Adevar fara dragoste inseamna brutalitate;
dragoste fara adevar inseamna ipocrizie.

Ravna fara pricepere duce la fanatism;
dar pricepere fara ravna inseamna paralizarea oricarei actiuni.

In ce priveste viata crestina, exista multi "profesori",
dar foarte putini ... "posesori".

Crestinismul este Dumnezeul plecat in cautarea omului pierdut, nu invers!

Preocuparea Bisericii trebuie sa fie in cel mai inalt grad Christos.

Isus n-a spus: "Voi zidi Biserica voastra"
si nici "Voi veti zidi Biserica Mea",
ci "Eu voi zidi Biserica Mea!"

Unii folosesc cresnitismul ca pe un autobuz,
stau in el doar atata timp cat merge in directia dorita de ei.

Un crestin nu este fara pacat, dar devine pe zi ce trece.

Poti fi confucianist fara sa-l cunosti pe Confucius,
mahomedan fara sa-l fi cunoscut pe Mahomed
si budist fara sa-l cunosti pe Buda,
dar nu poti fi crestin daca nu te-ai intalnit personal cu Christos!

Un crestin este o minte prin care gandeste Christos,
o inima prin care simte Christos,
o voce prin care vorbeste Christos,
o mana prin care lucreaza Christos.

Nu poate fi vorba de o intronare a lui Christos fara o detronare a "eu"-lui.

"... Apropo ceia ce te-a sfătuit pe tine fratele tău de altă sectă este deasemenea greşit  ..." -  Pentru înţelegerea poziţiei creştinului faţă de Sabat.

"...  Principiul sola-scriptura este deasemenea greşit. Aceste versete nu descriu biblia ca singura autoritate.
"Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu..." (2 Tim.3:16).
"Voi cercetaţi Scripturile...tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5:39)

1. NU oricine poate interpreta singur Scriptura, fara ajutorul Bisericii
2.  DOCTRINA SOLA SCRIPTURA NU SE CONFORMEAZA PROPRIILOR EI CRITERII
3.  PROTESTANTII ÎNCEARCĂ NEREUSIT DE A STABILI METODE DE INTERPRETARE
            a. Înterpreteaza toate textele în mod literal - întelesul lor este clar
            b. La ei Duhul Sfânt da întelegerea corecta
            c.  La ei Textele clare le interpreteaza pe cele neclare
4 Cea mai falsă ipoteză este că Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar Traditia este o simpla "corupere omeneasca" care a aparut mult mai târziu .
5  Ei cred ca Biblia contine învatatura ultima cu privire la credinta, evlavie si închinare. ..." -

Principiul Sola Scriptura
"Isus Hristos ne vorbeşte cu autoritate numai prin obiectivul Cuvânt al lui Dumnezeu, şi nu prin vreun alt subiectiv canal omenesc. "

Efeseni 6:10-17

10 În concluzie, vă îndemn să vă consolidaţi spiritual în Domnul şi să vă bazaţi pe marea Lui putere.
11 Îmbrăcaţi toată armura pe care v-o oferă Dumnezeu, ca să puteţi rezista stratagemelor diavolului.
12 De fapt, lupta noastră nu este împotriva oamenilor, ci împotriva forţelor demonice exercitate de autorităţile spirituale care stăpânesc lumea acestui secol întunecat. Este vorba despre spiritele rele care există în locurile cereşti.
13 Având în vedere această realitate, să luaţi toată armura pe care o oferă Dumnezeu, ca să puteţi rezista în acea zi rea; şi după ce veţi fi învins totul, să puteţi rămâne în picioare.
14 Deci fiţi pregătiţi folosind adevărul ca pe o centură şi utilizaţi dreptatea ca apărătore a pieptului.
15 Pasiunea pentru proclamarea Veştii Bune a păcii, să fie încălţămintea voastră spirituală.
16 În toate situaţiile, folosiţi-vă credinţa ca scut. Cu ea veţi putea să opriţi efectul săgeţilor aprinse ale celui rău.
17 Să folosiţi salvarea de care beneficiaţi ca pe un coif; iar sabia voastră să fie Cuvântul lui Dumnezeu, care este opera Spiritului Sfânt.

      Ответ: Александр, 29 л., образование высшее, профессия - плиточник, служение - священник, Долгопрудный

"Он их создавал" - это ерунда, потому что Бог создавал человека, а не грешника. И не для того, чтобы кто-нибудь исполнял Его правила, а чтобы подарить другому Полноту Своей Жизни. Беда человеческая - в выборе как жить, ее источник совсем не в Боге! И уж конечно Ему не сладко от человеческих мучений. Будь оно так, Воплотившийся Бог не висел бы на Кресте!

Но и выбравшего путь греха Он не бросает. Писание не раз утверждает, что Бог хочет спасения каждого, даже и последнего грешника.

Это вряд ли может "переварить" атеистическое сознание, но все-таки попытайтесь отрешиться от средневековых стереотипов
адских мук и понять православное мироощущение.

Не существует такого места, где Бога нет (иначе Он не был бы Богом - "наполняющий все во всем"). И адские муки - не сковородки, где пекутся пироги из грешников и не тюрьма, где отбывают наказание преступники правил.

После смерти быть атеистом - невозможно, потому что душа, потеряв покров "дебелого" тела не может никуда "спрятаться" от
Его Присутствия. И именно оно по-разному действует на людей (по прп. Максиму Исповеднику): праведников - утешает, потому что они стремились Его познать, а теперь достигли искомого - разве не понятна такая радость (да еще помноженная на небесную константу)? А человек, который всю жизнь бегал от этого знания, затыкал голос совести, и теперь попадает в море Божией Любви и от нее некуда деться: как он будет себя чувствовать? Как тот, кто уже летит на экватор в разгар лета и упрямо твердит, что обойдется без воды и кепки. Та же Любовь, утешающая искавших ее, будет жечь упрямца, не желавшего ее понять, пережить, приобщиться ей при жизни!

Любовь никому не желает зла. Человек выбирает зло. И "начинает мучать" не Бог, а это выбранное состояние, лишенное Жизни - смерть души (кого-то еще на земле, иных после смерти тела).

Что тут не ясно? Бог никого не мучает. Мучает себя индивидуум, отвергнувший Божий замысел о себе, как человеке.

Да и создал то Он первого человека, а остальные должны благодарить за жизнь своих родителей в первую очередь (есть, ведь, такие, кто по разным причинам отказывает в бытии своему потомству или его части).

P.S. (это уже не вслух, по-человечески, по-юридически): а если вправду найдется способный подойти и сказать отцу и матери:
"Почему вы меня не спросили, хочу ли я жить; лучше бы вы меня не рожали!", такой, действительно, достоин не то что мучений
вечных, но и желаемого им "не бытия". Слава Богу, что среди душевно здоровых такие экземпляры медицина не наблюдает.

Nu pentru ca au spus: "Nu este Dumnezeu"? Pentru ce au cazut in patimi rusinoase, pentru ca femeile au schimbat intrebuintarea fireasca a firii in una impotriva firii, iar barbatii au savarsit lucruri rusinoase cu barbatii? Nu pentru ca au schimbat slava nestricaciosului Dumnezeu in inchipuiri de pasari, de animale cu patru picioare si de taratoare? Cu adevarat, deci, cel care spune ca "nu este Dumnezeu" este nebun, lipsit de minte si de intelegere.
Asemanator acestuia si tot atat de nebun este si acela care spune ca Dumnezeu este autorul relelor. Spun ca amandoi savarsesc un pacat tot atat de mare, pentru ca amandoi tagaduiesc pe Cel Bun: unul spunand ca nu exista Dumnezeu, iar celalalt hotarand ca Dumnezeu nu este bun. Daca Dumnezeu este cauza relelor, atunci e evident ca nu e bun si, deci, si o afirmatie si alta duc tot la tagaduirea existentei lui Dumnezeu.
De unde bolile?, se intreaba ei. De unde mortile premature? De unde distrugerile complete ale oraselor? De unde naufragiile, razboaiele, ciuma? Acestea sunt rele, spun ei, si sunt toate fapte ale lui Dumnezeu. Deci, pe cine altul putem socoti pricinuitor al acestor rele daca nu pe Dumnezeu?
Haide, dar, pentru ca am dat de o problema mult dezbatuta, sa incercam sa-i dam o explicatie clara si lipsita de confuzie, dupa ce vom pune mai intai ca baza a discutiei un principiu recunoscut de toata lumea, cercetand aceasta problema cu cea mai mare grija.

ca o data ce suntem faptura bunului Dumnezeu, ca o data ce suntem paziti de El, Care randuieste pentru noi si pe cele mici si pe cele mari, urmeaza ca nu putem suferi ceva fara voia lui Dumnezeu si ca nici una dintre suferintele noastre nu este spre vatamarea noastra sau spre ceva asemanator; si deci nu trebuie, sa ne inchipuim pentru noi o situatie mai buna.
Mortile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rau, afara numai daca-mi vorbesti de moartea pacatosului; ca pentru pacatos eliberarea de suferintele de pe pamant este inceput al chinurilor din iad, iar suferintele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi insine, inceputul si radacina pacatului sta in noi si in libertatea vointei noastre.
Am putea sa nu avem nici o suferinta daca ne-am indeparta de viciu; dar pentru ca noi insine, prin placere, ne-am lasat ademeniti de pacat, ce motiv serios am putea invoca incat sa nu fim noi insine autorii suferintelor noastre?
Raul este de doua feluri: raul raportat la simtirea noastra si raul in sine.
Raul in sine depinde de noi, de pilda: nedreptatea, desfranarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otravirea, viclenia si toate patimile inrudite cu ele, care intineaza sufletul facut dupa chipul Creatorului si-i intuneca frumusetea.
Raul raportat la noi provoaca durere si suferinta simtirii noastre, de pilda: boala trupului, ranile trupului, lipsa celor necesare traiului, viata lipsita de slava, paguba de bani si pierderea celor scumpi noua. Fiecare din aceste rele este adus asupra noastra de inteleptul si bunul Stapan spre folosul nostru.
Se ia bogatia celor care au intrebuintat-o rau, ca sa strice unealta cu care savarseau nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos sa le fie madularele legate decat sa le aiba slobode, spre a ne indeparta de pacat; aduce moarte cand se termina firul vietii, pe care dreapta judecata a lui Dumnezeu 1-a fixat dintru inceput pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecaruia din noi.
Foametea, seceta, ploaia prea multa sunt plagi obstesti abatute asupra oraselor si popoarelor, spre a le pedepsi cand rautatea lor a depasit orice masura. Dupa cum doctorul este un binefacator chiar daca produce dureri si suferinte trupului (ca poarta razboi bolii, nu bolnavului), tot asa Dumnezeu este bun cand prin pedepse date unora Se ingrijeste de mantuirea tuturor. Nu acuzi pe doctor cand pe unele din madularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci ii mai dai si bani si-1 numesti mantuitorul tau pentru ca a oprit boala intr-o mica parte a trupului, inainte de a se intinde in tot corpul. Dar cand vezi ca un oras se darama peste locuitorii lui din pricina cutremurului sau ca o corabie se scufunda in mare cu toti calatorii, nu zabovesti sa ti pornesti limba hulitoare impotriva adevaratului Dooctor si Mantuitor.
Si totusi ar trebui sa intelegi ca este nevoie de un tratament facut cu grija, cand bolile oamenilor sunt mici si usor de vindecat, dar cand se dovedeste ca bolile lor nu mai pot fl vindecate printr-un tratament obisnuit, atunci este necesara indepartarea celor ajunsi nefolositori, pentru ca nu cumva, intinzandu-se boala, sa cuprinda si pe cei sanatosi. Asadar, dupa cum nu-i de vina doctorul daca-ti taie sau iti arde o parte din trup, ci boala, tot asa si distrugerile oraselor isi au originea in pacatele oamenilor, care depasesc orice masura. Scuteste deci pe Dumnezeu de hula!

- Daca Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune in Scriptura: "Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul, fcand pace si zidind rele"; si iarasi: "S-au pogorat de la Domnul rele peste portile Ierusalimului"; si: "Nu este rautate in oras, pe care sa n-o fi facut Domnul"; iar cantarea cea mare a lui Moise spune: "Vedeti, vedeti ca Eu sunt si nu este Dumnezeu afara de Mine; Eu voi omori si Eu voi face viu; Eu voi bate si Eu voi vindeca"?
- Pentru un om care intelege sensul Scripturii, nici unul dintre aceste texte nu cuprinde vreo acuzatie impotriva lui Dumnezeu, ca El ar fi autorul si facatorul raului.
• Cand spune: "Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul", Dumnezeu Se arata pe Sine Creator al zidirii, dar nu autor al raului. Ca sa nu crezi cumva ca altul este creatorul luminii, si altul creatorul intunericului, a spus ca El este Facatorul si Mesterul a doua elemente aparent potrivnice in natura, ca sa nu cauti un alt creator pentru foc, altul pentru apa, altul pentru aer si altul pentru pamant, pentru ca aceste elemente sunt aparent contrare in virtutea contrarietatii calitatilor lor. Unii, pornind de la aceasta idee, au cazut in politeism.
• "Dumnezeu face pace si zideste rele". Face pace mai cu seama in tine, cand iti linisteste mintea printr-o invatatura buna si-ti potoleste pasiunile care se ridica impotriva sufletului. "Zideste rele", adica le transforma in bine si le aduce intr-o stare mai buna, in asa fel ca inceteaza de a mai fi rele si imbraca natura binelui. "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule", adica: "Nu-mi crea acum inima, ci innoieste inima mea cea invechita din pricina rautatii", si: "Ca din cei doi sa zideasca un om nou"; aici cuvantul "sa zideasca" nu are sensul unei aduceri de la nefiinta la fiinta, ci al unei transformari in bine a celor deja existente; si: "Daca cineva este in Hristos, este faptura noua"; si, iarasi, Moise spune: "Nu este oare Acesta insusi Parintele tau Care te-a agonisit, te-a facut si te-a zidit?"; faptul ca aici cuvantul "zidire" este asezat dupa cuvantul "facere", ne arata lamurit ca termenul "zidire", ca totdeauna unde este intrebuintat acest cuvant, are sensul unei imbunatatiri.
Deci, cand Dumnezeu face pace, face pace in a zidi pe cele rele, adica a le transforma si a le aduce spre o stare mai buna. Apoi, daca intelegi prin cuvantul "pace" usurarea ce o avem la terminarea razboaielor, iar prin cuvantul "rele", toate necazurile si nenorocirile ce insotesc razboaiele, cum sunt: expeditiile in afara granitelor tarii, oboselile, starile de veghe, nelinistile, sudoarea, ranile, uciderile, caderile oraselor, luarile in robie, surghiunurile, privelistile pline de jale ale celor dusi in robie si, intr-un cuvant, toate nenorocirile ce insotesc razboaiele, atunci spunem ca toate acestea se intampla prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, care pedepste prin razboaie pe cei vrednici de pedeapsa.
Ai fi vrut oare sa nu mai fie arsa Sodoma, o data ce sodomitii au savarsit acele nelegiuiri? Sau ai fi vrut sa nu fie distrus Ierusalimul si nici sa fie pustiit templul dupa cutremuratoarea nebunie savarsita de iudei impotriva Domnului? De altfel, nu era drept, oare, sa se savarseasca acestea tocmai prin mainile romanilor, carora iudeii, dusmanii propriei lor vieti, L-au vandut pe Domnul nostru? Deci, nenorocirile razboiului cad adesea si, pe buna dreptate, peste cei care le merita.
Cuvintele "Eu voi omori si Eu voi face viu" interpreteaza-le, daca vrei, in sensul de mai sus, ca frica zideste pe cei simpli.
• 'Voi bate si voi vindeca". Aceste cuvinte, chiar interpretate literal, au un sens plin de folos sufletesc, caci prin bataie sadesc in noi frica de Dumnezeu, iar cand prin vindecare ne indeamna sa-L iubim pe Dumnezeu.

Dar cuvintele acestea pot fi interpretate si intr-un sens mai inalt: "Eu voi omori" pentru pacat, si "voi face viu" pentru dreptate. Ca, in masura in care omul nostru cel din afara se trece, in aceeasi masura cel dinauntru se innoieste. Dumnezeu nu omoara pe unul si face viu pe altul, ci pe acelasi om il face viu prin acela prin care il omoara, si-1 vindeca prin acela prin care il bate, potrivit proverbului care spune: "Tu il vei bate cu varga, dar vei izbavi sufletul lui de moarte". Asadar, este batut trupul, ca sa fie vindecat sufletul; este omorat pacatul, ca sa traiasca dreptatea.
Cuvintele: "S-au pogorat de la Dumnezeu rele peste portile Ierusalimului" se interpreteaza prin ele insele.
- Ce rele?
- Zgomotul carelor de razboi si al calaretilor. Cand auzi cuvintele: "Nu este rautate in oras, pe care sa n-o fi facut Domnul", intelege cuvantul "rautate"! Scriptura vorbeste aici de rautate in sensul de necaz adus asupra pacatosilor pentru indreptarea greselilor lor, potrivit celor spuse de Dumnezeu: "Ca te-am necajit si te-am infometat ca sa-ti fac bine", inainte de a ajunge nedreptatea peste masura de mare, Dumnezeu o opreste, dupa cum este oprit cursul unei ape cu stavilare sau zagazuri.

Pentru aceasta epidemiile care se abat asupra oraselor si popoarelor uscaciunea vazduhului, nerodirea pamantului, ca si toate celelalte nenorociri, care se intampla in viata fiecaruia, au scopul de a opri cresterea rautatii.
Deci, Dumnezeu trimite niste nenorociri ca acestea, ca sa inlature nasterea adevaratelor nenorociri. Bolile trupesti si nenorocirile din afara sunt facute pentru zagazuirea pacatului. Deci, Dumnezeu distruge raul; dar raul nu este de la Dumnezeu.
Pentru ca si doctorul inlatura boala, dar nu baga in trup boala.
Distrugerile oraselor, cutremurele, inundatiile, zdrobirea armatelor, naufragiile si pieirea a nenumarate vieti omenesti, pricinuite de pamant, de mare, de vazduh, de foc sau de oricare alta cauza, se intampla spre inteleptirea supravietuitorilor, ca Dumnezeu intelepteste prin plagi obstesti rautatea oamenilor.
Propriu vorbind, rau este numai pacatul; pacatul, mai ales, merita denumirea de rau; iar pacatul depinde de vointa noastra; sta in puterea noastra de a ne departa de rautate sau de a fi rai. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca niste incercari, pentru aratarea barbatiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut intr-o clipita toata averea sa si a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea pacatelor, ca lui David care, aducand rusine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuita.
Cunoastem iarasi un alt fel de rele infricosatoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecata a lui Dumnezeu, pentru a-i intelepti pe cei care aluneca usor in pacat, ca Datan si Aviron, pe care i-a inghitit pamantul, deschizandu-se sub ei gropi si crapaturi.
Prin acest fel de pedeapsa ei n-au devenit mai buni - cum ar fi fost cu putinta pentru cei coborati in iad? -, ci, prin pilda lor, au inteleptit pe cei ramasi in viata. Tot asa si Faraon a fost inecat cu toata oastea lui. Tot asa au fost nimiciti vechii locuitori ai Palestinei. Deci, cand auzim ca apostolul spune candva despre Faraon: 'Vase ale maniei gatite spre pieire", sa nu intelegem cumva ca Faraon a fost facut rau de Dumnezeu (ca atunci ar fi mai drept ca vina sa fie mutata asupra Creatorului), ci, cand auzi cuvantul "vase", intelege ca fiecare din noi a fost facut spre ceva folositor. Dupa cum intr-o casa mare sunt vase de aur, de argint, de lut si de lemn (ca libertatea de vointa a fiecaruia da asemanarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vietuire curata si lipsita de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decat cel dintai; vas de lut este omul care gandeste cele pamantesti si se sfarama cu usurinta, iar vas de lemn este omul care se intineaza lesne cu pacatul si ajunge materie pentru focul vesnic), tot asa si vas al maniei este omul care primeste in el, ca intr-un vas, orice lucrare a diavolului si din pricina mirosului greu din el, din pricina stricaciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere si pieire.
      De aceea, pentru ca Faraon trebuia sa fie sfaramat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput si intelept al sufletelor, a randuit sa i se duca vestea si sa ajunga cunoscut tuturor, ca, prin patania lui, sa fie de folos celorlalti oameni; ca Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui rautati.
      Dumnezeu i-a invartosat inima, iar prin indelunga Sa rabdare si prin amanarea pedepsei a marit rautatea lui, pentru ca, dupa ce rautatea lui va depasi orice margine, sa fie invederata tuturor dreptatea pedepsei dumnezeiesti. Desi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici pana la cele mai mari, totusi nu i-a muiat cerbicia, ci a vazut ca Faraon dispretuieste ingaduinta Sa, obisnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar nici asa Dumnezeu nu 1-a dat mortii, pana ce nu si-a gasit singur moartea prin inec, indraznind in mandria inimii sale, sa mearga pe drumul celor drepti, cu credinta ca Marea Rosie va fi si pentru el, ca si pentru poporul lui Dumnezeu, cale batuta.
Afland deci acestea de la Dumnezeu si putand singur sa stii cate feluri de rele exista, cunoscand ce este cu adevarat raul si ca rau este pacatul, al carui sfarsit este pieirea, cunoscand ca rele care produc dureri simturilor sunt rele aparente, ca ele au, in realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pilda suferintele abatute asupra noastra pentru incetarea pacatului, a caror roada este mantuirea vesnica a sufletelor, inceteaza de a mai murmura impotriva celor randuite de Dumnezeu!
Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei raului si nici nu-ti inchipui ca raul are o existenta proprie.
Raul nu exista aparte, ca o fiinta oarecare, si nici nu putem sa ni-1 imaginam ca o fiinta independenta si de-sine-statatoare.
Raul nu este decat lipsa binelui.
      Ochii au fost creati; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci daca ochiul n-ar fi fost facut dintr-o natura supusa stricaciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot asa si raul: nu exista prin el insusi, ci este o consecinta a betesugurilor sufletului.
Raul nu este necreat, dupa cum sustin ereticii, care acorda raului aceeasi valoare ca si naturii binelui, ca si cand si binele si raul ar fi fara de inceput si vesnice si anterioare creatiei lumii; dar nici creat.
      Daca toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinta ca raul sa derive din bine? Nici uratul nu deriva din frumos si nici viciul din virtute.
Citeste Cartea Facerii lumii! Vei gasi acolo scris ca "toate erau bune si bune foarte". Deci raul n-a fost creat impreuna cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, facute de Creator, n-au fost aduse la existenta amestecate cu raul. Daca in momentul creatiei, creaturile materiale nu au avut in ele insele raul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atat de mult de cele materiale, si prin curatenie si prin sfintenie, sa aiba vreo partasie cu raul?
Dar mi se poate spune: Raul este o realitate si efectele lui se vad raspandite din belsug de-a lungul intregii vieti. De unde-si are, dar, existenta, daca raul nu-i nici necreat, nici creat?

        Cei care cerceteaza unele ca acestea sa raspunda la urmatoarele intrebari: De unde vin bolile? De unde betesugurile trupului? Ca nu se poate spune ca boala este necreata, dar nici ca este creatie a lui Dumnezeu. Nu! Fiintele au fost create cu o structura naturala potrivit firii lor si au fost aduse la viata avand desavarsite toate madularele; se imbolnavesc atunci cand isi pierd starea naturala de vietuire; isi pierd sanatatea sau printr-o vietuire rea, sau dintr-o pricina oarecare ce aduce imbolnavirea trupului. Deci Dumnezeu a facut trupul, nu boala; a facut sufletul, nu pacatul; sufletul se inraieste cand se indeparteaza de starea lui naturala!
- Dar in ce consta pentru suflet binele pe care il avea inainte de a se inrai?
- In aceea ca era aproape de Dumnezeu si unit cu El prin dragoste. Dupa ce sufletul a cazut din aceasta stare, a fost stricat de fel de fel de boli.
- Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primeste raul?
- Pentru ca este inzestrat cu vointa libera, unul din titlurile de glorie ale fiintelor inzestrate cu ratiune. Slobod de orice constrangere si creat de Creator.cu vointa libera - pentru ca a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu -, sufletul concepe binele, cunoaste desfatarea ce vine din savarsirea binelui; are capacitatea si puterea de a-si pastra starea sa naturala, daca staruie in contemplarea binelui si in desfatarea bunatatilor spirituale; dar are si capacitatea de a se indeparta uneori de bine; aceasta i se intampla cand, saturat de desfatarile cele duhovnicesti, ca ingreunat de somn si alunecat de la cele de Sus, se amesteca cu trupul, spre a se desfata cu placeri rusinoase.

Odinioara Adam era sus nu in ce priveste locul, ci prin libertatea vointei sale; cand, indata ce i s-a dat viata, si-a aruncat privirile spre cer, s a bucurat de cele vazute si a iubit nespus de mult pe Binefacatorul sau, Care-i daruise desfatarea vietii vesnice, il asezase in desfatarea paradisului, ii daduse aceeasi stapanire pe care o aveau ingerii, il facuse sa aiba acelasi fel de vietuire cu arhanghelii si sa auda glas dumnezeiesc. Pe langa toate acestea, era sub paza lui Dumnezeu si se desfata cu bunatatile Lui.
Dar iute s-a saturat de toate aceste bunatati; si, ocarand oarecum satiul, a preferat frumusetii spirituale ceea ce parea placut ochilor trupului si a pretuit mai mult saturarea pantecelui decat desfatarile cele duhovnicesti. De aceea, a fost izgonit indata din rai, a pierdut acea vietuire fericita si a ajuns rau nu din constrangere, ci din nesocotinta.
A pacatuit pentru ca a intrebuintat rau vointa sa libera si a murit din pricina pacatului, "ca plata pacatului este moartea". Cu cat se departa de viata, pe atat se apropia de moarte. Ca Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii, moarte. Deci, Adam, prin departarea sa de Dumnezeu, si-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: "Iata, vor pieri cei care se departeaza de Tine" Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin vointa noastra rea, am atras-o asupra noastra. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a ingaduit desfacerea trupului, ca sa nu se pastreze pentru noi nemuritoare boala, intocmai ca un olar care nu vrea sa bage in foc un vas de lut stricat, inainte de a indrepta, prin refacerea lui, stricaciunea pe care o are.
- Dar pentru ce n-am fost creati, as putea fi intrebat, cu capacitatea de a nu mai pacatui, incat sa nu mai putem pacatui chiar daca am voi?
- Dar si tu socotesti bune slugile tale, cand le vezi ca isi indeplinesc indatoririle lor de buna voie, nu cand le ai sub lanturi! Asadar, si lui Dumnezeu nu-I este draga fapta savarsita prin constrangere, ci aceea savarsita prin virtute; iar virtutea se indeplineste prin libera alegere, si nu prin constrangere; iar alegerea depinde de noi, si ceea ce depinde de noi este tocmai liberul arbitru. Asadar cel care huleste pe Creator, ca nu ne-a facut infailibili prin fire, nu face altceva decat sa prefere firii rationale pe cea irationala, firii libere si active pe cea imobila si lipsita de initiativa.
Am facut o digresiune de la subiect, dar era necesara pentru ca nu cumva, cazand in adanc de ganduri, sa simti si lipsa lui Dumnezeu pe langa lipsa dorurilor tale. Sa incetam, dar, a corija pe Cel intelept. Sa incetam a cauta ceva mai bun decat ceea ce a facut El. Chiar daca scapa puterii noastre de patrundere pricinile randuielilor marunte ale lui Dumnezeu cu privire la viata noastra, totusi sa fie nestramutata in sufletele noastre invatatura ca de la Cel bun nu vine nimic rau.

Ca urmare a ideii de mai sus se pune si problema diavolului. De unde diavolul, daca relele nu vin de la Dumnezeu? Ce vom raspunde?
Acelasi raspuns dat despre rautatea oamenilor este indestulator si pentru aceasta intrebare.
- Din ce pricina este rau omul?
- Din propria sa vointa libera.
- Din ce pricina a ajuns diavolul rau?
- Din aceeasi pricina, pentru ca si el avea libertatea vointei si era in puterea lui sau sa ramana langa Dumnezeu, sau sa se instraineze de bine. Gavriil a fost inger si a ramas necontenit langa Dumnezeu; Satan a fost tot inger, si a cazut cu totul din ceata sa.
Vointa libera 1-a pastrat pe unul intre cele de Sus, si tot libertatea vointei 1-a aruncat pe celalalt din cer. Era cu putinta ca si Gavriil sa apostazieze, iar Satan sa nu cada. Dar pe unul 1-a salvat dragostea, fara satiu de Dumnezeu, iar pe celalalt indepartarea de Dumnezeu 1-a aratat vrednic de a fi aruncat in adanc.
Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu. O mica intoarcere de ochi ne face sa fim sau cu lumina soarelui, sau cu umbra trupului nostru; daca ne uitam la soare, soarele este gata sa ne lumineze; dar daca ne intoarcem spre umbra, ne cuprinde neaparat intunericul. Tot asa si diavolul, este rau pentru ca isi are rautatea din libertatea vointei, si nu pentru ca firea lui era vrajmasa binelui.
- Dar pentru ce se razboieste cu noi?
- Pentru ca, fiind vas plin de toata rautatea, a primit si pacatul invidiei si ne-a pizmuit cinstea. Nu suferea sa ne vada ca ducem in rai o viata fara de durere. Si, prin viclenii si mestesugiri, a inselat pe om; folosindu-se, pentru amagire, tot de dorinta pe care o avea si el de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a aratat pomul cunostintei binelui si raului si i-a fagaduit ca prin mancarea fructului acestuia va ajunge asemenea lui Dumnezeu: "Daca veti manca dintr-insul, veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul". N-a fost facut, deci, dusman al nostru; dar din pricina invidiei, a ajuns in dusmanie cu noi. Vazandu-se aruncat jos dintre ingeri, n a suferit sa vada pe pamantean inaltat prin propasirea in virtute, la vrednicia ingerilor.

Dar pentru ca a ajuns dusmanul nostru, Dumnezeu a randuit sa avem dusmanie fata de el, prin cuvintele spuse sarpelui, instrumentul lui; amenintarea pronuntata asupra sarpelui se refera la diavol: "Vrajmasie voi pune intre tine si samanta ei".
Prieteniile cu rautatea sunt intr-adevar vatamatoare, ca de obicei legea prieteniei face ca cei ce se unesc sa se asemene. De aceea, pe buna dreptate s-a spus: "Tovarasiile rele strica obiceiurile bune". Dupa cum aerul respirat in locuri infectate de boala transmite, incetul cu incetul, celor sanatosi boala, tot asa tovarasiile rele pricinuiesc mare rau sufletelor, chiar daca nu se simte indata vatamarea. Pentru asta este neimpacata dusmania noastra fata de sarpe. Asadar, daca unealta de care s-a slujit diavolul merita atata ura, cat de mult trebuie sa uram pe cel care s-a slujit de sarpe.
As putea fi intrebat:
- Pentru ce a fost asezat in paradis acest pom cu ajutorul caruia avea sa reuseasca diavolul in incercarea lui impotriva noastra? Daca n-ar fi avut aceasta momeala pentru ispita, cum ar fi putut diavolul sa ne duca, prin neascultare, la moarte? Trebuia sa fie o porunca prin care sa ni se puna la incercare ascultarea. De aceea era in paradis un pom incarcat cu fructe frumoase, pentru ca, aratand virtutea infranarii prin abtinerea de la ceea ce-i placut, sa fim invredniciti cu dreptate de cununile rabdarii.
Mancarea din pomul cunostintei binelui si raului a avut ca urmare nu numai calcarea poruncii, ci si cunoasterea goliciunii. "Au mancat, spune Scriptura, si li s-au deschis ochii lor si au cunoscut ca sunt goi". Trebuia ca omul sa nu-si observe goliciunea, pentru ca nu cumva mintea lui sa fie atrasa a-si implini lipsa, iar prin nascocirea de imbracaminte si prin grija de trup, sa fie cu totul sustras de la contemplarea lui Dumnezeu.
- Dar pentru ce n-au fost facute o data cu facerea omului si vesmintele?
- Pentru ca omul nu trebuia sa aiba imbracaminte; nici naturala, nici confectionata, imbracamintea naturala este proprie animalelor necuvantatoare, cum sunt penele, parul, grosimea pieilor, care iarna pot sa le acopere, iar vara le ajuta sa suporte caldura, in acestea nu se deosebeste animal de animal, pentru ca firea lor e la fel la toate; omul, insa, trebuia sa aiba deosebite darurile bunatatilor, potrivit dragostei lui de Dumnezeu, indeletnicirile cu meseriile i-ar fi rapit omului tot timpul sau liber; iar acest lucru trebuia evitat ca vatamator omului. De aceea si Domnul, vrand sa ne cheme din nou la o viata paradisiaca, indeparteaza din suflete grija, spunand: "Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca". Asadar omul nu trebuia sa aiba nici imbracaminte naturala, nici confectionata; ci alta imbracaminte ii era pregatita lui, daca staruia in virtute; o imbracaminte care avea sa infloreasca peste om harul lui Dumnezeu si avea sa straluceasca prin vesminte luminoase ca acelea ale ingerilor, mai frumoase decat varietatea florilor si mai luminoase si mai stralucitoare decat stelele. De aceea Dumnezeu nu i-a dat indata omului imbracaminte, pentru ca imbracamintea rezervata lui trebuia sa fie o recompensa a virtutii sale; dar la aceasta imbracaminte omul n-a putut ajunge din pricina ispitei diavolului.
Asadar, vrajmas ne este diavolul din pricina caderii ce ne-a adus-o atunci prin ispita lui. Domnul insa a randuit sa luptam impotriva lui, ca, ascultand de poruncile Sale, sa reparam greseala printr-o noua lupta si, biruind pe dusman, sa fim incununati. Bine-ar fi fost daca ingerul luminat n-ar fi ajuns diavol, ci ar fi ramas in ceata in care a fost randuit de Dumnezeu dintru inceput! Dar pentru ca a ajuns apostat, este dusman si al lui Dumnezeu, dar dusman si al oamenilor, facuti dupa chipul lui Dumnezeu (ca pentru aceasta este urator de om, pentru ca este si luptator impotriva lui Dumnezeu; ne uraste si ca bunuri ale Stapanului, dar ne uraste si ca asemanari ale lui Dumnezeu), inteleptul chivernisitor si purtator de grija de cele omenesti, insa, S-a folosit de rautatea diavolului pentru exercitarea sufletelor noastre intocmai ca un doctor care intrebinteaza veninul viperei pentru pregatirea medicamentelor mantuitoare.
- Cine este deci diavolul? Care este ceata sa? Care e dregatoria lui? De unde, mai ales, si-a capatat numele de Satan?
- Se numeste Satan pentru ca se impotriveste binelui. Acest sens il are in limba ebraica, dupa cum cunoastem din Cartile Regilor: "Si a ridicat Domnul satan (potrivnic) lui Solomon pe Hadad Idumeul, vita de rege din Edom". Se numeste diavol pentru ca este in acelasi timp si colaborator al pacatului nostru, si acuzator; se bucura de pierderea noastra, dar si denunta faptele noastre. Firea lui este necorporala, potrivit cuvintelor apostolului: "Lupta noastra nu este impotriva sangelui si trupului, ci impotriva... duhurilor rautatii".
Dregatoria lui este de conducator, tot potrivit cuvintelor apostolului: "Lupta noastra este impotriva incepatoriilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestuia". Locul in care-si are sediul conducerea lui este vazduhul, dupa cum spune acelasi apostol: "Potrivit stapanitorului puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii". De aceea se numeste si conducator al lumii, deoarece conducerea lui se exercita in jurul pamantului. Asa spune Domnul: "Acum este judecata lumii acesteia; acum conducatorul lumii acesteia se va izgoni afara"; si iarasi: "Vine conducatorul lumii acesteia, si in Mine nu va gasi nimic".

Casa Domnului
       
      Cuvîntul „biserică" (greceşte: ekklesia) are mai multe înţelesuri. Cel dintîi si cel mai obişnuit înţeles este acela de „casa Domnului", „casa Tatălui" sau „casa lui Dumnezeu", adică locul sfînt în care se adună creştinii dreptcredincioşi la rugăciune.
    De cînd există religie, la toate popoarele altarele au fost socotite locuri sfinte.
În Vechiul Testament cortul era sfînt şi templul era sfînt. Moise primeşte poruncă de la Dumnezeu să-I facă locaş sfînt: „...să-mi faci locaş sfînt, ca să locuiesc în mijlocul fiilor lui Israel" (leş. 25, 8). Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Solomon şi-i răs-punde: „Am ascultat rugăciunea şi cererea ta, pe care ai înălţat-o către Mine, şi am sfinţit templul (biserica), pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci, şi vor fi ochii Mei şi inima Mea acolo în toate zilele" (III Reg. 9, 3). Regele şi proorocul David aminteşte mereu de sfinţenia casei Domnului, cînd se roagă: „Iar eu, după mare mila Ta, voi intra în casa Ta şi în frica Ta mă voi închina în sfînt locaşul (biserica) Tău" (Ps. 5, 7). „Ascultă, Doamne, glasul rugăciunii mele, cînd strig către Tine şi cînd ridic mîinile mele către locaşul (biserica) Tău cel sfînt'" (Ps. 27, 2). „Să-ţi trimită - Domnul - ajutor din locaşul (biserica) Său cel sfînt şi din Sion să te sprijinească" (Ps. 19, 2). „Legea Ta, Doamne, este nestrămutată şi casa Ta sfîntă pentru toate timpurile" (Ps. 92, 6).
în Noul Testament este pentru totdeauna întărită credinţa în sfinţenia locaşului bisericii. Mîntuitorul îndeamnă pe ucenicii Săi ca, înainte de a-şi aduce darurile la altar, să se împace unii cu alţii: „De-ţi vei aduce darul tău la altar si acolo îti vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întîi de te împacă cu fratele tău şi atunci, venind, adu darul tău" (Mt. 5, 23-24). De ce grija aceasta deosebită, de a fi împăcaţi toţi în faţa altarului ? Pentru că altarul Bisericii e sfînt. „Biserica sfinţeşte aurul" şi „altarul sfinţeşte darul" (Mt. 23,16-18). Dacă biserica, şi altarul ei, poate sfinţi darurile aduse de credincioşi, înseam¬nă că e sfîntă. Nimeni nu poate da ceea ce nu are. Biserica sfinţeşte, pentru că e sfinţită de Dumnezeu şi pentru că e locaşul lui Dumnezeu. Biserica e templul, casa lui Dumnezeu (Mt. 12/4; In 2,16), casă de rugăciune la toate neamurile (Mt. 21,13;.Mc. 11,17; Lc. 19, 46).
        Adresîndu-se omului eretic, Fericitul Augustin scrie: „Ce folos ai tu că mărturiseşti pe Dumnezeu, că-L cinsteşti şi-L preamăreşti, că crezi în Fiul lui Dumnezeu şi-L recunoşti ca şezînd de-a dreapta Tatălui, în schimb huleşti Biserica Sa?../'.
         
      Nu ne îngăduie nici inima, nici Evanghelia iubirii aproapelui, nici hîrtia, ca să înşirăm vorbele de ocară, folosite de eretici, împotriva Bisericii. Stăpîniţi de veninul urii, care le întunecă mintea, ei nu se sfiesc să ia în deşert cuvintele Sfintei Sripturi, pe care le sucesc şi răstălmăcesc (Fapte 20,30)
                     
        Din toate cele spuse şi dovedite aci, se vede bine că biserica e casa Domnului, casa cea sfîntă şi fără de prihană (Efes. 5, 27).
Noi, creştinii, avem de la Hristos Dumnezeu, prin Duhul Sfînt, şi biserici sfinte şi altare sfinte. „Noi avem altar din care nu au dreptul să mănînce cei ce slujesc cortului", adică iudeii (Evr. 13,10); „şi cei ce slujesc la altar, de la altar se împărtăşesc" (I Cor. 9, 13).
Ereticii nu au nici altare, nici biserici sfinţite. Le-au desfiinţat. Şi nu numai atît: ei batjocoresc sfinţenia casei Domnului. Dar în acest caz, ei sunt mai răi decît păgînii, deoarece aceştia, deşi încă n-au ajuns la cunoştinţa adevărului Evangheliei, totuşi au şi ei altare cărora le respectă sfinţenia.

Împărăţia lui Dumnezeu

Biserica nu este numai casa lui Dumnezeu, locaşul sfînt de închinare şi rugăciune. Biserica mai este si altceva.
Îngerul Gavriil, cînd a vestit Fecioarei Maria naşterea Domnului, a spus că El va întemeia o împărăţie, şi „împărăţia Lui nu va avea sfîrşit" (Lc. 1, 33). Care este împărăţia aceasta ? Există în luine tot felul de împărăţii, dar nu vedem unde este împărăţia lui Hristos. Şi totuşi, ea există. Este Biserica, forma organizată a religiei creştine. Constituţia ei este Evanghelia. Legile ei sunt canoanele. Capul ei este Hristos. Păstorii şi slujitorii ei sunt Apostolii şi urmaşii lor: episcopii, preoţii şi diaconii. Cultul ei îl formează sfintele Taine. Poporul ei este alcătuit din creştinii de pretutindeni.
    Biserica, adică împărăţia lui Dumnezeu, începe în inima omului creştin, în clipa cînd se botează. Atunci primeşte el de Stăpîn în viaţa şi inima sa pe Iisus Hristos. „Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). Din clipa aceea, Dumnezeu ajunge Domn în inima noastră. De-a lungul vieţii sale, creştinul nu are lucru mai mare de făcut, decît să dezvăluie pe Iisus Hristos în inima sa şi să crească în Domnul. Copiii care nu cresc şi rămîn piperniciţi, sunt o nefericire pentru părinţii lor. La fel sunt creştinii care nu cresc în Domnul şi nu arată că în inima şi în viaţa lor Iisus Hristos e Domn şi Stăpîn. Cei care cresc în Domnul, arată că într- adevăr El este împăratul care tronează în inima lor, şi astfel adeveresc cuvintele Evangheliei: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Lc. 17, 21), adică în inima voastră, în care stăpîneşte Dumnezeu.
        Creştinii care primesc acelaşi crez şi care se închină aceluiaşi Domn, nu trăiesc izolaţi unii de alţii, ci se asociază. Trăiesc în societate, se organizează, îşi zidesc altare şi se adună la rugăciuni comune în Duminici şi sărbători. După cum zidurile bisericii sunt formate din pietre şi cărămizi şi toate unite laolaltă formează trupul bisericii, tot aşa şi sufletele creştinilor, toate laolaltă, formează împărăţia lui Dumnezeu. „Au nu stiti că voi sunteti biserica lui Dumnezeu şi cî Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ? De va strica cineva biserica lui Dumnezeu, îl va strica oe acela Dumnezeu, căci sfîntă este biserica lui Dumnezeu, care sunteţi voi" (I Cor. 3, 16-17).
De pe pămînt, Biserica - împărăţia lui Dumne-zeu - se continuă în cer. în virtutea iubirii, care niciodată nu cade (I Cor. 13, 8), noi, cei vii, împreună cu cei morţi formăm o singură familie, o singură Biserică. Toţi avem acelaşi Dumnezeu de Părinte şi aceeaşi Mamă: Biserica, precum e scris: „Iar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci în El toţi sunt vii" (Lc. 20, 38). în El toţi sunt vii, dacă fac parte din trupul lui Hristos. Biserica e trupul lui Hristos (I Cor. 12, 12-29; Efes. 1, 23; 4, 12; Col. 1, 24). Creştinii sunt membrele sau mădularele ei.
Iată ce este aşadar Biserica: împărăţia lui Hristos Dumnezeu în inimi, pe pămînt şi în cer. în inimi şi pe pămînt Biserica e luptătoare şi pătimitoare, în cer e biruitoare.
    În felul acesta înţeleasă, Biserica cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul; viii şi morţii; întreaga omenire creştină, pămîntul şi cerul. Tot în felul acesta se înţelege de ce Biserica nu poate să piară. Oamenii pot distruge ceea ce este sortit pieirii, ce e trecător. Biserica însă este împărăţia lui Dumnezeu şi de aceea nici puterile iadului nu o vor birui (Mt. 16,18).

  Temelia Bisericii.

Sub ochii noştri se răspîndesc o mulţime de bisericuţe eretice, care - pentru a înşela pe cei lesne crezători - se numesc „evanghelice", „apostolice" şi „penticostale", fără să fie nici evanghelice, nici apostolice, nici penticostale (de la Duhul Sfînt).
Cum pot să fie ele evanghelice, apostolice, penticostale, adică din vremea Mîntuitorului şi a sfinţilor Apostoli, cînd ele au răsărit abia în vremea noastră ?
Nici părinţii, nici strămoşii noştri'creştini nu au avut cunostintă de ele. în cele mai multe din satele si oraşele noastre sunt cunoscuţi întemeietorii şi „predi-catorii" lor, dintre care unii sunt încă în viaţă.
          Biserica lui Dumnezeu nu este numai de astăzi, sau de ieri, de alaltăieri. Biserica lui Dumnezeu este de la Iisus Hristos, întemeiată prin sîngele Crucii de pe Golgota (Fapte 20, 28; Efes. 5, 25). Biserica lui Dumnezeu este aceea care, prin slujitorii ei, ţine legătura harului cu sfinţii Apostoli.
      Este prea bine ştiut că cei doisprezece Apostoli au primit sfinţirea, „harul şi apostolia" (Rom. 1, 5) la pogorîrea Duhului Sfînt.
Urmaşii Apostolilor au fost chemaţi, aleşi şi sfinţiţi de ierarhii Bisericii prin hirotonie, adică prin punerea mîinilor (vezi: Fapte 6, 6; I Tim. 4,14; 5, 23; II Tim. 1, 6), unul după altul, pînă în ziua de astăzi. Aceasta e „legătura harului", legătura cu preoţia apostolică, pe care o păstrează - în şir neîntrerupt - cu sfinţenie episcopii Bisericii. Aşa se sfinţesc - intră în legătura harului - şi astăzi diaconii, preoţii şi episcopii.
      Au ereticii legătura aceasta ? Nu ! De unde să o aibă, dacă nu sunt din staulul oilor (In 10,1-10), dacă ei au ieşit dintre noi (I In 2, 19), şi nu se mai află în sînul Bisericii ? Ei au întemeiat - de capul lor - bisericuţe noi, care nu mai sunt de la Hristos şi de la Duhul Sfînt, ci de la ei. Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică şi i-a pus, odată pentru totdeauna, o singura temelie.
        Nu se mai poate pune  altă temelie Bisericii, „căci nimeni nu poate pune altă temelie afară de cea pusă, care este Iisus Hristos" (I Cor. 3, 11).
        După cum este o singură credinţă, cea „dată sfinţilor (Apostoli) odată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3), tot aşa este o singură temelie pusă Bisericii, odată pentru totdeauna, prin Prooroci, prin Apostoli şi prin Iisus Hristos. Aşa ne încredinţează Apostolul Pavel, cînd scrie: „De acum nu mai sunteţi străini şi venetici, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea - fiind bine întocmită - creşte, pentru a fi locaş sfînt în Domnul. întru El sunteţi şi voi împreună zidiţi, ca să fiţi locaş al lui Dumnezeu în Duh" (Efes. 2,19-22).
Aceasta e Biserica lui Dumnezeu, - cetatea cea iubită de Dumnezeu (Apoc. 20, 8), - unitatea harului în mulţimea credincioşilor.

    Altă Biserică nimeni nu mai poate întemeia, fără numai dacă pune altă temelie. Bisericuţele noi, tocmai pentru că sunt noi, sunt zidite pe alte temelii. Nu mai stau pe temelia cea veche, pusă de Mîntuitorul cu Proorocii şi Apostolii Săi. Dar în acest caz ele nu se mai pot numi nici evanghelice, nici aposto¬lice, nici penticostale, ci aşa cum au fost numite şi cunoscute întotdeauna: eretice.
              Membrii Bisericii
Apostolul Pavel numeşte Biserica „trupul lui Hristos" (Efes. 1, 22-23; Col. 1, 24). Orice trup e făcut din mai multe mădulare. Aşa e şi Biserica: un trup alcătuit din mai multe mădulare; o însoţire care cu-prinde pe toţi creştinii botezaţi, care cred şi mărturisesc învăţăturile cele drepte şi sfinte ale Mîntuitorului Iisus Hristos.
Fată de învătătura aceasta ortodoxă, ereticii spun că membrii Bisericii sunt numai „sfinţii". Şi ca să se arate că şi ei sunt „sfinţi", se despart de Biserică! Si aci, ca si în celelalte învătături ale lor, ereticii se leagă de Noul Testament şi învaţă cam aşa: în Biserica ortodoxă sunt mulţi beţivi, desfrînaţi, mincinoşi, tîlhari, oameni care înjură de cele sfinte şi nu merg la biserică, şi alţi păcătoşi, iar Scriptura spune că Biserica trebuie să fie „sfînta şî fără de prihană" (Efes. 5, 27). în alt loc se spune: „Tot cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte" (I In 3, 9), iar în alt loc citim: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi..." (II Cor. 6,17; II Tim. 3, 5); nu vă amestecaţi cu lacomii, beţivii, desfrînaţii, răpitorii; scoateţi afară pe cel rău dintre voi (I Cor. 5, 11, 13).
      Cu astfel de cuvinte, şi altele asemenea acestora, îsi scuză ereticii ieşirea lor din Biserică si în acelaşi timp învinuiesc Biserica ortodoxă că nu judecă mai aspru şi nu dă afară din sînul ei pe păcătoşi.

1. Biserica nu este întemeiată pentru sfinţi - căci ei nici nu au lipsă de Biserică -, ci pentru păcătoşi, că nu sănătoşilor, ci bolnavilor le trebuie doctor (Mc. 2,17). Biserica este casă de mîntuire pentru păcătoşi, nu pentru sfinţi (Lc. 10, 34).

2. Mîntuitorul nu ne-a învăţat să aruncăm cu pietre în cei ce greşesc, ci mai degrabă să-i sfătuim cu părintească iubire şi blîndeţe. Fariseul, care s-a mîndrit că e mai bun decît ceilalţi oameni, s-a osîndit (Lc. 18, 10-18). După Evanghelie, împărăţia lui Dumnezeu - Biserica - se aseamănă cu o „ţarină" în care creşte - pînă la judecată - grîu amestecat cu neghină (Mt. 13, 23-30); cu un „năvod" în care se adună tot soiul de peşti, mari şi mici, folositori şi netrebnici (Mt. 13, 47-50); cu o „nuntă" la care sunt chemaţi tot felul de oaspeţi, buni şi răi (Mt. 22, 2-14). Iisus Hristos nu numai că ne-a oprit să judecăm în pripă - „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7,1-2) dar a stat la masă cu păcătoşii, deoarece nu a venit să cheme drepţii (sfinţii), ci păcătoşii la pocăinţă (Mc.17). Mai mult: Iisus Hristos şi Apostolii ştiau despre Iuda că „era fur" (In 12, 6), dar nimeni nu l-a dat afară din rîndul Apostolilor. Prin faptele şi purtarea sa, el singur a ieşit dintre ei şi s-a osîndit.

3. Apostolul Pavel aseamănă Biserica cu o „casă "mare", în care „nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt de cinste, iar altele de necinste" (II Tim. 2,20). Acelaşi Apostol, care ne îndeamnă să nu ne amestecăm cu faptele cele ide ruşine ale păgînilor şi să scoatem pe cei răi dintre noi, ne încredinţează că, dacă e vorba să ne despărţim cu totul de oamenii cei răi, ar trebui să ieşim din lumea aceasta (Cor. 5, 10). După Apostolul Pavel, în trupul Bisericii sunt multe mădulare, dar nu sunt toate la fel: unele sunt „cuviincioase" şi „de cinste", altele sunt „mai slabe", altele „de necinste" şi „necu-viincioase" (I Cor. 12, 22-24). Putem noi să fim de altă părere? Desigur că nu. Biserica nu îndeamnă pe nimeni să se îmbete cu beţivii, să fure cu hoţii, să se desfrîneze cu nelegiuiţii sau să înjure cu răzvrătiţii. De aceştia ne îndeamnă - ca o Mamă bună - să ne ferim şi să fugim, fără să ne despărţim de sînul ei.
4. Apostolul Iacob recunoaşte sincer că „toţi greşim mult" (3, 2). Apostolul Pavel mărturiseşte despre sine că este „cel dintîi" dintre păcătoşi (I Tim. 1, 16). Apostolul Ioan spune deschis: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" (11, 8). Iar dacă toţi greşim, cu ce drept judecăm ?
Din toate aceste cuvinte ale Noului Testament se vede limpede că membrii Bisericii sunt toţi  creştinii botezati, cu deosebirea că creştinii cei buni sunt mădulare de cinste şi sănătoase, iar cei răi sunt mădulare bolnave, de necinste. Biserica a fost înte-meiată pentru păcătoşi, cu menirea să-i întoarcă din întunericul patimilor la lumina mîntuirii. Biserica este spital de mîntuire, de care mai mult au nevoie bolnavii, decît cei sănătoşi. Pentru aceea bolnavii (păcătoşii) trebuie mai stăruitor chemaţi sub aripile ei, nu goniţi; atraşi, nu îndepărtaţi; vindecaţi, nu judecaţi. Că şi „Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dînd mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup" (I Cor. 12, 24-25).
    Sectarii eretici se socotesc sfinţi, si de aceea nu pot sta alături de păcătoşi. In felul acesta, cu ei se repetă aceeaşi amăgire ca şi cu Eva în rai, cînd i-a zis şarpele: „Mîncaţi din pom şi veţi fi dumnezei". Acelaşi şarpe al minciunii spune ereticilor: „Ieşiţi din Biserică si veti fi sfinţi".
              Cumplită înşelăciune!...
        Iubiţi cititori, nu ieşiţi din Biserică pentru ca să vă feriţi de păcătoşi, ci ascultaţi de Biserică şi-i urmaţi îndemnurile, ca să deveniţi sfinţi, creşti şi plăcuţi şi iubiţi de Dumnezeu.

Ierarhia Bisericii
    Una dintre învăţăturile cele mai scumpe ale ereticilor este aceea despre „preoţia universală". După eretici, toţi creştinii sunt preoţi şi toţi pot împlini rosturile preoţiei. Căci, spun ei, aşa a scris Apostolul Petru, în întîia sa epistolă (2, 9): „Voi sunteţi semin¬ţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt, popor agonisit (de Dumnezeu), ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui care v-a chemat din întuneriec la lumina sa cea minunată" (vezi şi Apoc. 1, 6).
          Ca să prindem firul înţelesului adevărat al acestor cuvinte, se cuvine să ştim că ele nu se află scrise numai în Noul Testament. Le aflăm si în Vechiul Testament, în Cartea Ieşirii (19, 6), unde Moise numeşte poporul ales, a lui Israel, împărăţie de preoţi şi neam sfînt: „Voi îmi veţi fi Mie împărăţie de preoţi, neam sfînt" (vezi şi Deut. 7, 6). întreg poporul lui Israel era numit împărăţie de preoţi şi rteam sfînt, pentru că între toate popoarele numai el se considera „neam ales", neam care slujeşte lui Dumnezeu, ca preoţii. Dar această nu înseamnă că toţi israeliţii erau un popor de „preoţi". Este prea bine ştiut că slujba de preoţi o îndeplineau numai fiii lui Israel care erau din neamul lui Levi (leş. 28- 29), iar cei ce cutezau să batjocorească preoţia sau să se considere preoţi, fără să fie pregătiţi şi sfinţiţi, erau pedepsiţi cu moartea, cum au fost Core, Datan si Abiram (Num 16; 3,10; 18, 7; Deut. 17,12; II Parai. 26, 16-21).
        Apostolul Petru îi numeşte pe creştini „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt" în acelaşi înţeles în care Moise a numit poporul lui Israel „îm-părăţie de preoţi şi neam sfînt", adică în înţelesul de oameni credincioşi, aleşi, care slujesc lui Dumnezeu, ca preoţii. Creştinii sunt poporul lui Dumnezeu, preoţie (slujire) sfîntă, care însă nu înlocuieşte preoţia apostolică şi ierarhică (a celor trei trepte: diacon, preot şi episcop), despre care se vorbeşte atît de limpede în atîtea locuri din Noul Testament.
        Faţă în faţă cu învăţătura eretică despre „preoţia universală" stă neclinitită si nebiruită învătătura evanghelică despre păstori şi turmă, despre lucrători şi ogor, despre cler şi popor. Atît Mîntuitorul, cît şi Apostolii vorbesc lămurit despre păstori şi turmă (In 18,1-16; Efes. 1,11; I Petru 5,1-5); despre lucrători şi ogor (I Cor. 3, 9; Mt. 20, 1-6; Lc. 10, 7); despre apostoli şi ascultători (Lc. 6, 11-16; 10, 16; In 15, 16; Evr. 13, 7, 17); despre părinţi şi copii (I Cor. 4, 15- 17; Gal. 4, 19; I In 2, 1, 18); despre preoţi şi popor (Fapte 14, 23; I Tim. 4, 14-16; Iac. 5, 14). Nu sunt totuna păstorii cu turma, apostolii cu ascultătorii, Părinţii cu copiii, lucrătorii cu ogorul. Doar aşa de impede scrie Apostolul Pavel: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, după aceea pe cei care au darul de a face minuni, apoi darurile tămăduirilor, ajutorările, cîrmuirile, felurile limbilor. Au doară toţi sunt apostoli ? Au doară toţi prooroci ? Au doară toţi învătători ? Au doară toti fac minuni ? Au doară toti au darurile tămăduirilor ? Au doară toţi grăiesc în limbi ? Au doară toţi tălmăcesc ?" (I Cor. 12, 28-30; Efes. 4,11). La toate aceste întrebări, răspunsul este nu! Nu toţi sunt apostoli, nu toţi sunt cîrmuitori, nu toţi sunt preoţi, ci numai aceia care au primit „harul şi apostolia" (Rom. 1, 5). Că „nimeni nu-şi ia singur cinstea pentru sine, ci dacă este chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron" (Evr. 5, 4).
        Este religia ordinei şi a ierarhiei. Dumnezeu este al ordinii (I Cor. 14,33). Nici Biserica şi nici o societate nu poate înainta fără conducători. Unde nu este conducere, este dezordine. Biserica este aşezămînt dumnezeiesc, deci al ordinii, pus în slujba luminării, sfinţirii şi mîntuirii oamenilor. De la început ea a fost condusă de către Apostoli şi mai departe de către urmaşii lor pînă în ziua de astăzi, care sunt: episcopii (Fapte 20, 28; I Tim. 3, 1-7; 4, 14; Tit 1, 5-7); preoţii (Fapte 14, 23; 20,17; I Tim. 4,14; 5, 22; Iac. 5, 14); diaconii (Fapte 6, 1-6; 8, 5; I Tim. 3, 8- 12). Aceste trei trepte formează ierarhia Bisericii.
      După alegere, Apostolii au primit de la Mîntuitorul putere (Lc. 9,1-2), - puterea de a lega şi dezlega (Mt. 18, 18), de a ierta şi a ţine păcatele (In 20, 21-23), de a propovădui Evanghelia (Mc. 16, 16; II Tim. 4, 2), de a conduce Biserica (In 21,15-19), de a păstra Tradiţia sau Predania (I Tim. 6, 20; II Cor. 11, 29), de a sluji Domnului (Fapte 13, 2; Rom. 15, 16), de a săvîrşi sfintele Taine (Mt. 28, 19-20; I Cor. 4,1-2), de a povăţui poporul credincioşilor pe calea mîntuirii (Fapte 16, 17), de a oficia slujba împăcării oamenilor cu Dumnezeu (II Cor. 5, 18-20).
      Prin urmare, Apostolii şi urmaşii lor au o misiune specială, pe care o primesc de la Hristos: misiunea de a-i continua lucrarea mîntuitoare; misiunea de a învăţa, sfinţi şi cîrmui sufletele; misiunea de a sluji şi păstori Biserica.
Pe răspunderea sufletului lor (Evr. 13, 7,17), ei au chemarea sfîntă de a conduce, iar poporul credin-cioşilor are datoria sfîntă de a-i asculta.
„Oricine ascultă de voi, de Mine ascultă - zice Domnul - şi oricine se leapădă de voi de Mine se leapădă. Iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Lc. 10, 16).

Dezbinarea Bisericii
      Iisus Hristos a întemeiat o unică Biserică. învăţătura, dorinţa şi rugăciunea Lui este ca să fie o singură Biserică, „ toţi să fie una ' (In 17, 21-32). Unitatea aceasta este de mare trebuinţă, întîi de toate pentru că unde este unire, acolo este şi putere; în al doilea rînd, pentru că necredincioşii acolo atacă mai cu izbîndă, unde este dezbinare, căci acolo e slăbire, şi în al treilea rînd şi mai presus de toate pentru că Evanghelia Domnului mustră dezbinarea şi predică unitatea.
Cu cîtă dragoste şi duioşie se roagă Mîntuitorul ca toţi ucenicii Lui să fie una: „Precum tu, Părinte,esti în Mine si Eu sunt în Tine, asa si ei una să fie în  Noi, ca să creadă lumea că Tu M-ai trimis... Eu în ei şi Tu în Mine, ca să fie cu desăvîrşire una şi ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine" (In 17, 21, 23). Ca şi Iisus Hristos, Apostolii conduc mai multe comunităţi (parohii) creştine, dar o singură Biserică, întemeiată pe unitatea crezului şi a trupului lui Iisus Hristos: „Un trup şi un Duh,... un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor" (Efes. 4, 4-6). Cu cîtă părintească iubire îndeamnă Apostolul Pavel pe corintenii dezbinaţi să trăiască în pacea unirii: „Vă rog pe voi, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să grăiţi la fel şi să nu fie între voi dezbinări, ci să fiţi uniţi în gînduri şi în cugete' (I Cor. 1, 10).
        Cînd se iveau eresuri şi dezbinări, Apostolii şi urmaşii lor se adunau în sobor, lămureau învăţătura cea dreaptă şi o înlăturau pe cea greşită.
        Timp de zece veacuri, Biserica a fost una. Vreme de o mie de ani, toate încercările ereticilor si ale prigonitorilor Bisericii s-au sfărmat de unitatea trupului Ei.
        Abia în mileniul al doilea s-au făcut răni şi spărturi în trupul Bisericii. La anul 1054, s-a produs orima dezbinare, despărţirea dintre Biserica Răsăritului (ortodoxă - dreptcredincioasă) şi cea a Apusului (catolică - papală). La 1517, se produce a doua mare dezbinare în Biserică, prin despărţirea lui Martin Luther, a protestanţilor, reformaţilor şi calvinilor, de Biserica romano-catolică, iar ceva mai tîrziu, între anii 1550 şi 1600 se întîmplă a treia mare dezbinare, cea anglicană, prin despărţirea englezilor de catolicism şi apropierea lor de protestantism.
        De aici încolo, spărturile şi rănile în trupul Bisericii lui Iisus Hristos se ţin lanţ, pînă în ziua de astăzi. Numeroşi eretici, încercînd să refacă Biserica de la început, au produs tot mai multe dezbinări şi tot mai multe „bisericuţe". Se pun temelii noi, se propagă învăţături noi şi astfel tot mai mult se sfărîmă unitatea Bisericii, unitate pentru care Mîntuitorul s-a rugat cu lacrimi şi cu sudori de sînge.
Dezbinarea Bisericii este un păcat mare, greu, chiar neiertat, deoarece e păcat împotriva adevă-rului, păcat împotriva Duhului Sfînt, care nu se iartă niciodată (Mt. 12, 32; Mc. 3, 28-29).
      Ereticii, întemeind biserici noi, pun temelii noi, şi astfel se împotrivesc învăţăturii, voinţei şi rugă-ciunii Domnului, „ca toţi să fim una". Ei nu vor să înţeleagă că temeliile Bisericii sunt puse de la începutul ei, şi nimeni nu mai poate pune altă temelie (I Cor. 3,11; Efes. 2,19-20). Ei nu acceptă că credinţa creştină este dată sfinţilor Apostoli odată pentru totdeauna (Iuda v. 3). Ei pun alte temelii şi propagă alte crezuri: temelii sectare şi crezuri eretice, vădindu-se - în văzul tuturor - că nu sunt de la Hristos. Căci: „Oare s-a împărţit Hristos ?" (I Cor. 1, 13). Să nu fie! Istoria eresurilor ne arată cum şi prin cine s-au desprins ereticii din sînul Bisericii. In foarte multe locuri, Sfînta Scriptură ne atrage atenţia să ne ferim de proorocii şi învăţătorii mincinoşi, de eretici, pentru că în ei lucrează „duhul rătăcirii" (I In 4, 1, 5). Biblia spune despre ei lămurit că: „dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi, căci de-ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi dintre noi, de aceea au ieşit" (I In 2, 19).
        Este prea bine ştiut că nu noi am ieşit dintre eretici, ci ei dintre noi. Noi nu ne-am dezbinat de nimeni. Alţii s-au despărţit de noi. Iar dacă au ieşit ei dintre noi, înseamnă că au părăsit Biserica, iar dacă au părăsit Biserica s-au desprins de trupul lui Hristos, care e unul; s-au lepădat de credinţa mîn-tuitoare, care e una; s-au lepădat de ea, de Taine şi de slujitorii Tainelor (I Cor. 4, 1), s-au lepădat de botezul copiilor, de Duminică, unii chiar şi de Biblie. Satana îi încearcă şi greu îi amăgeşte, chemîndu-i să întemeieze altă biserică prin despărţire de adevărata Biserică...
    În privinţa aceasta, - trebuie s-o spunem, desigur cu mare durere, - regiunea Aradului şi a Bihorului este cea mai dezbinată si mai atacată de eretici. Din toată ţara, aici s-au ivit mai întîi „pocăiţii" şi „penti-costalii". Aici sunt cele mai multe adunări sectare şi cele mai multe suflete rătăcite de la drumul adevărului; aici au obţinut cea mai bună recoltă dolarii lui Iuda, care lucrează şi astăzi la dezbinarea Bisericii şi a poporului, prin unii predicatori mincinoşi. E trist şi dureros din cale afară, dacă în sînul poporului nostru s-au găsit atîţia care să se încreadă mai mult în astfel de „predicatori", decît în preoţii ieşiţi din sînul lui.
        Iubiţi cititori, Biserica lui Hristos este numai una: acea întemeiată de El, pe Cruce (Fapte 20, 28; I Efes. 5, 25), Biserica moştenită din tată în fiu, de la sfinţii Apostoli pînă astăzi. Biserica aceasta nu este numai de la Martin Luther, I. Smith, W. Miller, C. Parham, I. Russel sau Bradin, ci este Biserică veche, de la Mîntuitorul şi Apostolii Săi, de la sfinţi şi martiri, de la străbuni şi părinţi: este Biserica dreptmări- toare, ortodoxă.
      Luaţi aminte: cine este, sau vrea să fie un creştin adevărat, se roagă şi luptă pentru unirea Bisericii, nu pentru dezbinarea ei.

A
    In ultimul timp, în sînul poporului nostru de la sate şi de la oraşe se întîmplă un proces dureros din cale afară: dezbinarea religioasă.
De la naşterea sa şi pînă în zilele noastre, po-porul romîn a fost un trup şi un suflet; a mărturisit un crez şi a avut o Biserică. Apoi s-au ivit printre noi ereticii, cu învăţăturile lor greşite şi pierzătoare de suflete. Prin lucrarea lor ispititoare şi înşelătoare, se sfărîmă unitatea sufletească a poporului nostru: se înmulţesc eresurile şi „bisericile", „adunările" şi „predicatorii". Nu mai suntem o turmă şi un Păstor, precum voieşte şi se roagă Domnul, ci s-au desprins dintre noi sectele, care se luptă şi se vrăjmăşesc, vai, în numele lui Iisus Hristos.
        In faţa acestui proces dureros de dezbinare şi destrămare sufletească, se impune o întrebare de conştiinţă: Care este Biserica lui Iisus Hristos ? între atîtea secte eretice care se înmulţesc sub ochii noştri, care-i de la Hristos ?   Nici una ! Iată răspunsul.
Biserica lui Iisus Hristos este cea care-i întemd iată de El, care ţine legătura harului cu preoţi Apostolilor, care păzeşte toate cîte sunt porunci şi care a rămas pînă astăzi una, sfîntă, soborniceasca şi apostolească.

      1. Iisus Hristos a întemeiat numai o Biseric „Biserica Mea", pe care nici porţile iadului nu o v birui (Mt. 16,18). Iisus Hristos nu are şi nici nu vrea să aibă mai multe Biserici. El vrea şi se roagă ca „toţi să fie una" (In 17, 21-22). Este o singură Biserică, a lui Iisus Hristos. Oricare altă biserică, întemeiată prin dezbinare, de oameni, nu este a lui Hristos, ci este a lui Luther, a lui Calvin,, a lui Smith, a lui Russel, a lui Miller, a lui Parham, numai a lui Hristos nu. Este Biserica lui Hristos numai aceea pe care a întemeiat-o El si care nu are alt întemeietor afară de EL

  2. Biserica lui Iisus Hristos este aceea care ţine legătura harului cu preoţia apostolică. Este ştiut că Apostolii au primit „harul şi apostolia" (Rom. 1,5) la Pogorîre i Duhului Sfînt. Mai departe ei şi-au rînduit urmaşi prin hirotonie, adică prin punerea mîinilor (Fapte 6, 1-6; I Tim. 4, 15; 5, 22; II Tim. 1, 6). Legătura aceasta, „legătura harului", în Biserica lui Iisus Hristos se păstrează pînă astăzi. Prin sfinţire şi hirotonie, preotul de astăzi e legat de preoţia sfinţilor Apostoli. Ereticii n-au legătura aceasta. N-au nici altare sfinţite, nici preoţi sfinţiţi, nici episcopi care să-i sfinţească şi astfel să-i facă să intre în legătura harului. Sunt şi între ei unii care spun că „ordinează", care-şi „iau singuri cinstea" (Evr. 5, 4), dar aceştia dau ceea ce nici ei nu au şi astfel mimează cele sfinte, ca şi copiii care se joacă imitînd pe alţii. 

3. Biserica lui Iisus Hristos păzeşte toate cîte El i-a poruncit (Mt. 28, 20). Păzeşte Biblia şi Tradiţia (Predania), sfintele taine şi toate rînduielile date de către sfinţii Apostoli. Ereticii au înlăturat dogmele, canoanele, tainele, viaţa şi Tradiţia Bisericii, iar din Biblie tin numai unele învătături, si acestea sucite si răstălmăcite.

4. Biserica lui Iisus Hristos este aceea care a rămas pînă astăzi: una, sfîntă, sobornicească şi aposto\ească, adică dreptmăritoare, ortodoxă. Biserica lui Hristos a păstrat unitatea şi sfinţenia de la început. Ea se întemeiază pe hotărîrile sinoadelor ecumenice şi îşi are începutul organizării de la Apostoli. Nici una dintre „bisericile" ereticilor nu împlineşte vreuna dintre aceste cerinţe. Numai Biserica ortodoxă împli¬neşte aceste cerinţe; numai ea păstrează unitatea credinţei şi legătura harului cu Biserica de la început De aceea se şi numeşte, între toate, ortodoxă (drept- credincioasă).
          Aceasta e Biserica lui Iisus Hristos - aşezămîntul mîntuirii, în care nu numai oamenii, dar şi îngerii caută să cunoască „înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri" (Efes. 3, 10).
          Apostolul Pavel, după ce îi enumeră ucenicului său Timotei însuşirile slujitorilor bisericeşti, încheie astfel: „Acestea ţi le scriu... ca să ştii... cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stîlpul si temelia adevărului"  (I Tim. 3, 14-15).
    Încheiem şi noi învăţătura despre Biserica lui Iisus Hristos cu un cald îndemn la dragoste, încre¬dere, evlavie şi cuviinţă pentru casa lui Dumnezeu, care e mama noastră (Gal. 4, 26), corabia mîntuirii noastre. Iubiţi Biserica si tineti-vă strîns uniţi cu ea, ca să nu cădeţi din dreapta credinţă.
      „Cei ce urîţi Sionul (Biserica), veţi fi ruşinaţi de Domnul, căci precum iarba de foc, aşa veţi fi uscaţi" (Antifon gl. 4).

MÎNTUIREA
                                              Sfinţirea

      Omul bolnav se duce la medic şi la spital pentru ca, printr-o îngrijire deosebită şi prin leacuri potrivite, să-şi recapete sănătatea.
Ca să se mîntuiască de răutatea, otrava, durerea şi greutatea păcatului, creştinul aleargă la Doctorul doctorilor, la Mîntuitorul, şi la Biserica Sa, spitalul mîntuirii neamului omenesc.
        Trupul bolnav se vindecă prin leacuri, sufletul păcătos se sfinţeşte de către Mîntuitorul Iisus Hristos, în Biserică, prin harul Sfintelor Taine. Nu este altă cale de sfinţire.
        În Sfînta Scriptură se vorbeşte şi de sfinţirea omului prin cuvîntul lui Dumnezeu (In 17,17; I Tim. 4, 5), dar nu în înţelesul că numai citind sau rostind un cuvînt din Biblie, prin aceasta ne şi sfinţim. Dacă numai rostirea sau citirea cuvintelor biblice ar avea puterea sfinţirii sufletului, şi deci a iertării păcatelor, atunci în Biblie ar fi destul să aflăm un singur sfat, sau o singură poruncă, anume să citim cuvîntul lui Dumnezeu. Adevărul este că sfinţirea se face prin rugăciune, adică prin cuvîntul şi puterea prin care se cheamă în ajutor harul Domnului sfintele Taine.
        Mîntuirea este sfinţirea sufletului, voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră (I Tes. 4, 3), iar sfinţirea sufletului se lucrează prin harul şi cuvintele (rugăciunile) sfintelor Taine.
      Mîntuitorul nu ne-a arătat altă cale de sfinţire. Nici Apostolii. Dacă ar fi alta, desigur că ne-ar fi arătat-o. Sfinţirea este în adevăr (In 17, 17), nu în eresuri mincinoase şi pierzătoare de suflet (II Petru 2,1; 3,16); în cuvintele de rugăciune ale Bisericii, nu în părerile şi batjocurile ereticilor; în harul sfintelor Taine, nu în bolboroselile sectantilor.
          „Ca să nu se laude nimeni" cu vredniciile sale (Efes. 2, 9), ereticii scot „faptele bune" din planul şi din cerinţele mîntuirii. Confundă „faptele legii" Vechiului Testament cu faptele bune sau virtuţile Noului Testament şi le înlătură pe toate, deşi Evan-ghelia le impune pe acestea din urmă şi Mîntuitorul ni le pretinde, cînd. zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt. 5, 16; In 15, 8 ş.a.).
De cînd există Evanghelia şi Biserica creştină se stie că trei sunt cerinţele sfinţirii sufletului, si anume:

1. Sfîntul şi dumnezeiescul har al sfintelor Taine, despre care ne vorbeşte Sfînta Evanghelie şi ne dau lămuriri cuvintele Bibliei şi rugăciunile Bisericii;
2. credinţa dreaptă, ortodoxă, mărturisită în crezul Bisericii de către toti sfinţii, martirii si binecredinciosii creştini, si

3. faptele bune, faptele îndurării trupeşti şi sufle¬teşti, virtuţile şi poruncile Evangheliei, care adeve¬resc si rodesc harul si credinţa.

    Ca să se sfinţească şi astfel să se mîntuiască, nu se cere de la creştin nici să facă minuni, nici să proorocească, nici să grăiască în limbi, nici să aleagă între mîncăruri curate si necurate, nici să tină sîmbăta în locul Duminicii, nici să cerceteze semnele venirii a doua, nici să dezlege tainele Apocalipsei. Acestea le cer numai ereticii.
      Iisus Hristos ne îndeamnă la iubire, la bunătate, la fapte bune, la purtarea Crucii, la pocăinţă, la spovedanie, la împărtăşirea cu trupul şi sîngele Său spre iertarea păcatelor (Mt. 26, 26-28), la săvîrşirea botezului copiilor (Fapte 2, 38-39), la păzirea poruncilor, la cinstirea Apostolilor şi a urmaşilor lor, la sfinţenia căsătoriei si mai ales la ascultarea de Biserică  (Mt. 18, 17). Nu ne cere nici să proorocim, nici să facem minuni, nici să vorbim în limbi, nici - vai - să părăsim Biserica. Acestea le pretind numai ereticii, oamenii care s-au abătut de la calea adevărului (II Pt. 2, 2) şi a dreptăţii (II Pt. 2, 15), „învăţătorii mincinoşi" (II Pt. 2, 1), care „ totdeauna învaţă şi niciodată nu ajung la cunoştinţa adevărului" (II Tim. 3, 7). Unii ca aceştia nu mai înţeleg nimic din taina sfinţirii omului, au pierdut cheia cunoştinţei adevărului mîntuitor şi rătăcesc, cu Biblia subsuoară, pe tot felul de căi greşite care nu duc pe nimeni în împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 20-21).
      „ Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră" (I Tes. 4, 3). Creştine, caută prin Biserica şi Evanghelia Domnului pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evr. 12, 14).