своим чародейством.

- А почему он так боится Креста?

- Потому что, когда Христос приял оплевания, заушения и побои, тогда сокрушились царство и власть диавола. Каким же удивительным образом Христос одержал над ним победу! "Тростью сокрушилась держава диавола", - говорит один Святой. То есть власть диавола сокрушилась, когда Христу был нанесен последний удар тростью по голове. Стало быть, оборонительное духовное средство против диавола - терпение, а сильнейшее оружие против него - смирение. Сокрушение диавола есть самый целебный бальзам, излитый Христом во время Его Крестной Жертвы. После Распятия Христа диавол - словно змея, лишенная яда, словно пес с вырванными зубами. У диавола отнята его ядовитая сила, у псов, то есть бесов, вырваны зубы. Они сейчас обезоружены, а мы вооружены Крестом. Бесы не могут сделать созданию Божию ровным счетом ничего, если мы сами не дадим им на это права. Они только и могут что дебоширить - власти-то у них нет.

Однажды, живя в каливе Честного Креста, я совершил замечательное всенощное бдение! Ночью на чердаке собралось множество бесов. Сначала они со всей силы лупили по чему-то кувалдами, а потом стали шуметь, словно катали по чердаку здоровые чурбаны, кряжи деревьев. Я крестил потолок и пел: "Кресту́ Твоему́ покланя́емся Влады́ко..." [1]. Когда я заканчивал петь, они опять начинали катать чурбаны. "Сейчас, - сказал я им, - разделимся на два клироса. Вы на верхнем катайте чурбаны, а я здесь, на нижнем, буду петь". Когда я начинал петь, они останавливались. Я пел то "Кресту́ Твоему́;...", то "Го́споди, ору́жие на диа́вола Кре́ст Твой да́л еси́ на́м..." [2]. В псалмопении я провел отраднейшую ночь. Как только я умолкал, они продолжали меня забавлять. И ведь какой у них обширный репертуар! Каждый раз придумывают что-то новенькое!..

- А когда Вы запели тропарь в первый раз, они что, не ушли?

- Нет. Только я заканчивал - как вступали они. Видно, надо было петь бдение на два клироса. Прекрасное было бдение. Я пел с чувством! Чудные были дни...

- Геронда, а как выглядит диавол?

- Знаешь, какой он "красавчик"? Ни в сказке сказать, ни пером описать! Если бы ты только его увидела!.. Как [премудро] любовь Божия не позволяет человеку видеть диавола! Увидев его, большинство умерло бы от страха. Подумай, если бы люди видели, как он действует, если бы увидели, до чего он "хорош" собой!.. Правда, некоторые устроили бы себе из этого приятное развлечение. Забыл, как оно называется-то?.. "Кино", что ли?.. Однако такие "кинопросмотры" дорого стоят, и даже несмотря на высокую цену, увидеть такое все равно непросто.

- А рога и хвост у дьявола есть?

- Есть, есть. И рога, и хвост, и все "причиндалы"!

- Геронда, бесы стали такими страшилами после своего падения, после того, как они превратились из ангелов в демонов?

- Конечно после. Они сейчас такие, словно их молнией ударило. Если молния попадает в дерево, то разве оно не становится в мгновение ока обгорелым бревном? Вот и они сейчас такие, словно в них попала молния. Было время, и я говорил тангалашке: "Приходи, чтобы я тебя видел и не попадался тебе в лапы! Сейчас я на тебя только смотрю, а уже видно, какой ты злющий! А попадись я тебе в лапы - у, представляю, что меня ждет тогда!"

  Ответ  Александр, 29 л., образование высшее, профессия - плиточник, служение - священник, Долгопрудный
Любовь никому не желает зла. Человек выбирает зло. И "начинает мучать" не Бог, а это выбранное состояние, лишенное Жизни - смерть души (кого-то еще на земле, иных после смерти тела).

Что тут не ясно? Бог никого не мучает. Мучает себя индивидуум, отвергнувший Божий замысел о себе, как человеке.

Да и создал то Он первого человека, а остальные должны благодарить за жизнь своих родителей в первую очередь (есть, ведь, такие, кто по разным причинам отказывает в бытии своему потомству или его части).
P.S. (это уже не вслух, по-человечески, по-юридически): а если вправду найдется способный подойти и сказать отцу и матери:
"Почему вы меня не спросили, хочу ли я жить; лучше бы вы меня не рожали!", такой, действительно, достоин не то что мучений
вечных, но и желаемого им "не бытия". Слава Богу, что среди душевно здоровых такие экземпляры медицина не наблюдает.

    Вспомним также, что первый человек был создан свободным, бессмертным и ему была дарована возможность непосредственного
богообщения. Воспользовавшить своей свободой, человек отпадает от Бога и лишается физического бессмертия, однако душа его по-прежнему бессмертна - и в этом логическая причина ада. Желая спасти человека, Господь Сам, ценой Своих крестных страданий дарует падшему человеку, то есть нам с вами, путь к обретению утерянной вечной жизни. Этот путь труден, и не все люди, будучи по Божественному замыслу свободными, его выбирают. С чьей стороны это несправедливо?

      Fiindcă s-au ivit unii sectari (penticostalii, cunoscuţi şi sub numele de «tremurători» sau «spiriţi»), care în legătură cu «vorbirea în limbi» răspîndesc învăţături şi practici greşite, izvorîte din nepriceperea lor în Sfînta Scriptură, se cuvine a lămuri în cele ce urmează chestiunea aceasta cu toată atenţia.
        I. Glosolalia - ca dar al Sfîntului Duh - este vorbirea într-o limbă străină a unui alt popor, fără a o fi învăţat şi cunoscut mai dinainte. Aşa reiese din textul biblic care ne descrie întîmplarea de la primele Rusalii creştine, cînd a început a se arăta acest dar. Textul este complet şi limpede, istorisind o întîmplare adevărată şi, ca atare, însuşi textul nu poate fi tîlcuit în sens spiritual sau mistic, ci numai literal.
Dar ce este şi în ce constă vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh (Fapte 2), să lăsăm să ne lămurească însuşi textul, în care se spune: Şi cînd a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi apostolii împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le
'Menţionăm că învăţătura ce urmează nu este o dogmă formulată de vreun Sinod Ecumenic sau de Sfinţii Părinţi şi primită apoi de Biserica întreagă de totdeauna, ci este o teologumenă, adică o învăţătură neoficială alcătuită pe temeiul cercetărilor atente asupra textelor biblice (n ed ) dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Şi, iscîndu-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicînd: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni ? Şi cum auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut? Părţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lîngă Cirene şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, ii auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicînd unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, baţjocorindu-i, ziceau că suntplini de must (Fapte 2, 1-13).
Din analiza celor 13 versete care alcătuiesc cheia dezlegării problemei, constatăm următoarele:
a) Vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh şi ca minune nemaiauzită (glosolalia) acum s-a manifestat întîia dată. De aceea şi este descrisă pe larg, pentru ca cititorii să poată şti ce este şi în ce constă;
  b) Apostolii, prin darul harismatic al Sfîntului Duh, au început a predica în alte limbi, şi anume în peste 15 limbi diferite, iudeilor de alte limbi, aflaţi la acea dată în Ierusalim, cu ocazia sărbătorii;
c) Aceşti iudei de alte limbi (străine) se minunau auzind predicîndu-li-se în limba lor maternă de către nişte oameni simpli, galileeni, care nu aveau de unde să cunoască altă limbă, decît pe cea galileiană (aramaica vorbită în Galileia);
d) Ascultătorii de alte limbi înţelegeau tot ceea ce li se predica - fiindcă li se vorbea de-a dreptul în limba lor -, neavînd trebuinţă de vreo tălmăcire, şi tocmai în aceasta consta minunea de care nu se puteau dumiri, fiind uimiţi; căci înţelegeau perfect ce li se predica, auzind şi ştiind bine ce li se vorbeşte despre faptele minunate ale lui Dumnezeu;
e) Totuşi, printre ascultători erau şi unii care nu înţelegeau nimic din cele ce se predicau acolo şi de aceea îi luau în rîs pe apostoli, învinuindu-i că sunt beţi. Aceşti ascultători nu pot fi alţii decît localnicii din Ierusalim şi poate din alte părţi ale Palestinei, care nu cunoşteau alte limbi decît pe cea evreiască (aramaică). Pentru aceştia, vorbirea apostolilor era cu totul neînţeleasă - socotind-o simplă bolborosire -, iar dacă noi ţinem cont şi de faptul că Apostolii predicau «în limbi» cu toată însufleţirea, nu ne mai miră că iudeilor localnici le făceau impresia unor oameni beţi, care bolborosesc cu exaltare cuvinte neînţelese.
Astfel, localnicii nu înţelegeau nimic din cele predicate, decît doar dacă le-ar fi tălmăcit cineva, iar tălmaci nu se găseau. După cum există darul glosolaliei, tot aşa există şi un alt dar: al tălmăcirii. Acesta era dat - după cum se va vedea mai jos - atunci cînd ascultătorii erau numai localnici necunoscători de alte limbi, cum erau de pildă în Corint (I Cor. 14). In Ierusalim însă, de data aceasta, nu i se simţea lipsa. El era necesar numai acolo unde ascultătorii auzeau numai bolborosire fără rost. Darul tălmăcirii era şi el minunat şi uimitor, întocmai cum era şi cel al vorbirii în limbi, cu care era în strînsă legătură. Neavîndu-1, ascultătorii localnici judecau lucrurile numai după aparenţă, din cauza nepriceperii lor.
Dar se poate întreba cineva: cum se face că în Ierusalim erau atunci de faţă două feluri de iudei: localnici (de limbă evreiască) şi străini (de peste 15 limbi diferite)?
Se ştie că mulţi dintre evrei trăiau în «diaspora» (în împrăştiere), risipiţi prin alte ţări şi printre alte popoare, atraşi acolo de felurite interese negustoreşti. Aceştia - după cîteva generaţii - nu mai aveau ca limbă maternă ebraica, ci pe cea a poporului sau a ţării în care se stabiliseră, limba evreiască devenindu-le cu vremea total necunoscută. Aşa erau, de pildă, iudeii aşezaţi în Alexandria.
    Egiptului, unde se vorbea limba greacă. Aşezarea lor de aici fiind puternică, îşi zidiseră şi un templu şi puseseră să li se traducă în limba greacă Legea (Vechiul Testament), pentru a o putea citi, înţelege şi folosi în rînduielile cultului de la templul lor, deoarece în limba ebraică nu o mai înţelegeau. Aceasta este «Septuaginta» sau «traducerea celor 70». Din cauza limbii greceşti (elene) pe care o vorbeau, aceşti iudei purtau numele de «elenişti». (Am dat doar un exemplu, dar astfel de iudei - deşi în număr mai mic, formînd aşezări mai puţin puternice - erau stabiliţi prin toate ţările).
Toţi iudeii însă, indiferent unde s-ar fi aflat aşezaţi, erau obligaţi prin Lege ca în fiecare an să meargă de trei ori la templul din Ierusalim, şi anume, cu prilejul celor trei mari sărbători: a Paştilor, a Cincizecimii şi a Corturilor (colibelor) (Deut. 16), pentru a ţine legătura cu Legea şi cu cultul de la templu, pentru a-şi împlini jertfele şi curăţirile cerute, precum şi pentru a-şi plăti impozitul către templu. Impozitul către templu se plătea numai în bani evreieşti numiţi «sicii» şi era de o jumătate de siclu de fiecare evreu major (Matei 17, 24-27). Cei din diaspora veniţi aici, nu aveau sicii, ci numai bani din ţările lor, dar la templu se găseau zarafi sau schimbători de bani, care se îndeletniceau cu schimburile de bani.
De asemenea, aici se găseau şi vînzători de animale pentru jertfă, pentru cei care, venind de departe, nu-şi puteau aduce cu ei animalele de jertfă cu care erau datori după Lege. Se ştie că Mîntuitorul i-a scos afară cu biciul din acest lăcaş şi pe unii şi pe alţii la o sărbătoare a Paştelui (Matei 21, 12-13; Ioan 2, 14-16). Numai în caz de mari impedimente putea cineva lipsi de la una sau cel mult la două din aceste sărbători de la templul din Ierusalim (leş. 23, 17; 34, 23; Deut. 16, 16).
Aşa se explică pentru ce la această Cincizecime se găseau în Ierusalim două feluri de iudei: 1. localnicii din Ierusalim sau Palestina, care vorbeau numai limba lor evreiască, şi 2. iudeii «străini» sau «risipiţi», din «împrăştiere», care nu mai vorbeau limba evreiască, ci numai pe aceea a ţării în care se aşezaseră. Deşi în versetul 5 din Fapte (capitolul 2) se spune că aceşti iudei de limbi străine „locuiau" în Ierusalim, totuşi, din faptul că erau de multe limbi, anume de toate limbile de pe pămînt, înţelegem că „locuiau" numai vremelnic aici, cu ocazia sărbătorii, sau că, probabil, unii dintre ei erau acum stabiliţi aici definitiv, reîntorşi de prin alte ţări în ţara lor.
      Deci textul este cu totul limpede; el istoriseşte o întîmplare, şi, ca atare, nu poate avea decît o interpretare literală. Din el se poate deduce cu uşurinţă şi scopul darului duhovnicesc al vorbirii în limbi, anume de a li se da apostolilor posibilitatea să propovăduiască credinţa creştină la toţi oamenii a căror limbă ei nu o cunoşteau, şi de a face ca toate popoarele să rămînă uimite de darurile minunate care se manifestă în creştinism, spre a se lăsa mai uşor convinse de noua credinţă şi a se converti (Fapte 2, 6-7, 11). Contextul este şi el perfect de acord cu cele zise mai sus despre glosolalie, iar textele paralele  concordă de asemenea cu textul şi contextul, fără a le contrazice decît doar în aparenţă şi numai pentru cei ce nu vor să pornească de la acest capitol-cheie din Faptele Apostolilor, atunci cînd vor să definească glosolalia. In cele ce urmează vor fi luate toate pe rînd.
    II. Lămuririle date în context de Apostolul Petru asupra acestei vorbiri în limbi, care pe unii îi uimea, iar pe alţii îi făcea să-i ia în rîs pe apostoli, sunt în deplin acord cu cele constatate mai sus din textul citat. Intr-adevăr, în atmosfera contradictorie creată printre ascultători de manifestarea darului glosolaliei, care atunci s-a arătat pentru prima oară, Apostolul Petru se vede silit să dea unele explicaţii. Lăsăm să vorbească în continuare însuşi textul biblic, care alcătuieşte contextul textului de bază (primele 13 versete) de mai sus: Şi stînd Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi . Şi zice mai departe apostolul: Aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrînii voştri vise vor visa. Incă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pămînt semne: sînge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită (Fapte 2, 14-20).
Constatăm, mai întîi de toate, că apostolul se adresează numai iudeilor localnici şi de aceea lor nu le vorbeşte în vreo limbă străină, ci în limba evreiască. Iar după felul cum apostolul se justifică în faţa lor, înţelegem că numai aceşti iudei îi luaseră în rîs pe apostoli zicînd că sunt beţi, pe cînd pentru străini - de alte limbi - am văzut că ceea ce auzeau era perfect înţeles şi minunat. Deci este în perfect acord cu cele constatate
deja în text. Petru le spune că vorbirea în limbi nu provine dintr-o stare de beţie, ci dintr-un dar al Sfîntului Duh, constituind o minune dumnezeiască prezisă din vechime de Dumnezeu prin proorocul Ioil, care a proorocit că în zilele din urmă - adică în ultima epocă a lumii, care este epoca creştină a Noului Testament - Dumnezeu va face semne minunate (vezi Ioil 3, 1-3).
  O parte din aceste senine au început deja să se arate acum. Aşa, de pildă, proorocirea, prin puterea darului Sfîntului Duh revărsat peste apostoli; ceea ce iudeii localnici au socotit ca bolborosire de oameni beţi, nu este altceva decît o proorocire, sau un dar special al Sfîntului Duh de a prooroci, întocmai cum a zis Proorocul Ioil. Aceste adevăruri sunt în legătură uneori cu tainele viitorului (Fapte 11, 27-28), însă nu totdeauna. Cei ce prezic sau descoperă anumite taine din viitor printr-o inspiraţie specială a Duhului Sfînt sunt profeţi sau prooroci. Aşa au fost cei patru profeţi «mari» şi cei doisprezece «mici» din Testamentul Vechi, plus Moise, Ilie, Elisei ş.a. Dar si ei, nu numai pentru aceasta au fost numiţi prooroci, căci unii nu prezic nimic din cele viitoare şi totuşi sunt prooroci. Numele sau atributul de «prooroci» îl au - cel puţin în creştinism - toţi cei ce au darul dumnezeiesc de a lămuri cu însufleţire adevărurile de credinţă ale creştinismului (I Cor. 12, 10; 14, 1¬5, 24, 29, 32 ş.a.).
Astfel, vorbirea în limbi din Duminica Pogorîrii Duhului Sfînt este o descoperire, predicată cu însufleţire, adică o proorocire. Ea era o vorbire cu înţeles, deoarece străinii prezenţi erau «uimiţi» şi ştiau că li se vorbeşte despre faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 11). Aşadar, după lămuririle date de Sfîntul Apostol Petru, vorbirea în limbi de la Pogorîrea Sfîntului Duh era o proorocire, adică o predicare în grai şi cu înţeles, prin insuflare îmbelşugată («turnare») de la Sfîntul Duh; era o predicare lămuritoare. Prin ea se împlinesc cuvintele profetice ale lui Ioil, care a prezis-o.
    Proorocul a mai prezis şi alte semne, dar unele din ele se vor împlini abia în apropiere de sfîrşitul lumii, după cum ne-a învăţat însuşi Mîntuitorul (vezi Matei 24, 6-7, 29 ş.a.), arătate în capitolul 29 al acestei lucrări.
  Deci este o mare greşeală a zice că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh constă într-o bolborosire neînţeleasă; bolborosirea de sunete nearticulate, nu numai că e neînţeleasă, dar e şi fără sens. Glosolalia însă a fost o proorocire, o vorbire cu înţeles şi cu rost. Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh să însemne o bolborosire de vorbe într-o limbă inexistentă şi de nimeni pricepută, cum susţin sectarii penticostali, pentru că atunci nu s-ar mai vorbi de limbi şi nici de limbi noi (Marcu 16, 17); iar mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea cu textul atît de limpede de la Faptele Apostolilor capitolul 2.

 
    Să se ştie că glosolalia (vorbirea în limbi) numai atunci este proorocire, cînd ascultătorii sunt străini şi înţeleg ce li se vorbeşte. Cînd însă ei sunt localnici, necunoscători de limbi străine, glosolalia pentru ei nu mai e proorocire, ci ceva de neînţeles. In adunarea unde se găsesc numai localnici, fie ea la Corint, fie la Ierusalim sau oriunde, vorbirea în limbi nu are nici un rost. Numai atunci are rost cînd de faţă sunt şi străini, cum erau de pildă în Ierusalim, la cele trei sărbători mari: Pastile, Cincizecimea şi Corturile din fiecare an, şi cum a fost cazul atunci, la Pogorîrea Duhului Sfînt.
  Sectarul: Noi nu avem nevoie să ne înţeleagă oamenii, cînd vorbim în limbi. Pentru că cine vorbeşte în limbă insuflată, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-1 înţelege fiindcă el, în duh, grăieşte taine (I Cor. 14, 2).
Preotul: Dar cum se face atunci că la Cincizecime, cînd S-a pogorît Duhul Sfînt şi apostolii au început a vorbi în limbi, fiecare din cei adunaţi acolo la praznicul Cincizecimii, din diferite ţări, îi auzeau şi îi înţelegeau pe ei vorbind în limba sa (Fapte 2, 6)7
Sectarul: Nu înţelegeau toţi cele ce vorbeau apostolii prin insuflarea Duhului Sfînt, fiindcă unii îi luau pe ei în rîs, socotindu-i că sunt beţi (Fapte 2, 13).
    Preotul: Am arătat în cele de mai sus, pe larg, că numai cei localnici din Ierusalim şi din Palestina, care nu ştiau altă limbă decît cea aramaică, ce se vorbea pe atunci în Galileia, numai aceia, neînţelegînd limbile noi (Marcu 16, 17) în care vorbeau Apostolii, li se părea vorbirea lor ca o bolborosire şi că sunt beţi. Iar cei străini, care veniseră la praznicul Cincizecimii din mai mult de 15 ţări, îi auzeau vorbind în limbile lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! (Fapte 2, 11). Iar dacă voi, sectarilor, vorbiţi în limbi şi nimeni nu vă înţelege, cum zidiţi voi Biserica şi cum o folosiţi? Căci scopul glosolaliei, al vorbirii în limbi străine, tocmai acesta a fost, ca, prin vorbirea în limbi străine, Sfinţii Apostoli să poată răspîndi creştinismul la toate popoarele lumii şi să vestească Evanghelia în tot pămîntul, după cum era scris că: în tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18, 4). Aşadar glosolalia a fost un semn al puterii lui Dumnezeu manifestat între necredincioşi şi mijloc hotărîtor de convertire a lor (I Cor. 14,22-25).
Sectarul: Voi, ortodocşii, aveţi mare necaz pe noi, că ne-am învrednicit de acest mare dar de la Dumnezeu, de a vorbi în limbi. Şi fiindcă voi nu-1 aveţi, căutaţi pe toate căile să ne împiedicaţi pe noi de la această mare lucrare a harului Sfîntului Duh, prin care noi folosim atîtea suflete şi le întoarcem la calea mîntuirii.
Preotul: Am spus şi iarăşi spun: Ce căutaţi voi, sectarilor penticostali (tremurători), să vorbiţi „în limbi" oamenilor credincioşi, care au cunoscut şi au crezut în Hristos de două mii de ani? Ce rost are să-mi vorbeşti mie într-o limbă străină despre Hristos, cînd eu am crezut, am învăţat şi mi-am însuşit credinţa în Hristos din pruncie?
Du-te, penticostalule rătăcit şi închipuit, dacă ai darul „vorbirii în limbi", şi vorbeşte popoarelor celor păgîne, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli, care, avînd pe lîngă celelalte daruri şi pe acesta, au fost trimişi de Mîntuitorul să predice Evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19). Ce cauţi tu, ereticule penticostal, să vorbeşti „în limbi" celor credincioşi, că vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi; iar proorocia nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred (I Cor. 14, 22)?
    Noi ştim bine viclenia voastră, că nu aveţi nici un dar al vorbirii în limbi şi că vă înşelaţi unul pe altul, făţărnicindu-vă ca şi cum aţi avea un dar ca acesta. Dar chiar de ar avea cineva un dar ca acesta, trebuie să înţeleagă că vorbirea în limbi nu este cel mai mare dar.
Marele Apostol Pavel ne arată că sunt alte daruri ale Sfîntului Duh mai mari decît vorbirea în limbi, căci auzi ce zice: Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi; dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decît cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire (I Cor. 14, 5).
  Vezi că sunt daruri mai mari decît vorbirea în limbi, precum darul proorocirii şi al tălmăcirii, prin care Biserica primeşte mai mult folos decît prin vorbirea în limbi? Acest lucru arătîndu-1, Apostolul Pavel spune: Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteti nebuni ? (I Cor. 14, 23).
Aşadar să ştiţi voi, rătăciţilor sectari, că prin vorbirea voastră neînţeleasă şi bolborosită sunteţi nişte oameni care vorbesc în vînt: Dacă prin limbă nu veţi da cuvînt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vînt (I Cor. 14, 9). Deci, darurile proorociei şi al tălmăcirii sunt mult superioare darului vorbirii în limbi, deoarece prin aceste daruri mai mult se zideşte şi se foloseşte Biserica lui Hristos decît prin vorbirea în limbi (I Cor. 14, 2-4). Iar mai presus de toate darurile este dragostea, căci auzi ce zice marele Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Cor. 13, 1).
  Sectarul: Noi, cînd vine darul Sfîntului Duh peste noi şi vorbim în limbi, ne aflăm în stare de extaz (răpire) şi atunci numai cu limba mai putem şopti anumite sunete nearticulate şi neînţelese de oameni sau avem unele manifestări de înălţare sufletească, cum ar fi exclamările de bucurie sau strigătele de întristare pentru păcatele noastre, precum şi alte mişcări ale corpului nostru, care se fac atunci în noi prin lucrarea Duhului Sfînt. O asemenea manifestare sufletească a avut şi Saul împăratul, atunci cînd urmărea pe David şi, venind în Rama, a fost cuprins de un duh proorocesc şi profeţea zbuciumîndu-se ca un profet, aruncîndu-şi hainele de pe el şi stînd gol toată ziua şi toată noaptea la pămînt (I Regi 19, 22-24). Deci voi, ortodocşii, neînţelegînd aceste taine profetice care se lucrează cu noi, ne socotiţi pe noi eretici şi înşelaţi. Dar ce ne pasă nouă de socoteala voastră sau a altora, cînd noi prin aceste mişcări şi cuvinte arătăm lucrarea Duhului Sfînt în noi?
  Preotul: Nu Duhul lui Dumnezeu vă poartă pe voi atunci cînd vi se pare vouă că vorbiţi în limbi străine, ci duhul satanei şi al întunericului, care, găsind la voi minte slabă şi nelămurită, voieşte prin voi să falsifice adevărata lucrare a Duhului Sfînt, care a fost la primele Rusalii creştine. Căci bolborosirea voastră, a penticostalilor, care se face din sunete nearticulate, nu poate fi numită niciodată limbă sau limbi, sau altă limbă, cum au fost numite limba sau limbile vorbite prin darul Sfîntului Duh. E de neînţeles pentru o minte sănătoasă, clară şi chibzuită, cum ar fi posibil ca prin sunete nearticulate - adică prin ceva neserios - să-Şi descopere Dumnezeu tainele Sale cele măreţe, Dar eu mai repede cred că sunt semne ale prezenţei duhului celui viclean şi înşelător care vă stăpîneşte în vremea aceea. Căci manifestări asemenea cu ale voastre aveau şi păgînii greci, din vechime, cînd se rugau zeului lor, Dionisos. Aceştia, cînd ajungeau în faţa acestui idol diavolesc, cădeau în „extaz" (în transă), tremurau făcînd mişcări ritmice ale trupu¬lui, cădeau la pămînt, se tăvăleau pe jos şi unii spumegau la fel ca îndrăciţii din vremurile noastre; apoi se sculau şi cîntau cîntece ditirambice, scoţînd exclamaţii de bucurie drăcească. La fel ca ei făceau şi montaniştii (pepuzienii), ereticii secolelor I-II ai erei creştine, irvingienii, elehesaiţii, iar mai tîrziu meto- diştii, quakerii ş.a., care aveau mişcări extravagante şi haluci¬naţii, pe care le socoteau ca şi voi, penticostalii de azi, că le au de la Dumnezeu, dar pe care de fapt le aveau de la «teologii întunericului» şi «filosofii iadului» şi de la dracii numiţi arhi- coni, care, ştiind Scripturile, duc în rătăcire pe cei neiscusiţi şi înşelaţi de ei, chiar cu cuvinte luate din Sfînta Scriptură.
    Toate acestea le pătimesc toţi sectarii care au rupt legătura cu mama lor duhovnicească, Biserica, care i-a născut „din apă şi din Duh" şi care este şi rămîne în veac stîlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15; Zah. 8, 3 ş.a.).
    Sectarul: Noi, prin darul vorbirii în limbi, ţinem trează lucrarea Duhului Sfînt între oameni şi Biserica lui Hristos, ca şi la începutul creştinismului, căci şi acum, ca şi atunci, prin acest semn simţit al darului Sfîntului Duh aducem mirare şi uimire asupra celor necredincioşi. De asemenea, prin această lucrare văzută a darului vorbirii în limbi străine, facem cunoscut celor credincioşi că încă există şi azi lucrarea Sfîntului Duh în Biserică, ca şi la primele Rusalii ale creştinilor.
      Preotul: Nu este deloc aşa cum credeţi voi, sectarilor, căci acest dar al vorbirii în limbi nu s-a dat de Dumnezeu pentru toate veacurile, pînă la sfîrşitul lumii. El a fost un semn şi o lucrare văzută a Sfîntului Duh, dat Bisericii numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism. Desigur şi el a fost un mare dar al lui Dumnezeu şi un semn văzut al lucrării Duhului Sfînt, însă numai pentru vremea de la începutul Bisericii şi numai pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22-28), pentru convertirea popoarelor păgîne şi pentru cei străini, căci iudeii localnici, care nu înţelegeau cele ce vorbeau dumnezeieştii apostoli la pogorîrea acestui mare dar, nici aşa nu au crezut, ci le spuneau că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Această necredinţă a lor în faţa acestui mare dar a proorocit-o marele prooroc Isaia, zicînd: se va grăi acestui popor într-o limbă străină..., şi nici aşa nu vor asculta de Mine, zice Domnul (Isaia 28, 11-12).
  Şi într-adevăr, la Rusalii le-a vorbit prin buzele străinilor, căci, după cum se vede, cei străini de limba lor i-au auzit pe apostoli vorbind «în limbile cum ştim că le descoperă în glosolalie (I Cor. 14, 2-4).
    Apoi, dacă bolborosirea voastră, a sectarilor, care ziceţi că o aveţi sub inspiraţia Sfîntului Duh, ar fi cu adevărat de la Duhul Sfînt, ea ar fi înţeleasă de unii străini fără de tălmăcire, iar de alţi localnici nu. Căci dacă glosolalia de la Cincizecime ar fi fost bolborosire, atunci tot atît de neînţeleasă ar fi fost şi pentru unii şi pentru alţii. Ori noi vedem din cele întîmplate la Pogorîrea Duhului Sfînt că n-a fost aşa.
Şi voi, sectarilor penticostali, mai ziceţi că mişcarea limbii în vremea bolborosirii şi anumite mişcări şi gesticulaţii ale trupului vostru, mai ales atunci cînd sunteţi în extaz (răpire), sunt semne simţite ale lucrării Duhului Sfînt.
lor» despre faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 11) şi au crezut. Dar despre acest dar al vorbirii în limbi, Apostolul Pavel a proorocit că el va înceta (I Cor. 13, 8) din Biserică, deoarece el a fost un dar şi un semn numai pentru vremea cea de la început a creştinismului şi pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22-28).
Acest adevăr al încetării darului vorbirii în limbi din Biserică îl arată şi Sfîntul Ioan Gură de Aur, marele dascăl şi luminător al Bisericii lui Hristos, care zice în această privinţă: „Dar poate că cineva ar spune: pentru care pricină nu se fac acum semne? In această privinţă ascultaţi-mă cu dinadinsul, căci de la mulţi aud acestea şi adeseori şi pururea se întreabă: pentru ce atunci toţi cei botezaţi vorbeau în limbi, dar acum nu?
Să cunoaştem mai întîi ce înseamnă a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina. Ce înseamnă, aşadar, a vorbi în limbi? Cel botezat grăia în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor şi omul primea darul vorbirii în multe limbi; chiar aceştia de acum, dacă ar fi fost botezaţi atunci, îndată i-ai fi auzit grăind în diferite limbi. Pavel, după cum se spune în Sfînta Scriptură, a găsit pe unii botezaţi cu botezul lui Ioan şi le-a spus: Primit-aţi voi Duhul Sfînt cînd aţi crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfînt (Fapte 19, 2). Şi îndată a poruncit ca să fie botezaţi. Şi punîndu-şi Pavel mîinile peste ei, Duhul Sfînt a venit asupra lor şi vorbeau toţi în limbi şi prooroceau (Fapte 19, 6).
    Dar pentru care pricină a fost dat şi, mai tîrziu, a fost luat dintre oameni acest dar? Nu pentru motivul că Dumnezeu nu ne cinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Cum? Să vă spun: Oamenii erau atunci mai fără de minte, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare, erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee de darurile netrupeşti şi nici nu ştiau ce este harul spiritual, care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne.
Unele dintre harismele cele duhovniceşti sunt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă, iar altele se fac prin semne văzute, pentru încredinţarea celor necredincioşi. Spre exemplu: iertarea păcatelor este un lucru duhovnicesc, este o harismă nevăzută, căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curăţă păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel curăţit; iar sufletul nu se vede cu ochii trupului. Aşadar curăţirea păcatelor este un dar duhovnicesc care nu poate fi dat vederii trupeşti. A vorbi însă în diferite limbi, este şi aceasta una din lucrările harului Duhului Sfînt, dar dă un semn văzut şi uşor de priceput de cei necredincioşi. într-adevăr, vorbirea care se aude în afară este o învederare şi o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute în suflet, adică a celei nevăzute. Pentru aceasta şi Pavel zice: şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Cor. 12, 7).
      Eu acum deci nu am nevoie de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învăţat să cred în Stăpînul şi fără să mi se dea semn. Cel care nu crede are nevoie de zălog, dar eu care cred, n-am nevoie de zălog şi nici de semn. Ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu vorbesc în limbi. Cei de atunci însă nu credeau dacă nu primeau semn. Pentru aceasta li se dădeau semne, ca o garanţie a credinţei în care credeau. Prin urmare, nu li se dădeau semne ca la nişte credincioşi, ci ca la nişte necredincioşi, ca să ajungă credincioşi. In acest sens zice şi Pavel că vorbirea în limbi este semn, nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22).
Vedeţi, dar, că dacă s-au îndepărtat de la noi semnele, nu se datorează faptului că Dumnezeu ne necinsteşte, ci că ne cinsteşte! A făcut astfel, voind să arate credinţa noastră. Că noi credem în El fără garanţii şi fără semne. Cei de la început, dacă n-ar fi avut mai întîi garanţie şi semn, n-ar fi crezut în El, cu privire la cele nevăzute. Eu însă şi fără semn îi arăt toată credinţa. Aceasta este pricina pentru care nu se fac acum semne" .
Aşadar, în cele de mai sus ţi-am arătat, omule rătăcit, cu mărturia Sfintei Scripturi, proorocia marelui Apostol Pavel despre încetarea darului vorbirii în limbi din Biserică, după cum scrie că darul limbilor va înceta (I Cor. 13, 8). De asemenea am arătat pe larg şi tîlcuirea marelui şi slăvitului Ierarh Ioan Gură de Aur la aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, prin care se arată clar şi luminat pricina pentru care semnul vorbirii în limbi a încetat. Dacă vei citi cu atenţie cele tîlcuite de dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, vei afla că darul acesta al vorbirii în limbi s-a luat de la noi, nu pentru că Dumnezeu ne urăşte pe noi, ortodocşii, ci pentru că ne iubeşte foarte mult, ca pe cei care credem acum şi fără semne.
  Sectarul: Trebuie să ştiţi voi, ortodocşilor, că noi, penticostalii, pe lîngă darul vorbirii în limbi, mai avem şi alt dar, «botezul cu Duhul Sfînt şi cu foc» (Luca 3, 16), care este cu totul deosebit de cel cu apă. Acest botez revarsă asupra noastră diferite daruri minunate ale Sfîntului Duh, dar mai ales darul vorbirii în limbi şi al tălmăcirii, întocmai cum s-a revărsat la Cincizecime peste apostoli (Fapte 2, 1-13).
Preotul: Nu este alt dar acest botez al vostru, care pretindeţi că este cu «Duh şi foc», ci aceasta este o altă rătăcire, mai grea ca cea dintîi. La voi s-a împlinit Scriptura care zice: Adînc pe adînc cheamă (Ps. 41, 9), căci dintr-un păcat greu care pogoară la iad (pretenţia că aveţi darul vorbirii în limbi), aţi sărit în altă prăpastie şi mai adîncă decît cea dintîi, pretinzînd că aveţi două botezuri: cel cu apă şi Duh Sfînt şi cel cu Duh Sfînt şi foc. Dar care prooroc, care apostol, care Scriptură v-au învăţat pe voi asemenea rătăciri şi hule, fără numai rătăcirea voastră de a înţelege Scripturile pe dos?
  In omiliile sale, Sfîntul Macarie cel Mare Egipteanul arată că dracii după felul lor se împart în trei cete: unii se zic „vrăjitori" şi aceştia înşeală pe cei ce descîntă sau vrăjesc şi fac farmece; alţii se zic „pitoniceşti" şi aceştia se făţărnicesc a ghici viitorul; iar alţii, cei mai răi, se cheamă „arhiconi", şi pe aceştia unii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi numesc „teologii întunericului şi filosofii iadului" . Aceşti draci cunosc foarte bine Scripturile, silindu-se cu toată puterea a-i învăţa pe înce¬pătorii de eresuri şi pe cei supuşi lor să înţeleagă strîmb, sucit şi răzvrătit Sfintele Scripturi, spre a-i duce pe toţi la rătăcire şi pierzare. Aşadar să ştiţi bine şi cu întemeiere că toţi aceşti draci „arhiconi - teologi ai iadului" au înşelat pe conducătorii penticostalilor, ca şi pe toţi începătorii de eresuri din vechime, şi prin ei şi pe voi v-au tras la rătăcire şi pierzare.
    Cine v-a învăţat pe voi că sunt două botezuri creştine? Oare nu spune Sfînta şi Dumnezeiasca Scriptură că este un singur botez (Efes. 4, 5; I Cor. 12, 13)? Iar «botezul cu Duh Sfînt şi cu foc» de la Cincizecime, ce este altceva decît botezul creştin pe care îl vestise atît Ioan Botezătorul (Matei 3, 11; Marcu 1, 8; Luca 3, 16; Ioan 1, 33), cît şi Mîntuitorul (Fapte 1, 5)? Şi despre care Mîntuitorul a spus că va fi «cu apă şi cu Duh» (Ioan 3, 5); nu numai cu apă, ca al lui Ioan, dar nici numai cu Duh. însăşi practica apostolică ne-o dovedeşte, că de cîte ori se împărtăşeşte botezul creştin, se împărtăşeşte cu apă şi cu Duh deodată, apa şi Duhul constituind două elemente de neapărată trebuinţă ale unuia şi aceluiaşi Botez, care este Botezul creştin (a se vedea mai pe larg în capitolul 17 despre Botez).
Chiar dacă, uneori, în legătură cu practica acestei Taine se vorbeşte fie numai de apă (Fapte 18, 36-39), fie numai de Duh (Fapte 1,5; Matei 3, 11), Botezul creştin este unul singur şi nedespărţit: «cu apă şi Duh» (Ioan 3, 5).
Apostolii l-au primit la Cincizecime numai prin vărsarea Sfîntului Duh, fără apă, dar acest fel de împărtăşire a fost numai o excepţie, ca început al Botezului creştin, cum am văzut cînd am vorbit despre Botez. încolo însă, chiar ei înşişi cînd l-au împărtăşit cuiva, l-au împărtăşit deodată cu apă şi Duh şi numai în acest sens vorbesc ei despre Botez. Aşa a botezat Diaconul Filip pe famenul etiopian (Fapte 8, 26-38), Apostolul Pavel pe ucenicii din Efes (Fapte 19, 1-6), Apostolul Petru pe păgînii din casa sutaşului Corneliu (Fapte 10, 47-48), adică exact aşa cum îi spusese Mîntuitorul lui Nicodim (Ioan 3, 5). Apostolul Pavel zice textual: Este un Domn, o credinţă, un botez (Efes. 4, 5). Dacă în creştinism ar exista două botezuri, apostolul n-ar fi putut spune că este unul, ci că sunt două şi că unul fără celălalt nu este îndestulător, sau nu este complet.
  Sectarul: Vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh constă în pronunţarea unor sunete, care nu pot fi înţelese decît numai prin tălmăcirea făcută printr-un alt dar al Sfîntului Duh.
    Preotul: Am arătat în cele de mai sus că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh nu este o simplă bolborosire, ci este vorbirea într-o altă limbă, străină, pe care străinii o înţeleg perfect, cum a fost cazul în Ierusalim, la Cincizecime (Fapte 2, 8-12) şi numai localnicii necunoscători ai altor limbi n-o înţelegeau fără tălmăcire, cum a fost cazul tot atunci la Ierusalim (Fapte 2, 13) şi mai ales mai apoi în Corint (I Cor. 14, 2 ş.a.). Iată deci că limbile vorbite prin darul deosebit al Sfîntului Duh pot fi înţelese de ascultători şi că nu totdeauna este nevoie de darul tălmăcirii, ele nefiind nedesluşite şi încîlcite, ci limbi cu înţeles şi existente ale unui popor străin. în virtutea celor constatate mai sus, trebuie spuse următoarele:
a) Glosolalia este «vorbire», în vreme ce pronunţarea unui amestec ciudat de sunete - practicată de penticostalii rătăciţi - nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire;
b) In Sfînta Scriptură este vorba de limbă sau limbi, pe cînd sunetele încîlcite şi gîngave ale penticostalilor nu pot fi numite limbi, cîtă vreme sunt neînţelese şi fără nici o noimă;
c) Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Cor. 14, 2), însă prin bolborosirea voastră, a penticostalilor, este de neconceput ca Dumnezeu să facă descoperiri. Dumnezeu ne-a dat la îndemînă, fiecăruia, limba noastră maternă, care e mijlocul cel mai bun şi mai potrivit pentru a ne face să înţelegem ceea ce ne descoperă, însă prin mijlocirea bolboroselilor voastre cele încîlcite, El mai mult ne-ar încurca, decît ne-ar lumina;
d) Cînd cei de faţă nu sunt străini, ci numai localnici, cel înzestrat cu acest dar este singurul care are un oarecare cîştig, folosindu-i cel mult ca mijloc de închinare şi rugăciune (I Cor. 14, 2). Dar şi această rugăciune nu este de prea mare valoare, deoarece e făcută numai cu duhul, fără să fie şi cu mintea (I Cor. 14, 14), adică fără să fie înţeleasă. Ori noi trebuie să-i aducem lui Dumnezeu închinare înţeleaptă (Rom. 12, 1), folosind nu numai duhul nostru, ci şi mintea (I Cor. 14, 15), spre a ne fi şi nouă înşine şi altora de folos (I Cor. 14, 16-17).
Sectarul: Limbile vorbite prin darul Sfîntului Duh nu sunt omeneşti, deoarece nici nu sunt adresate oamenilor, ci lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte lămurit: Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine (I Cor. 14, 2). Iată de ce este ceva firesc ca ascultătorii să nu le înţeleagă fără tălmăcire. Deci felul în care se practică glosolalia în adunările de rugăciune ale penticostalilor, cores¬punde cu totul celor spuse în Biblie.
Preotul: Aşa ţi se pare dumitale, dar în realitate deloc nu este aşa. într-adevăr, în textul acesta pe care l-ai citat ni se spune că cel insuflat de darul duhovnicesc al glosolaliei nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dar în Faptele Aposto¬lilor (2, 1-12), unde este descoperită manifestarea pentru întîia dată a acestui dar, precum şi în ce a constat acea vorbire minunată, aflăm în chip cît se poate de limpede că Apostolii, vorbind în limbi, n-au vorbit lui Dumnezeu, ci oamenilor. Ei s-au adresat direct ascultătorilor în mai mult de 15 limbi diferite, iar aceştia au înţeles totul fără tălmăcire; numai lo¬calnicii (unii) nu înţelegeau nimic. Deci, după I Corinteni 14, 2, cel insuflat nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar după Fapte 2, 1-12, el nu vorbeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor.
Să ne găsim oare în faţa unei contraziceri a Sfintei Scripturi, care într-un loc spune într-un fel, iar în altul, cu totul altfel? Aceasta este cu neputinţă, de vreme ce toată Sfînta Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfînt, Care este Unul singur şi Care nu Se contrazice. Dar atunci care este adevărul? Cui vorbesc în limbi cei insuflaţi? Lui Dumnezeu sau oamenilor? Iar ascultătorii pot înţelege totul, fără tălmăcire, sau nu pot înţelege nimic? Iată întrebările care cer răspuns.
    S-ar părea că răspunsul este greu de dat, totuşi este foarte uşor; contradicţiile nu există, pentru că şi într-un text şi în altul se spune adevărul. Oare este cu putinţă aşa ceva? Da! Şi încă iată cît de uşor de înţeles: Cei insuflaţi vorbesc şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi au, străini sau localnici.
In Ierusalim (Fapte 2, 1-12), Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi, pentru că ascultătorii erau străini, oameni de alte limbi. In Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor, ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă ca ascultători decît localnici - neştiutori de alte limbi -, şi de aceea nimeni nu îi înţelegea. In astfel de cazuri se poate spune, pe drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi - ca la I Corinteni 14, 2 - nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, de vreme ce pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine (lucruri ascunse, neştiute), pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire, aşa cum n-au putut unii (localnici) de la Ierusalim şi toţi cei din Corint. Aşadar textul I Corinteni 14, 2 este limpede, şi prin Faptele Apostolilor 2, 1-12 el se lămureşte deplin. Insă el nu poate fi luat ca punct de plecare singur, prin sine însuşi, fără a se con¬trazice cu cel din Fapte 2, 1-12. Aici este greşeala penticos¬talilor: nu pun textele de acord şi de aceea ajung la contraziceri grave, atît în teorie, cît şi în practică.
  Sectarul: Pe faţa pămîntului sunt nenumărate limbi care se vorbesc şi nimeni dintre oameni nu poate să le cunoască pe toate. Deci dacă limbile vorbite prin darul Sfîntului Duh sunt omeneşti, existente, este cu neputinţă ca în adunările noastre ascultătorii să le înţeleagă fără tălmăcire, cîtă vreme poate nici nu le-au auzit vreodată.
Preotul: într-adevăr, nimeni nu poate cunoaşte toate limbile din lume şi este foarte posibil ca, între localnici, limbile grăite prin darul Sfîntului Duh să fie neînţelese. Totuşi, măcar odată şi undeva ar trebui să se întîmple şi la penticostalii voştri ceea ce s-a întîmplat la Ierusalim la primele Rusalii, adică vreunul sau altul dintre ascultătorii cunoscători ai cîtorva limbi străine să înţeleagă fără tălmăcire şi să desluşească din bolboroselile penticostale o limbă oarecare. Dar aşa ceva încă nu s-a întîmplat la penticostali, nici la cei de la noi şi nici la cei din America, de unde le-a venit sămînţa - şi desigur nici nu se va întîmpla vreodată. Dacă s-ar fi întîmplat, faptul n-ar fi rămas ascuns, ci l-ar fi trîmbiţat cu glas mare în adunările şi propaganda lor. Felul lor de a explica glosolalia face ca scopul ei să fie fără de nici un înţeles, în vreme ce, încă dintru început, după cum s-a arătat mai sus, Dumnezeu i-a dat un scop
bine determinat.
  Sectarul: Fiecare creştin adevărat trebuie să aibă pe Sfîntul Duh în el, adică să fie un «vas ales» al Sfîntului Duh. Penticostalii pot dovedi prezenţa Sfîntului Duh în ei prin practicarea vorbirii în limbi insuflate, dar ortodocşii nu o pot dovedi prin nimic. Deci ei nu sunt creştini adevăraţi, căci lipsa lucrării Sfîntului Duh în ei este o dovadă sigură că nu sunt pe calea cea adevărată.
    Preotul: Cu adevărat, fiecare creştin ar trebui să dove¬dească prezenţa şi lucrarea Sfîntului Duh în el. Dar prezenţa Sfîntului Duh nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. El are şi alte daruri, lucrări sau roade. Marele Apostol Pavel zice: Roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă - răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrănarea, curăţia (Gal. 5, 22-23) - deci iată că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece ea este un dar, pentru un anumit timp al Bisericii, nu un rod al Sfîntului Duh, cum sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare ş.a., pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile.
Cine se dovedeşte a avea aceste roade ale Sfîntului Duh, acela are şi pe Sfîntul Duh. Oare ortodocşii nu le au deloc, sau le au mai puţin decît penticostalii voştri? A spune aşa ceva înseamnă a-i osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Cît priveşte darul vorbirii în limbi, el nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Cor. 12, 10). De ce atunci penticostalii îl rîvnesc toţi şi ni-1 pretind si nouă, şi-1 socotesc ca o condiţie a mîntuirii şi a prezenţei Duhului Sfînt? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Cor. 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini. In comunitatea creştinilor adevăraţi - cum şi penticostalii se pretind a fi - nu toţi au aceleaşi daruri. Atunci cum pot ei pretinde că toţi au darul vorbirii în limbi? Apostolii nu ni l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici este nefolositor. Nici ei înşişi nu l-au folosit decît doar în cazuri excepţionale, cînd a avut un anume rost, cum a fost la Cincizecime. Altfel ni l-ar fi cerut tuturor.
Dar atunci cum de pretindeţi voi, penticostalilor rătăciţi, că totuşi îl pot avea toţi şi îl pot folosi în fiecare adunare de rugăciune? Oare voi sunteţi mai mari decît Apostolii? Aşadar să ştiţi voi bine, rătăciţilor penticostali, că orice întrebare veţi mai pune, răspunsul va fi spre demascarea şi ruşinea voastră.
Din cele constate pînă aici şi mai cu seamă din ceea ce putem constata asistînd la adunările penticostale, se poate spune cu toată întemeierea şi hotărîrea că „limbile" bolborosite de ei nu pot fi insuflate de Duhul Sfînt pentru următoarele motive (în afară de cele constatate mai sus):
1. Dacă ele ar fi într-adevăr insuflate de Duhul Sfînt, atunci ele ar trebui să aibă rosturile şi scopurile dumnezeieştii chibzuinţe, pe care le-au avut şi cele biblice; pe cînd limbile penticostalilor sunt foarte departe sau chiar împotriva celor spuse în Biblie.
2. Dacă penticostalii, prin „vorbirea în limbi", ar avea scopul pe care l-au avut Apostolii la Pogorîrea Duhului Sfînt, de a uni pe străinii de alte limbi şi de a-i face prin aceasta să cunoască şi să primească şi ei învăţătura creştină, atunci am intelege că se cuvine să preţuiască şi să folosească acest dar în măsură cît mai mare. Insă, deoarece ei încearcă să facă ceea ce făceau creştinii din Corint, ceva fără rost, nu înţelegem de ce se folosesc ei între ei peste măsură de acest fel de a vorbi şi de a se ruga. Sfînta Scriptură arată că pe corinteni apostolul i-a oprit sa întreacă măsura, şi trebuie să credem că ei l-au ascultat, căci mai tîrziu istoria nu ne mai aminteşte că prin Corint sau pe altundeva creştinii ar fi folosit în predică şi la rugăciunile din adunările lor vorbirea în limbi. Penticostalii însă, după nouăsprezece veacuri de creştinism, se întrec care mai de care să vorbească în limbi, şi nu pentru străini necredincioşi, ci chiar pentru credincioşii lor.
3. In Ierusalim, la Cincizecime, a fost deplină rînduială. Nu ni se spune şi nu rezultă din nimic că ar fi fost cea mai mică neorînduială, căci altfel nu s-ar fi înţeles nimic din ceea ce se predica acolo.
In Corint însă, prin vorbirea în limbi era neorînduială şi de aceea Apostolul Pavel cere să se înlăture hărmălaia care făcea ca rugăciunea să se facă în chip necuviincios, pentru că: Dumnezeu nu este al neorînduielii... (I Cor. 14, 27-33).
La penticostali este ceva mult mai mult decît cum trebuie să fi fost în Corint pînă la momentul cînd a intervenit apostolul. Ei vorbesc „în limbi" mai mulţi deodată şi nu numai că nimeni nu îi înţelege, dar în hărmălaia „cuvîntărilor", unii mai bat şi din palme, alţii sar în sus, ridică mîinile, cad în genunchi, tremură, plîng ş.a., fiind o atmosferă generală care seamănă a bîlci mai mult decît a rugăciune, şi care numai seriozitate şi ordine nu poate dovedi. Cine i-a văzut vreodată pe aceşti copleşiţi de „dar" s-a putut convinge de aceasta; ori, neseriozitatea şi dezordinea nu vin de la Sfîntul Duh.
4. In adunările penticostale, predicatorii adeseori găsesc prilejul - fie înainte, fie după ce au vorbit „în limbi" - de a adresa cuvinte glumeţe, de batjocură şi de rîs, la adresa noastră, cum adeseori s-a întîmplat, după care cad iarăşi copleşiţi de „dar" şi vorbesc „în limbi". Oare este cu putinţă ca într-o astfel de atmosferă să fie de faţă Duhul Sfînt, Care în astfel de oameni să-şi risipească darurile Sale? Oare Duhul Sfînt este şi la îndemîna batjocoritorilor, care se fac judecători trufaşi ai altora, în locul singurului Judecător, Dumnezeu? Cine ar crede aşa ceva, ar înjosi sfinţenia Duhului Sfînt.
5. Oare prin astfel de mijloace caută Dumnezeu să-Şi răspîndească darurile şi adevărurile Sale şi să-Şi descopere tainele Sale? O bolborosire neînţeleasă nu poate să uimească, ci cel mult să amăgească, şi nu poate convinge pe păgîni de superioritatea creştinismului şi de adevărurile Evangheliei, daca nu este înţeleasă. Avem doar mintea trează şi graiul limpede, cu înţeles, şi Dumnezeu le-a dat tocmai pentru a ne da silinţa să descoperim prin ele adevărul şi pentru a-I aduce laude. Dar cînd El vrea să ne descopere ceva ce n-am putea afla altfel, sau atunci cînd ne cere să ne rugăm cît mai cu căldură, oare alege El căi întunecate şi neînţelese de noi? Oare în loc de a ne deschide mintea şi de a ne dezlega cît mai mult limba, El să le întunece şi să le lege pe amîndouă? Ce minte sănătoasă ar putea crede că aceasta ar fi plăcerea cea mai mare şi semnul celei mai mari iubiri faţă de noi?
6. Am spus că limbile penticostalilor nu pot fi insuflate de la Duhul Sfînt. Dar atunci ne punem întrebarea, de la cine sunt? Căci ceva trebuie totuşi să fie. Ce îi face pe penticostali să bolborosească, făcînd fel de fel de mişcări nefireşti şi nepotrivite? Toate acestea pot fi sau simulări (prefăcătorii), sau urmări ale postului negru cu care penticostalii se îndeletnicesc uneori cîte două sau mai multe zile de-a rîndul înainte de a vorbi „în limbi", sau, în sfîrşit, sunt semnele prezenţei unui duh care numai de la Dumnezeu nu poate fi.
In Sfînta Scriptură citim că există un dar special al Sfîntului Duh prin care cineva poate deosebi duhurile (I Cor. 12, 10), deoarece, nu numai Duhul lui Dumnezeu insuflă pe oameni, ci şi duhul satanei (I Cor. 12, 3) şi chiar duhul omului. Noi suntem datori a fi cu mare grijă în a cunoaşte ce fel de duh este cel care a insuflat pe cineva. Sfîntul Apostol Ioan ne sfătuieşte, zicînd: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt (sau nu) de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1), iar în continuare (v. 2) ne spune că acela este duh diavolesc care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, adică acela care tăgăduieşte pe Iisus Hristos.
Dar să nu uităm că duh diavolesc poate fi uneori şi cel ce mărturiseşte pe Hristos, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfîrşit va fi după faptele lor (II Cor. 11, 14-15)/
Cuvintele apostolului şi felul în care penticostalii practică fără de înţeles vorbirea în limbi ne îndreptăţesc să credem că numai duhul lui antihrist este în sînul adunării penticostalilor, cu scopul de a sparge unitatea Bisericii lui Hristos şi de a face clin ea mai multe turme şi mai mulţi păstori, care să se duşmănească întreolaltă spre pierzarea tuturor şi pentru distrugerea păcii între oameni. Căci oricît de luminat ar părea acest înger căzut sau diavol, lucrările lui în adunările penticostalilor se văd de departe că nu sunt nici măcar omeneşti, cu atît mai puţin dumnezeieşti.
    In orice caz, Sfîntul Duh nu se manifestă în lucrări copilăreşti, neserioase, neînţelese (confuze), fără minte şi fără
rost, cum sunt acelea din adunările penticostale.

Preotul: Ascultă, frate, şi ţine minte cele ce auzi: Adevărata vorbire în limbi, cea prin Darul Sfîntului Duh, atunci se poate cunoaşte cînd va întruni condiţiile acestea, adică:
1. Cînd cel ce vorbeşte într-o limbă insuflată va fi înţeles de toţi cei străini care sunt de faţă, cum a fost cazul de la Fapte 2, 1-13.
2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici care nu cunosc limbi străine, cum a fost cazul la I Corinteni, cap. 14, atunci este nevoie de alt dar, al tălmăcirii, despre care spune marele Apostol Pavel la I Cor. 14, 13, căci fără acest dar al tălmăcirii, vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Cor. 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, ci numai la început creştinismului, pentru a trezi pe păgîni şi pe iudei şi spre a crede în Hristos. De aceea marele Apostol Pavel a arătat că darul limbilor va înceta din Biserica (Vezi I Corinteni 13, 8).
4. După ce noi am crezut în Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi. Deoarece limbile sunt semne (harisme) nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (Vezi I Cor. 14, 22).
5. Chiar la începutul creştinismului, darul vorbirii în limbi a fost unul din cele mai mici daruri în Biserică, deoarece darul profeţiei, al tălmăcirii, al dragostei şi altele sunt mult superioare darului vorbirii în limbi, că prin acestea mult mai mult se zideşte şi se foloseşte Biserica lui Hristos (Vezi I Cor. 14, 2-4; I Cor. 13, 1).
6. Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh să însemne o bolborosire de vorbe într-o limbă inexistentă şi nepricepută de nimeni, căci atunci nu s-ar mai vorbi de „limbi" şi „de limbi noi" (Marcu 16, 17). Iar mai presus de toate, ar fi de neînlăturat contrazicerea cu textul atît de limpede al capitolului 2 din Faptele Sfinţilor Apostoli.
7. Bolborosirile şi sunetele nearticulate şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la „vorbitorii în limbi" din ziua de azi, foarte mult se aseamănă cu manifestările ce făceau păgînii în faţa zeului lor Dionisos, şi cu a ereticilor  montanişti, irvingieni şi quakerii de mai tîrziu, pe care Biserica dreptmăritoare a lui Hristos i-a dat anatemei pentru totdeauna .
Aşadar, frate, sunt cu totul străine de Duhul lui Dumnezeu vorbirile în limbi ale celor ce li se pare că au dar harismatic şi îndrăznesc a falsifica adevărata glosolalie, care a fost la începutul creştinismului.

      Если рай – это состояние богоподобия, то что может быть его противоположностью – адом? Это состояние богооставленности. Ад – это место, где присутствие Бога (а Он вездесущ, поэтому и в аду Он тоже есть) не ощущается нисколько. Разве нельзя, в таком случае, считать ад благодеянием Божиим по отношению к грешнику? Ведь если человек во всей жизни шел против Бога, нарушая Его заповеди, если человек ненавидит Бога и Его творение – то ощущение Божия присутствия не будет ли для него бесконечно более мучительным, чем самые адские муки? Адский огонь – это лишь огонь человеческих страстей, но огонь Божества опалял бы грешника бесконечно сильнее, чем только его собственные страсти.

Приложение. Логические противоречия в постановке вопроса.

Говорят, Бог знал наперед, что человек станет грешником. Но давайте подумаем: может ли быть знание того, чего нет? Очевидно, если я знаю то, чего на самом деле нет, то я просто заблуждаюсь. Но ведь точно так же можно знать наперед только то, что точно будет, и опять же, если я знаю наперед то, чего на самом деле не произойдет – значит, я просто ошибаюсь. Итак, Бог знает, что человек станет грешником исключительно потому, что этот человек действительно станет грешником. Если бы Бог его не создал, он бы и не стал грешником, значит, Бог бы и не знал, что он станет грешником. Итак, в самом вопросе заключено противоречие: нельзя знать то, чего нет.

Есть и еще одно противоречие: «Может, они бы предпочли вообще никогда не быть созданными?». Но нельзя «предпочесть не быть созданным», так как для того, чтобы что-либо предпочесть, нужно уже быть созданным. Если бы Бог, зная наперед злое произволение человека, не даровал бы ему бытия, тем самым Он лишил бы его этого произволения.

        Адские муки -- это, в первую очередь, страдания человека от привычек к греху, которые он в себе приобрел, но больше не может их удовлетворять. К примеру, если умирает заядлый курильщик, то его постоянно преследует желание покурить, но возможности делать это у него больше нет (или властолюбивый человек, но больше командовать ему некем, примеры можно продолжать). Кроме того, душа человека может настолько почерстветь от греха, что даже на том свете уже не только не может, но и не хочет раскаяться, и сама, своим собственным желанием, а не волей Творца, пребывает в озлоблении.

Кроме того, ад -- это место, удаленное об Бога. Думаю, не должно вызывать удивление то, что человек не попадает к Богу, если не стремился к Нему во время своей жизни.

Таким образом, согласно православному мировоззрению, Бог не мучает человека за нарушение правил, а человек мучает себя сам.

"... Deci El e autoputernic sau nu? ..."

"... Pina la urma in ce consta liberatatea crestina? Daca eu sunt baiat cuminte si aleg cuvantul lui Dumnezeu ajung undeva intre ingerasi, iar daca nu sunt aruncat la chinuri vesnice. Unde e aici libertatea? ..." -


"... Nu e mai logic de considerat ca Diavolul are aceeasi putere ca si Dumnezeu? Altfel nu ar mai exista unul din ei. ..." -

Biblia ne oferă un portret clar cu privire la cine este satan şi felul cum el ne afectează vieţile. Spus simplu, Biblia îl defineşte pe satan ca o fiinţă îngerească decăzută din poziţia sa din cer datorită păcatului şi care este acum diametral opus lui Dumnezeu în caracter, făcând tot ce poate pentru a dejuca şi contracara scopurile lui Dumnezeu pentru omenire.

Satan a fost creat ca înger sfânt. Isaia 14:12 ne oferă probabil numele dat lui satan înainte de cădere – Lucifer. Ezechiel 28:12-14 îl descrie pe satan ca fiind creat ca heruvim, fiind aparent cel mai de seamă dintre îngeri. El a devenit însă arogant datorită frumuseţii şi poziţiei sale şi astfel a decis să îşi dorească să stea pe un tron mai presus decât tronul lui Dumnezeu (Isaia 14:13-14; Ezechiel 28:15; 1 Timotei 3:6). Mândria lui satan l-a condus la propria cădere. Observaţi declaraţiile de tipul “Eu voi...” din Isaia 14:12-15. Datorită păcatului de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, satan a fost izgonit din cer.

Satan a devenit stăpânul acestei lumi care s-a separat de Dumnezeu prin păcat, el mai fiind numit şi dumnezeul veacului acestuia şi domnul puterii văzduhului (Ioan 12:31; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2). El este un acuzator (Apocalipsa 12:10), un ispititor (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), un înşelător (Geneza 3; 2 Corinteni 4:4; Apocalipsa 20:3). Chiar numele său are sensul de inamic sau “cel care se opune”. Un alt nume utilizat pentru satan, diavolul, are sensul de “calomniator sau blasfemiator.”

Chiar şi după ce a fost aruncat din cer, el caută încă să îşi ridice tronul deasupra lui Dumnezeu. El încearcă să falsifice tot ceea ce Dumnezeu face, sperând că va câştiga închinarea din partea lumii şi răzvrătirea împotriva împărăţiei lui Dumnezeu. Satan este sursa ultimă din spatele oricărui cult fals ori religie falsă. Satan va face orice îi va fi posibil pentru a I se opune lui Dumnezeu şi celor care Îl urmează pe Dumnezeu. Totuşi, destinul lui satan este hotărât şi definitiv – veşnicia în lacul de foc (Apocalipsa 20:10).


In concepţia teistă istoria este liniară, are un început, un cuprins şi o încheiere; istoria are un scop final gândit de Dumnezeu încă dinainte de crearea lumii. Toate evenimentele din lume de-a lungul istoriei concură la realizarea scopului final. Evenimentele nu au loc într-un mod haotic, la întamplare, evenimentele nu sunt rezultatul hazardului. Totul are o semnificaţie şi un rol în atingerea scopului final.

  (extras din cartea Tinerii, între cer şi pământ, Ed. Egumeniţa, 2008)
          „Aşa mi-a fost scris!”. Vorba aceasta am auzit-o cu toţii. Unii dintre „clienţii” penitenciarelor au obiceiul de a folosi această expresie pentru a-şi justifica faptele reprobabile. Refuzând să-şi asume responsabilitatea pentru faptele săvârşite, socotesc că ceea ce li s-a întâmplat a fost de fapt scris …undeva, în Cartea vieţii sau poate a morţii, deci, lucru lămurit, aşa trebuia să se întâmple, nu aveau de ales, nu-s ei vinovaţi, El e vinovat!

„Dar n-a scris-o El, ci tu, omule! El n-a dorit-o, tu ai dorit-o, tu ai săvârşit-o…”. „Da, dar El ştia…”. „Ştia şi şansa ta de a privi spre cer. Ştia că poţi alege. A sperat că vei alege binele… Da, El în atotştiinţa Sa ştia ce vei alege, dar încă mai spera că vei alege ce-i bine… A riscat ruina ta pentru a nu te transforma într-o marionetă…”. Cât trăim alegem! Alegem ceea ce dorim! Îndemnul „lăuntric” de a săvârşi o faptă e de la Dumnezeu sau de la diavol sau din obişnuinţa firii…

Părintele Stăniloae, citând pe Vl. Lossky, spune: „Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea” (1).

A predestina pe unii la bine şi pe alţii la rău, câtă nedreptate! Cum poate fi această faptă demnă de un Iubitor de oameni ca Dumnezeul nostru?…

Dar nu numai „clienţii” penitenciarelor folosesc această expresie, ci şi mulţi dintre cei ce frecventează Biserica, deşi sintagma „aşa mi-a fost scris!” n-are a face cu învăţătura lui Hristos, dimpotrivă – trădează chiar un soi de necredinţă.

După atâtea veacuri de mărturisiri, ne schimonosim fără să ştim credinţa, de fapt ne întoarcem la concepţiile anticilor: fatum, moira, diferite nuanţe, însă aceeaşi temă: destinul implacabil al omului… Deşi Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, a mărturisit Vestea cea bună, a pătimit, a murit şi a înviat, deşi ne-a dat îndreptar de viaţă, noi încă mai considerăm că suntem nişte simpli roboţei. Toţi aceia care zic că există predestinare ar trebui să-şi pună întrebările: „De ce oare a mai vorbit Bunul Dumnezeu despre alegerea faptelor bune sau despre Judecată, dacă totul e o loterie?”; „De ce oare Adam a fost găsit vinovat pentru neascultare, căci, de bună seamă, şi el putea spune: aşa mi-a fost scris!?”.

Dumnezeu vede şi ştie tot ce vom face în viitor pentru că este atotştiutor. Vede desăvârşit, nu ca intuiţie, nu pentru că noi oamenii am fi previzibili (cum se exprima oarecând neinspirat N. Steinhardt), ci pentru că are acest atribut dumnezeiesc! Cel ce a făcut timpul este înafara lui, nu e condiţionat de el. Dumnezeu vede în timp, aşa cum, de exemplu, noi vedem în spaţiu!

Domnul ştie toate cele „scrise” de noi în cartea vieţii, însă nu El le scrie, ci noi înşine, fiecare în parte. Teologia noastră a sintetizat aceasta în sintagma arhicunoscută: „Dumnezeu preştie toate, dar nu le predestinează (predetermină)”.

În discuţiile ce se nasc pe tema acestei apoftegme care aparţine Sfântului Ioan Damaschin, am observat că mulţi au comentarii „logice” de făcut… „Stai puţin, dacă Dumnezeu ştie şi vede cele rele pe care le fac sau care mi se pot întâmpla (exemplul cărămizii care cade de pe bloc direct în cap l-am auzit deseori, deşi nu cunosc astfel de cazuri…), aşadar, dacă le ştie şi nu face nimic pentru a le împiedica să se întâmple e ca şi cum le-ar fi predestinat…”. „Profeţii nu vorbeau de cele ce aveau să se întâmple, nu vedeau cele viitoare? Iată predestinarea!”. Apoi, negreşit, cei ce cred în destin, încep să enumere toate grozăviile consemnate de istoria lumii de la începuturile ei şi până azi, grozăvii pe care Domnul le ştia înainte de a se întâmpla şi totuşi le-a îngăduit să fie. E adevărat că sunt multe situaţii şi întâmplări nefericite pe care nu le provocăm noi înşine, însă avem de suferit din cauza lor. Dumnezeu îngăduie suferinţa întotdeauna cu un rost, chiar dacă de cele mai multe ori nu-l pătrundem, dar nu o pregăteşte anume pentru noi, nu o predestinează, multe astfel de încercări şi grozăvii (cutremure, inundaţii etc.) sunt îngăduite de Dumnezeu cu scopul de a ne mai învăţa câte ceva. Apoi, noi, oamenii, avem obiceiul de a identifica suferinţa cu răul, lucruri de altfel distincte, de aici şi acuzele aduse lui Dumnezeu. Rău în sens propriu e doar păcatul, iar alegerea sau nealegerea lui ţine de noi, de libera noastră voinţă. Ştim că Dumnezeu ne-a dat darul libertăţii. Dumnezeu a vrut ca noi să putem să-i spunem şi „Nu”, deşi sunt încredinţat că aşteaptă întotdeauna „Da”-ul nostru la chemarea Lui. Dumnezeu caută să-l unească pe om cu El, caută să-i dea locul pe care i l-a gătit, tânjeşte după privire şi-o inimă îndreptată spre El şi se bucură aidoma unui copil – îndrăznesc a spune prin cuvinte omeneşti, căci bucuria copiilor e curată şi deplină – împreună cu îngerii, când află că omul întinat de păcat vine spre El cu pocăinţă…

Dându-ne nouă libertate, El şi-a îngrădit-o pe a Sa, pentru că nu ne poate constrânge să alegem cele bune. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). El vrea ca toţi oamenii să se mântuiască: Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? (Iezechiel 18, 23). Unde este aici „aşa mi-a fost scris!”?

Dacă ar exista destin implacabil, istoria omenirii ar fi o farsă. Pentru cei ce cred astfel, amintim cuvintele apostolului Ioan: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). În cazul fatalităţii, nu era nevoie de întrupare. La ce bun să dai şansă omenirii dacă pedeapsa sau bucuria ai scris-o înainte?

Omule, tu ai ceva de scris şi, vrând-nevrând, vei scrie. Vei scrie mărturia ta în cartea vieţii sau în cea a morţii. Nu o scrie Dumnezeu, ci tu însuţi. De-I vei îngădui, El va scrie împreună cu tine ca şi odinioară Gură de Aur după şoaptele Apostolului, va scrie de va auzi cuvântul-cheie pe care Hristos ni l-a spus în rugăciunea Tatăl nostru: „facă-se voia Ta”. Omul se va goli de sine, va face astfel loc lui Dumnezeu, încredinţat fiind că voia lui Dumnezeu împlinindu-se, oricare ar fi ea, bine vremelnic şi veşnic va aduce. Auzind aceasta, Tatăl va lucra cu tine şi voia ta va fi voia Lui în măsura în care cuvintele tale exprimă starea inimii şi puterea voinţei. Cel deplin încredinţat lui Dumnezeu nu va avea de rostit decât: „Facă-se voia Ta!”, „Miluieşte-mă, că netrebnic sunt!”, „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”.

***
Cândva, la ora de Religie, m-am folosit de o reprezentare, ce ar putea fi catalogată de unii drept prea îndrăzneaţă, pentru a mă face mai bine înţeles de ce noi nu credem în fatalitate, în destin. Socotesc însă că, departe de a fi smintitoare, poate folosi multora.

Filmul istoriei umanităţii, dar şi al fiecăruia în parte, nu este regizat de Dumnezeu, ci de fiecare dintre noi. Ca într-un sneak preview (premiera unui film într-un cerc restrâns, de obicei pentru a reface unele scene şi a hotărî sfârşitul), profeţii din vechime au avut parte de vizionarea unor secvenţe din marele film. Dumnezeu, la ceas de taină, în răcoarea serii, le mărturiseşte că, de fiecare dată când i s-a cerut cu stăruinţă ajutorul, a intervenit cu bucurie, din păcate nu i s-a cerut prea des, omul obişnuindu-se să trăiască fără a-L lua în calcul. „Pururea le port de grijă. De câte căderi nu i-am ferit, tainic, prin Duhul Sfânt? De câte ori nu i-am purtat pe braţe, dar tot Eu, Cel ce i-am iubit desăvârşit, port vina în ochii multora” ar spune Domnul.

Filmul, de-ar fi fost regizat de Dumnezeu, ar fi fost desăvârşit, însă paradoxal, ar fi avut un mare neajuns: noi, oamenii, am fi fost nişte simple marionete, nişte actori puşi să joace când într-un fel, când în altul.

Profeţii din vechime, vorbind despre cele viitoare, nu lasă să se înţeleagă că această curgere a vieţii lumii, deseori haotică, este predestinată din veci de Dumnezeu. Ca ei să-şi întocmească profeţiile, Domnul le descoperă cele viitoare. Creatorul îi invită pe profeţi la această vizionare în premieră, sneak preview, a acestui film al umanităţii. Dumnezeu îl oferă profeţilor spre vizionare în curgerea lui firească, însă, totodată, le arată şi alte variante, „soluţii alternative”. „Ia priviţi, sfinţii mei, Eu aşa aş fi făcut!”. „Doamne, atunci fă Tu cum este mai bine!”. „Ce pot face? Ei, oamenii, au ales calea păcatului, au ales înstrăinarea de Mine!”. „Eu preştiu toate pentru că văd alegerile oamenilor. Preştiinţa mea e una potenţială, ştiu ce vor face, dar nu-i pot sili spre ceva. Oricând le este lor în putinţă să-şi schimbe viaţa prin conlucrare cu harul Meu”.

Profeţii văd îngroziţi scena distrugerii cetăţii Ninive… „Doamne, miluieşte-i!”, zic proorocii. „Dar n-au pocăinţă!”. Unul dintre prooroci, Iona, ascultând pe Domnul, anunţă cetatea şi iminenta ei distrugere… Şi a pătruns Iona în cetate, zicând: „Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!” (Iona 3, 4). De observat că referatul Scripturii („filmul”) nu dă de înţeles că Domnul şi-ar schimba voia. Proorocul anunţă ce a văzut mai înainte, anunţă sentinţa Domnului!

Ninivitenii însă au nădejde, postesc şi se îmbracă în sac! Hotărârea de pocăinţă este a regelui, care, împreună cu poporul, vrea să-L înduplece pe Dumnezeu (Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim! – Iona 3, 8).

„Minune! Doamne, iată-i, se pocăiesc!”. Dumnezeu a hotărât să-i piardă, dar nu o va mai face! Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona 3, 10). Profeţii văd mai apoi scena trădării Mântuitorului! În sneak preview văd clar că Iuda este vânzătorul… „Ooo, Doamne, fă ceva pentru Fiul Tău, nu lăsa să fie vândut! Opreşte nelegiuirea! Schimbă lucrurile, ca şi în cazul ninivitenilor!”. „Ninivitenii au aflat voia Mea şi s-a cutremurat, s-au pocăit, iar eu mi-am schimbat sentinţa”. „Fă-l pe Iuda, Doamne, să nu-L vândă pe Fiul Tău!”. „Iubiţii mei, nu pot răpi libertatea Iudei”. Şirul evenimentelor a născut profeţia: Cineva Îl va vinde! Iuda a împlinit-o! Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar scrie Zaharia (11, 13) despre Iuda trădătorul. „A fost Iuda predestinat să-L vândă, e Iuda nevinovat?”. Dacă Iuda nu l-ar fi vândut pe Domnul, scena din „film” n-ar fi arătat astfel. Iuda a „jucat” scena, Dumnezeu n-a îngrădit libertatea Iudei şi a nici unei făpturi. De aceea exista profeţia, pentru că Iuda l-a vândut pe Domnul… de altfel, în ciuda profeţiei, putea să schimbe cursul evenimentelor din sneak preview, ca şi ninivitenii… Aşadar e doar o aparentă contradicţie între libertatea de acţiune, dată de Dumnezeu, pe care Iuda o avea ca orice om, şi faptul că gestul său de a-L vinde pe Hristos a servit ca parte a planul de mântuire a lumii. „Dar Doamne, tu spui: Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? (Romani 9, 21). Dacă tu ai vase alese spre slavă, ai şi vase stricate, alese pentru iad. Aşa-i?”.

„Iuda n-a fost ales din pântecele maicii sale să-L vândă pe Fiul. L-am numit fiul pierzării (cf. Ioan 17, 12) văzând faptele lui. Am hotărât mai înainte, ceea ce am cunoscut mai înainte.

Scris este: Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8, 29). I-am hotărât pentru că i-am cunoscut tânjind după Mine, pentru că le-am ascultat inima… de aceea i-am hotărât mai înainte, pentru că i-am aflat căutându-Mă. Tot de aceea unii sunt numiţi vase alese ale lui Dumnezeu sau aleşi încă din pântece. Faptele lor au născut alegerea Mea!”.

Iuda nu se putea justifica la judecată menţionând existenţa profeţiei care „trebuia să se întâmple”, nu putea deci spune „aşa mi-a fost scris”. Putea fi Iuda, putea fi altcineva, iar la urma urmei nu era necesar ca cineva să fie vinovat, preaînţeleptul Dumnezeu găsea căi potrivite pentru a ne mântui. Nu putem afirma că mântuirea era intrinsec legată de decizia unui apostol! Iuda nu a împlinit dorinţa lui Dumnezeu.

Apoi, dacă nici Iuda, sărmanul, nu putea spune: „aşa mi-a fost scris”, şi dacă argumentul „e vina lui Dumnezeu” nu i-a folosit nici lui Adam, noi de ce ne îndârjim şi ne numim pe noi înşine marionete supuse destinului implacabil?

Notă:
(1). Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 283.
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/07/03/o-vorba-neortodoxa-asa-mi-a-fost-scris/

Paisie Aghioritul iavolul nu vrea să se pocaiască" Bunul Dumnezeu i-a făcut pe îngeri.Însă unii dintre îngeri, din mândria lor, au căzut şi s-au făcut diavoli.Bunul Dumnezeu a plăsmuit pe om, creatură desăvârşită, ca să completeze ceata cea căzută îngerilor.De aceea diavolul invidiază mult pe om.Diavolii strigă :"Noi am gresit odată şi ne tiranizezi, şi aceştia care greşesc de multe ori, îi ierţi" .Da, dar oamenii se pocaiesc. Acestia, desi erau îngeri, au ajuns diavoli, şi în loc să se pocăiască, se fac mai vicleni şi mai răi şi s-au pus cu mânie să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Luceafărul era din cea mai luminată ceată.Dar în cele din urma...Din mândrie diavolii s-au îndepărtat de Dumnezeu cu mii de ani înainte şi continuă să se depărteze din mândrie şi să rămână nepocăiti.Un "Doamne miluieste" dacă ar spune, Dumnezeu ar face ceva şi pentru ei.Să spună un "am greşit" , dar nu spun "am greşit" . Daca diavolul ar fi spus "am greşit" ar fi devenit din nou înger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini.Însă diavolul are voinţa înţepenită, invidie, egoism, nu vrea să se plece, nu vrea să se mântuiască.Infricoşător lucru! Si aceasta desi au fost îngeri!- Părinte, diavolul îşi aduce aminte de starea lui de mai înainte ?- Dacă îşi aduce aminte spui ? El este foc şi urgie, pentru că nu vrea să se facă alţi îngeri care sa-i înlocuiască. Şi cu cât înaintează se face mai rău.Sporeşte în răutate şi invidie.O , dacă ar simţi cineva ticăloşia diavolului, ar plânge zi şi noapte.Aici, cand un om bun vede pe cineva că se schimbă, se face criminal, oare cât se mâhneste ? Cu atât mai mut văzând nu un om, ci un înger! Odată pe un monah l-a durut mult de diavoli, si rugându-se în genunchi cu capul la pământ, spunea: " Tu eşti Dumnezeu şi dacă vrei, poţi afla un chip ca să se mântuiască şi aceşti diavoli nefericiţi, care, mai întâi având o slavă atât de mare, acum au toata răutatea şi drăcia lumii si dacă nu ne-ai păzi, ne-ar fi distrus pe toţi oamenii". Deci în timp ce zicea aceste cuvinte, rugându-se cu durere, vede un cap de câine alături de el ce îi scotea limba şi-şi bătea joc de el.Se vede că Dumnezeu a îngăduit asta , ca să-l înştiinţeze pe monah că El este gata să-i primească, numai să se pocăiască, dar ei nu vor mântuirea lor.Vedeţi, căderea lui Adam s-a îndreptat prin venirea lui Dumnezeu pe pământ, prin întrupare.In timp ce căderea diavolului nu se poate îndrepta fără să se smerească.Diavolul nu se îndreapta pentru că nu vrea.Stiţi cât s-a bucura Hristos ! Si omul, numai când nu vrea nu se îndreaptă.Smerenia are mare putere şi topeste diavolul.Este cel mai puternic şoc pentru diavol.Acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc.Si acolo unde nu există diavol e firesc să nu existe ispite.Odată un pustnic a silit pe un aghiuţă să spună :" Sfinte Dumnezeule..." . A spus aghiuţă Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte " dar nu spunea "miluieşte-ne pe noi !".Nimic.Dacă ar fi spus ar fi devenit înger.Orice am face e nevoie de smerenie - dragoste - nobleţe. Lucrurile sunt simple.Noi le complicăm.Pe cât putem sa facem ceea ce e complicat diavolului şi uşor omului.Dragostea şi smerenia sunt grele pentru diavol şi uşoare pentru om. Intr-un minut omul poate deveni înger sau drac. Cum? Cu smerenia sau mândria. Ce, oare au trebuit ore întregi ca Luceafărul să se facă diavol din inger? S-a făcut în câteva secunde.Modul cel mai uşor ca să ne mântuim este dragostea şi smerenia.De aceea să începem cu dragostea şi smerenia şi după aceea vom înainta şi cu celelalte.Să vă rugaţi să pricinuim mare bucurie lui Hristos şi mâhnire lui aghiuţă, mai ales că îi place iadul şi nu vrea să se pocăiască.
http://carareauniversului.blogspot.com/2010/02/diavolul-se-poate-mantui.html

Deşi invizibil, limpul a fost măsurat, concretizat, împărţit de om după măsura fixată de Dumnezeu la Facerea lumii (Facerea 1,14, 5-31; 2,2), în diviziuni şi subdiviziuni succesive, în care să se încadreze atât viaţa sa gospodărească, materială, cât şi cea religioasă (spirituală). Această măsurare şi divizare a timpului este cuprinsă în Calendar (v. Calen- dar). Sistemul de împărţire a timpului din calendarul civil (ani, luni, săptămâni, zile) a fost adoptat de Biserică în calendarul ei liturgic sau bisericesc. Dar, spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc
începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţiamoştenită din Legea Veche, în aceasta zi, care era şi începutul anului civil la evrei, a început
creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele profetului Isaia (cap. 61, 1-2), care profeţea despre Iisus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor... să vestesc anul plăcut Domnului(Luca 4, 18-19). La romano-catolici. anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), adică cea mai apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun. Prin intocmirea anului bisericesc. Biserica a fost preocupată să asigure şi să perpetueze prezenfa spirituală, nevăzută, dar reală; a Mântuitorului în mijlocul credincioşilor, după cum El a făgăduit înainte de a Se înălţa la cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Această realitate e vie în tot anul liturgic prin sărbătorile, posturile, pomenirile morţilor şi diferitele orânduieli şi aşezăminte de cult ale Bisericii şi prin toate slujbele bisericeşti care se succed şi revin într-o anumită ordine, în fiecare an, lună, săptămână şi zi, în cadrul cărora se scurge viaţa oamenilor.

  Sf. Efrem Sirul
    Близко время его (Ис.14:1), оно приидет, то есть придет по совершении двухсот лет. Ибо столько лет протекло от Ахаза до возвращения Иудеев из Вавилона. И дни его не продлятся, не продолжатся далее назначенного времени; определение на Вавилон непременно.

    Приимеши притчу сию на царя Вавилонска. Сокрушил Господь жезл крепкаго и трость властелина. Приимеши притчу (Ис.14:4-5); это обратится в пословицу, дойдет до потомства, и поздние внуки будут повторять; "Сокрушил Господь владычество Вавилона, в ничто обратил крепость юношей его".

    Поражаяй язык язвою ярости, нещадно. Он поражал народы по одному гневу, не имея к тому никакой побудительной причины. Почи уповающи (Ис.14:6) вся земля, как скоро падет и погибнет царь Вавилонский.

    Вся земля вопиет со веселием (Ис.14:7) в день низложения его. И древа Ливанова возвеселишася о тебе и кедр ливанский (Ис.14:8). Пророчество это исполнилось на князьях и царях земных, которые трепетали прежде могущества Вавилонян, и возрадовались, когда был убит царь Вавилонский. Но еще более исполнилось оно на праведниках, которые возрадовались низложению сатаны, совершенному на Кресте Христом Сыном Божиим.

    Все цари языческие придут и рекут тебе: и ты пленен еси, якоже и мы (Ис.14:10), также приведен в бессилие.

    И сниде слава твоя во ад, как и наша: под тобою постелют вместо ковров гнилость, и вместо шелковых одежд покров твой червь (Ис.14:11).

    Како спаде с небесе тот, кто говорил: выше звезд небесных поставлю престол мой (Ис.14:12-13). Царь Вавилонский возрыдал заутра, в тот день, который воссиял по совершении семидесяти лет, и в который Евреи получили избавление, а царство Вавилонское рушилось.

    Ныне же не на небо взыдеши, но во ад снидеши во глубину бездны (Ис.14:15). Во глубину бездны низринут будешь ты, мечтавший взойти выше звезд.

    Вси видевшии тя удивятся... и рекут: сей человек раздражаяй землю (Ис.14:16), увлекавший в плен обитателей ее.

    Мечом своим потрясаяй цари, положивый вселенную всю пусту и грады ея разсыпа. Оружием войск своих всю землю обратил в пустыню. И плененых не разреши (Ис.14:17). Во гневе своем не давал свободы узникам своим. Ибо царь Иудейский Иехония, плененный Навуходоносором, уже по смерти Навуходоносора разрешен от уз Меродахом.

    Ты же повержен будеши вне гроба, как негодный сук (Ис.14:19). Предсказывается, что царь Вавилонский будет убит, и труп его не удостоится погребения. Над тобой покров мертвецов, иссеченных мечом. Таких мертвецов покрывает груда камней; так и на труп царя набросана будет груда камней.

    Не возвеселишься с ними во гробе, то есть не будешь положен во гроб, как другие цари. Зане землю мною погубил еси, потому что за твое нечестие подвергся наказанию Вавилон. Не пребудеши в вечное время, семя злое (Ис.14:20). Злое семя царя Вавилонского не наследует царства.

    Уготови чада твоя на убиение (Ис.14:21), потому что за нечестие отца и у семени его отнято царство.

    Видение на Филистимлян. Не радуйтеся, вси иноплеменницы, сокрушися бо жезл биющаго вы. Не радуйтесь тому, что со смертью Ахаза сокрушился ярем рабства, возложенный на нас Ахазом. От семене бо змиина изыдут изчадия аспидов, то есть от семени Ахаза, которого пророк уподобляет змию, произойдет Езекия, уподобленный пророком аспиду и крылатому змию. И изчадия их изыдут змии парящии (Ис.14: 29). Иудеи насладятся миром, а Филистимляне во все царствование Езекии не будут вредить Иудеям, которым при Ахазе причиняли вред многие народы.

    И упасутся первенцы убогих, то есть Иудеи, которые во времена Ахаза, предшественника Езекии, были сильно угнетаемы разными народами. И потребит гладом семя твое (Ис.14:30), потребит гладом, который постигнет тебя во время нашествия врагов твоих.

    Зане дым от севера идет. Под образом дыма представлен здесь Сеннахирим. И несть, иже пребудет (Ис.14:31). Никто не избавится от плена, не избежит попаления.

    И что отвещает вестнику языков? Что Езекия ответит посланному к нему вестнику народов? Яко Господь основа Сиона, и тем спасутся смиреннии людий Его (Ис.14:32).

1. Близко время его, и не замедлят день наказания: парфяне и мидяне овладеют царством вавилонским. Ибо помилует Господь Иакова и снова возлюбит Израиля: после 70 лет, назна­ченных Богом для плена народа (иудейского), они возвратятся из Вавилона. И поселит их на земле их, и присоединятся к ним иноземцы и прилепятся к дому Иакова.

2. И возьмут их народы, и приведут на место их. Когда царь Кир повелел народам собрать и с почетом вести в землю Израиля, и сыны Израиля разделили пришедших в земле Господней в качестве рабов и рабынь, то не только была вложена (Богом) в сердца врагов забота собирать и вести таковых, но весьма многие иноплеменники, влекомые сла­вой благочестия, охотно решили быть рабами сынов Израиле­вых, подобно тому, как из Египта, вместе с народом Гос­подним, вышла большая толпа иноплеменных. И возьмет в плен пленивших его, и будет господствовать над угнетателями своими.

3-4. И будет в тот день: когда Господь устроит тебя от скорби твоей и от страха и от тяжкого рабства, которому ты порабощен был, ты произнесешь победную песнь на царя Вавилонского и скажешь: как не стало мучителя, пресеклось грабительство! Удивительно: бедствия называются покоем. Акила яснее показывает, каким образом ад престал от дела своего, видя бедствие его (ц. вавилонского). Огорчишася сре­тущии тя, т.е., воспламенились гневом. Акила же говорит: опустились внутрь. Симмах: подвиглись, Феодотион: вознегодо­вали как на того неприятеля, так и на смерть.

5-11. Сокрушил Господь жезл нечестивых, скипетр владык, поражавший народы в ярости ударами неотвратимыми, во гневе господствовавший над племенами с неудержимым преследованием. Вся земля отдыхает, покоится, восклицает от радости; и кипарисы радуются о тебе, и кедры ливанские, говоря: "с тех пор, как ты заснул, никто не приходит рубить нас". Ад преисподний пришел в движение ради тебя, чтобы встретить тебя при входе твоем; пробудил для тебя Рефаимов, всех вождей земли; поднял всех царей языческих с престолов их. Все они будут говорить тебе: и ты сделался бессильным, как мы! и ты стал подобен нам! В преисподнюю низвержена гордыня твоя со всем шумом твоим; под тобою подстилается червь, и черви — покров твой. Итак, смотри: они подвиглись, смутились, и показали, что это — наказание Бо­жие, — дело Божие, которого они даже не ожидали, и оно было сверх чаяния. Справедливо сказано: как упал ты с неба, денница, сын зари? Некоторым это кажется сказанным относи­тельно враждебных сил, потому что и Христос говорит: Я видел сатану, спадшего с неба, как молнию (Лк.10:18). Не от­вергнем этого толкования: возможен и иной смысл этого вы­ражения, тем не менее, примем это толкование, так как оно теперь полезно. Удивительно, что сатана, хотя был бестелесной силой, светил утром и был посылаем ко всем языкам, ниспал с неба. Видишь ли, когда в нем возбуждается горделивая память? Смотри, как это злейшее семя, посеянное вначале сатаной, произросло и выросло. Когда ты сравниваешь бедствия относительно земной жизни, то Бог чрез пророка со­общает тебе такой закон. Если, при стечении стольких выну­дительных обстоятельств и многоразличных перемен, Адам не мог обуздать дерзость, чтобы не превознестись в величии, и не считая достаточным для себя покоя и бессмертия, пожелал сравняться с Богом, — то как не научили тебя на счет чело­веческой природы преданные в руку сатаны? О царе Тирском говорится: ты рекл еси: бог есмь аз, а не человек (ср. Иезек. 28:9); а об асирийцах: рука моя захватила богатство народов, как гнезда (Ис.10:14). Таково было предостережение, чтобы ты не переступал положенной тебе меры. Ты непременно выйдешь из пределов, если тебя оста­вить свободным, — и не совершишь ли тогда дел худших, чем прежние? Строители башни были исполнены гордости, это же было и у язычников. В этих делах показан образ неравенства, а Бог всегда старается уничтожить страсть алчно­сти, чтобы никто не желал и не хотел больше меры.

16-18. Тот ли это человек, который колебал землю, потрясал царства, вселенную сделал пустынею. Что ты говоришь? Почему пла­чешь и обвиняешь? Ведь это плач — обличение злых, указание, что Сам Бог обладает правом налагать наказание, тогда как (царь вавилонский) не освободил бывших в плену. Ви­дишь ли, что человеческая жестокость была причиной правды Божией, которая обрушилась на него жестокой смертью?

19. Ты повержен вне гробницы своей, как презренная ветвь. Видишь ли, что и это случилось не без основания, но по при­чине человеческой злобы, так как прежде говорится, что нам не должно считать наказания случайными. Он (ц. вавилонский), говорится, не только умрет, но умрет смертью жестокою. Все цари народов, все лежат с честью, каждый в своей усыпальнице; а ты повержен вне гробницы своей, как презренная ветвь: другие почили в чести, а ты в казни и мучениях.

20-25. Как одежда убитых, сраженных мечом, которых опускают в каменные рвы, — ты, как попираемый труп, не соединишься с ними в могиле; ибо ты разорил землю твою, убил народ твой. Как Я помыслил, так и будет; как Я определил, так и состоится, чтобы сокрушить Ассура в земле Моей и растоптать его на горах Моих. Видишь ли, откуда происходит его наказание? Ты дал приказание. Выше и ниже Ты говоришь; Я приведу царя вавилонского, и никто не может успокоиться у него (ср. Иерем.25:9-11), а здесь, на­против, высказываешь другое правило: истреблю имя Вавилона и весь остаток, и сына и внука. Почему же? Не Ты ли отдал ему власть над землею? Потом: чтобы не восстали и не завладели землею и не наполнили вселенной неприятелями: итак, по причине будущих событий, они подвергаются наказанию, которого не заслужили. За беззаконие, гово­рить, отца их. А это как возможно? Так как они были бы жестокими относительно своих отцов, потому они истор­гаются из среды живых прежде, чем совершат такие дела, — они ведь были охотниками до войн и состязаний и людьми были воинственными. О ком говорится: племя злодеев? О Навуходоносоре это не может быть сказано, так как от него царство при­нял сын его, сам он умер в мире. Быть может, здесь указывается на Валтасара, который был убит вместе с сы­новьями своими. Почему говорится: разорил землю твою, убил народ твой? Это сделал Навуходоносор, а не Валтасар. Может быть, говорится об ассирийцах, которые были боль­шим бременем для иудеев. Мы же скажем следующее: тот, кто не пощадил священных сосудов, которые он осквернил, вследствие беспорядочного пьянства, каким образом мог ща­дить прочее? Потому далее говорится: спадет с них ярмо его, и снимется бремя его с рамен их (ср. Ис.48:6). Отец же его, делав­ший столь великие дела, почитал Даниила, почему дал такое правило: кто произнесет хулу на Бога Седраха, Мисаха и Авденаго, был изрублен в куски, и дом его обращен в развалины (Дан.3:96). И сделаю его владением ежей и болотом. А прочие говорят: наследие змий; еврейский. И вымету его метлою истребительною, говорит Господь Саваоф. Если, вследствие грехов жителей, земля производит из себя то, что служит им в погибель, то это бывает более тяжким злом, чем уступка города неприятелям. С клятвою говорит Господь Саваоф: как Я помыслил, так и будет; как Я определил, так и состоится, чтобы сокрушить Ассура в земле Моей и растоптать его на горах Моих. Он говорит или о вавилонянах, или о других подобных им. Вавилон подпал власти ассириан, потом вавилоняне, не мидяне, овладели Ассирией. Может быть, вавилоняне овладели царством ассирийским не войною, но законами власти, а их наконец погубили мидяне. Это считай сказанным о вавилонянах, а не об ассирийцах.

28-29. Видение филистимлян. В год смерти царя Ахаза было такое пророческое слово о филистимлянах. Не радуйся, земля Филистимская, что сокрушен жезл, который поражал тебя. А другие говорят: разбить. Акилла: жезл власти гонящих. Симмах и Феодотион: пред ярмом сокрушающих вас жезл мучения. Ибо из корня змеиного выйдет аспид, и плодом его будет летучий дракон. А прочие говорят: изыдет василиск, убивающий одним взглядом. Из этого мы научаемся относительно изменчивости вещей, совер­шающейся не по человеческой, а по Божией воле. Он изменяет времена и лета, низлагает царей и поставляет царей (Дан.2:21). Видя царствующим сурового князя, человекоубийцу жестокого, не молись, чтобы он был изъят из среды жи­вых, но примирись с Богом, который может укротить его жестокость. Если же не примиришься с Богом, Он может возбудить других более жестоких князей. Итак, будем при­бегать не к людям, а к небесной власти, от которой по­ставляется власть князей. Сердце царя — в руке Господа, как потоки вод: куда захочет, Он направляет его (Притч.21:1). Итак, не бойся сердца князя, но бойся Держащего это сердце в руке. Где Бог благоволит, там и в огне обретается роса; а когда Бог поборает, тогда и в удовольствии является сражение и спор. Не были ли по­треблены огнем вавилоняне, стоявшие вне печи? Бог был их врагом. Не были ли три отрока ввержены в печь горя­щую, и — огонь нисколько не повредил им? Бог был их другом. Тем, кому Бог не благоволит, не бывает ничего доброго; напротив, кому Он благоволит, тем не бывает ни­чего злого. Итак, зачем ты совершаешь такое длинное путе­шествие, выдумываешь столько средств и усовершенствований, бегаешь туда и сюда, одного просишь, другому обещаешь тлен­ную награду, иных делаешь посредниками, когда тебе нужно было сделать краткий путь, — примириться с Богом? Если Бог тебе не благоволит, то все труды бесполезны; а если Он ми­лостиво воззрит на тебя, то даже враги станут друзьями. Животные пустыни, говорится, примирятся с Тобою. Та­ким образом вред Даниила мог отстранить Бог, загра­дивший ненасытные уста львов, удержавший их жадные языки от крови, чтобы заградить уста злословящих, изме­нить их злые намерения в добрые помыслы, чтобы умы их не замышляли против святого. Он не завидовал венцу его: любовь пророка к Богу и любовь Бога к нему не обнаружи­лись и не восхвалялись бы, если бы Бог не попустил про­року испытать труды искушения. Бог любит праведников, и желает показать их всем. Так поступают друзья относи­тельно любимых ими лиц: они не желают скрывать своей любви, но желают иметь многочисленных свидетелей святой и искренней любви. Бог же, хотя не нуждается ни в чем, украшает Себя любовью святых, подобно человеку, украшаю­щему себя украшениями, и желает всем сделать явною лю­бовь Свою и любовь к Себе. Послушай, как Бог любил Иова, хотя этого никто не знал. Что же он делает? Объявляет о Своей любви сатане, чтобы из этой любви показать похвалу Иова. Итак смотри, как он похваляет его: обратил ли ты внимание твое на раба Моего Иова? ибо нет такого, как он, на земле (Иов.1:8). Это — слова любви, и они не таковы, как наши: мы хвалим по лести, а Он — не так. Бог не только говорит: Я желаю показать вам похвалу его, так как люблю его, но при­зывает весь мир на зрелище, оставляет борца в битве одного, а Сам отступает. Чтобы кто-либо не сказал, что вся победа принадлежит ему одному, Бог стоял вдали и внима­тельно наблюдал за борьбой борца. Хотя у борцов присут­ствует учитель, которого никому невозможно удерживать, но Бог, чтобы победа была блистательнее, не был таковым, не учил его способу борьбы, но оставил его в борьбе одного и безоружного. Ты, говорит, замыслил отнять его блага, Я же отдам в руку твою тело его, а против него ты ничего не возможешь (ср. Иов.1:12). Бог всем желает показать, как Он любил его, и открывает Свою любовь к нам, будучи сам свободен от всякой злой страсти. Мы во всем ищем славы, желая, для хвастовства, показать те доб­лести, какими мы одарены. Он же не так, — но, чтобы сделать нас кроткими и честными. Как иной друг, чтобы показать свою любовь к возлюбленному, рисует его телесный образ, глаза, нос, щеки, так желает показать Свою величайшую любовь Бог: потому Он отпечатлевает в душах прекрас­нейший образ, и доставляет свидетельство, что ничто не срав­нится с его красотой. Сперва об Иове засвидетельствовано, что в то время он один был приятен Богу, а потом перечи­сляются в отдельности его добродетели: был человек этот непорочен, справедлив и богобоязнен и удалялся от зла (Иов.1:1). Откуда это явствует? говорит сатана. Я сделаю то, что ты испытаешь его. Как если бы кто-либо сказал: красота является от белил, румян и лазури, позволь мне отнять украшение, чтобы тебе видеть, как безобразно лицо, которое ты любишь, а тот уверенно сказал бы: иди и мой, как угодно, и оно явится еще красивее, — так же говорит и Бог: иди испыты­вай, и ты увидишь, что он окажется еще светлее. Он благо­склонно говорит своему возлюбленному как бы так: не думай, что Я оставил тебя; Я не отнял любви и попечения, напротив, ради любви, сделал все, чтобы всем показать Свою любовь к тебе. Смотри также, что сказал Иов: Господь дал, Господь и взял (Иов.1:21), и: неужели доброе мы будем принимать от Бога, а злого не будем принимать? (Иов.2:10). Не желая, чтобы кто-либо злосло­вил его Возлюбленного, — а иной мог сказать: в такие-то бед­ствия Он предал тебя, — Иов своей любовью устраняет про­клятие: буди, говорит, имя Господне благословенно (Иов.1:22). Люблю, говорит, и не могу я злословить Его. Хотя в другом месте говорится: укоризна отнимает любовь, однако в данном случае не говорится об этом, но таковые обстоятельства кажутся безвредными. Не только были укоризны, но и тяжкие мучения, и они никоим образом не могли повредить ему; хотя он и говорил с жаром, но не по причине укоризны, а мольбы, мучительная же мольба была следствием полученной скорби. Тяжки следующие слова его: не обвиняй меня; объяви мне, за что Ты со мною борешься? (Иов.10:2); если я согрешил, то что я сделаю Тебе? (Иов.7:20). Он сильно был опечален тем, что, стоявшие при нем, его ближние тогда готовы были думать, будто он не любит Бога, и Бог не любит его. Я, говорит, знаю, и Ты, Господи, знаешь, но кто их убедит? Настолько они считали его оставленным Богом. Подобным же образом Бог говорил Моисею: оставь Меня (Исх.32:10), прощаю по слову твоему (Числ. 14:20); а сестре его говорил: ни с кем Я не говорил так, как с Моисеем (ср. Числ.12:6-8). Тот щадил, но Бог не отпускал (греха). По слову твоему, говорит, прощаю, а не ради их. Смотри также во время Авраама: пойди из земли твоей, от родства твоего и из дома отца твоего (Быт.12:1), и: утаю ли Я от Авраама раба Моего, что хочу делать (Быт.18:17). Но возвра­тимся к начатому.

29. Не радуйся, земля Филистимская, что сокрушен жезл, который поражал тебя, ибо из корня змеиного выйдет аспид. Езекия, говорит пророк, будет для вас нестерпим. Но почему он не сказал: Бог вас накажет? Потому что имя аспидов по­вергало их в больший страх. Говоря "аспид", пророк по­казывает не злобу Езекии, но нечто более тяжкое и обремени­тельное для них.

30. Тогда беднейшие будут накормлены, и нищие будут покоиться в безопасности. Видишь ли, как они не веровали тому, что происхо­дит и что имеет произойти от Господа. Нечто подобное же случилось во время пришествия Христова: Он пасет убогих, питает неимущих; богатые же не так, но остаются жадными. Бедных пасет Бог, как Он и говорит: Аз есмь пастырь добрый (Ин.10:11), добрый пастырь не в том смысле, что опытен в богатом столе, но что ведет овец к ясному и чистому источнику. Не видишь ли ты овец, которые не же­лают тонких снедей, но щиплют простую пищу? Точно также Бог будет питать тебя. Не питал ли Он когда-либо? Конечно, питал, но только рыбами и хлебами, так как это было еже­дневной пищею граждан (Мф.16:16-21). Некогда Он также напитал мясом, но это принесло вред, а не пользу ядущим (Числ.11:31-34). Нищие будут покоиться в безопасности: показы­вается покой смерти. Другие же переводчики говорят: да се­дят в мире, — потому что не будет у них ни голосов, ни плача, ни воплей, ни иного чего-либо подобного, но они будут в мире, не будут приходить в смущение и не будут противо­борствовать, хотя бы даже подвергались смерти и отсекновению главы. Будут покоиться в безопасности, — так как иной (из них) будет уми­рать ради Бога, и он почиет в мире, с честью. Драгоценна такая смерть праведников. Смерть будет драгоценной не от­того, что иной умрет в своем доме, на ложе или среди семейных, но оттого, что мы будем умирать храбро и муже­ственно за истину. Что такая смерть драгоценна, об этом свидетельствует вся вселенная. Хотя знаменита кончина царей и вождей, и она иногда почитается их семейными, однако она непохожа на кончину тех рыбарей, которые умерли не по есте­ственному порядку, но с великой добродетелью и совершенной победой, и гробницы которых почитаются во всем мире. Одному была отрублена голова, другой был четвертован, иной — побит камнями. Тем более они почитаются, что почили такою смер­тью, так как умерли ради мира вселенной. Подобно тому, как даже мало предприимчивые вожди в высшей степени почи­таются после смерти, за те труды, какие они подъяли ради мир­ских дел, и пали в сражении, так и апостолы, умершие за церкви, их мир, прияли венцы, и после смерти более и более почитаются. Если их Царь смертью смерть попрал, то, конечно, и вождям надлежало подражать своему Царю.