Legea sau harul ?

Ereticii nu se mulţumesc să atace numai învăţă-
tura ortodoxă despre Sfânta Tradiţie şi despre Sfânta
Cruce. Ei atacă şi alte învăţături pe care le ţine creştină-
tatea întreagă, cum este şi cca despre ziua Domnului.
Din Răsărit şi până în Apus, de la începutul
Bisericii şi până astăzi, toţi creştinii sărbătoresc
Duminica, ziua Domnului. Până şi calvinii, luteranii
eretici, toate sectele şi toate statele creştine ţin ca zi
de odihnă şi de sărbătoare Duminica. Numai o
singură sectă, născută abia de un veac, la noi apărută
de câteva zeci de ani, a început să înveţe că nu
trebuie ţinută Duminica, ci sâmbăta. De aici şi
denumirea ereticilor care ţin sâmbăta în locul
Duminicii de „sâmbătari". Ei spun că Dumnezeu a
rânduit ca zi de sărbătoare şi de odihnă sâmbăta.
Duminica a fost rânduită ca atare numai de împăratul
Constantin cel Mare, pe la începutul veacului al IV-lea.
Sâmbăta e „lege veşnică", nu Duminica, şi de aceea
trebuie să ne întoarcem la „sabat", aşa după cum
cere „legea" Vechiului Testament.
Ca să ne încredinţăm în care parte se apleacă
cumpăna judecării drepte, şi deci adevărul, trebuie
mai întâi să ne lămurim ce valoare are legea veche
faţă de cea nouă, ce s-a păstrat din Vechiul Testa-
ment în Noul Testament şi peste tot în Biserică.
încă de pe vremea Apostolilor s-a format în
sânul Bisericii o sectă, numită a „iudaizanţilor", care
- „în făţărnicia lor" (Gal. 2,13) - cereau ca toţi păgânii
care doresc să se creştineze, mai întâi să primească
tăierea împrejur, după rânduiala Vechiului Testa-
ment, apoi să se boteze. Chiar şi Apostolul Fetru se
apropiase câtăva vreme de partida aceasta, până
când a fost aspru mustrat, „că era vrednic de
înfruntare" (Gal. 2, 10), de către Apostolul Pavel.
Fiindcă se făcuse multă gâlceavă în privinţa
aceasta, „Apostolii, bătrânii şi fraţii" din Ierusalim
s-au adunat la anul 50 în sobor, ca să hotărască ce
anume trebuie să se mai tină din legea lui Moise. în
acest sobor a vorbit mai întâi Apostolul Petru. în
cuvântarea sa, Apostolul Petru întreabă pe iudai-
zanţi: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi
pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii
noştri, nici noi n-am putut să-1 purtăm ? Noi credem
că prin harul Domnului nostru Iisus Hristos ne vom
mântui..." (Fapte 15,10-11). După ce au mai cuvântat
Varnava, Pavel şi Iacob, soborul a făcut o scrisoare
către creştinii din Antiohia, Siria şi Cilicia, în care se
cuprinde hotărârea soborului. Iată ce scriu Apostolii:
„Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să aibă
de la noi poruncă, venind la voi v-au tulburat cu
vorbele lor şi v-au neliniştit sufletele, zicând să vă
tăiaţi împrejur şi sd păziţi legea,... părutu-s-a Duhului
Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate mai
mult decât cele ce sunt de trebuinţă: să vă feriţi de
cele jertfite idolilor şi de sânge şi de carnea dobitoa-
celor sugrumate şi de desfrânare, de care păzindu-vă,
bine veţi face. Fiţi sănătoşi!" (Fapte 15, 24, 28-29).
Atunci era momentul să se hotărască valoarea
legii ceremoniale a Vechiului Testament, faţă de
Evanghelie. Iar sinodul tocmai hotărârea aceasta o
aduce, să nu se mai pună „jugul" cu greutăţile legii
pe umerii creştinilor. Soborul pur şi simplu desfiin-
ţează „legea", cu jertfele şi ceremoniile ei. Căci nu
ne mântuim prin Ictfc, ci prin har. Nu mai suntem sub
lege, ci sub har (Rom. 6, 14). Că „dacă mântuirea 'este prin lege,
Hristos a murit în zadar" (Gal. 3, 24-25);
*„Hristos e sfârşitul legii" (Rom. 10, 4). Legea a finu£
<pânn la Hristos (Lc 16, 16), iar de la Hristos începe o
„lege nouă", un Testament nou, în care nu s-au păstrat
din legea lui Moise nici tăierea împrejur, nici jertfele
isângeroase, nici sabatul. „Şi zicând un „nou" aşeză-
mânt, Domnul a învechit pe cel dintâi. Iar ce se înve-
cheşte si îmbătrâneşte, aproape este depieire" (Evr. 8,13).
Dacă una sau alta dintre aceste porunci ale
Vechiului Testament ar fi rămas obligatorii pentru
creştini, desigur că soborul Apostolilor din Ierusalim
ar fi cuprins-o în hotărârile lui. Odată ce nu aminteşte
de nici una, dar aminteşte, ca de o rătăcire, de învă-
ţătura celor ce mai zic să păzim legea veche, înseamnă
că soborul din Ierusalim a pus capăt legii lui Moise,
deci şi sabatului.

Sâmbăta este pentru iudei
Ereticii care doresc să desfiinţeze Duminica şi
în locul ei să prăznuiască sâmbăta, învaţă că
Dumnezeu a rânduit sâmbăta ca „zi de odihnă" şi
„lege veşnică", „hotărâtă pentru toţi oamenii dir
toate timpurile şi de pretutindeni", iar cei care nu
ţin sabatul, calcă legea lui Dumnezeu, săvârşesc păcat
şi prin urmare se osândesc.
Adevărul este că sabatul a fost rânduit pentru
poporul israelit ca semn al legământului între Iahve
(Dumnezeu) şi poporul ales, precum e scris: „Fiii lui
israel să păzească sâmbăta, ziua de odihnă, din neam în
neam, ca un legământ veşnic" (leş. 31, 16; vezi şi
Iez. 20, 12).
Fiii lui Israel sunt obligaţi să ţină sabatul ca semn
al legământului şi ca aducere-aminte de eliberarea
lor din robia Egiptului, precum iarăşi e scris: „Păzeşte
ziua sâmbetei, ca să o sfinţeşti, precum ţi-a poruncit Domnul
Dumnezeul tău... Adu-ti aminte că ai fosl
rob în ţara Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a
scos din ea cu mână tare şi cu braţ înalt;petttru aceasta
ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua
sâmbetei" (Deut. 5, 12-15).
Pentru fiii lui Israel se anunţă pedeapsa cu
moartea, dacă nu vor păzi sabatul, precum aşa de
limpede se scrie la Cartea Ieşirii (cap. 31, v. 12-15):
„Domnul a vorbit cu Moise şi a zis: „Vorbeşte fiilor
lui Israel şi spune-le: Luaţi aminte să păziţi sâmbetele
Mele din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul,
Care vă sfinţeşte. Aşadar păziţi ziua sâmbetei/
fiindcă este sfântă pentru voi; oricine va pângări-®-
să fie pedepsit cu moartea"... Prin urmare, ziua
sabatului, sâmbăta, este rânduită numai pentru fiii.
Iui Israel şi pentru urmaşii lor, nu şi pentru celelalte
neamuri. Celelalte neamuri nu au avut nici „lege",
nici legământ cu Dumnezeu. Numai Israel a fost
„popor ales", numai el a avut legământ cu Dumnezeu,
prin „lege". De aceea, când neamurile din Canaan,.
după întoarcerea din robia Babilonului, au cerut voiej
să lucreze şi ele la zidirea din nou a templului dih\
Ierusalim, - „să zidim şi noi laolaltă cu voi, căci şi noij
ca şi voi cinstim pe Dumnezeul vostru şi Lui i-am;
adus jertfe" -, atunci Zorobabel şi Iosua şi ceilalţi]
capi de familie le-au respins, zicând: „Zidirea tem-j
plului Dumnezeului nostru nu este un lucru pentru i
toţi, ci numai noi singuri vom zidi templu pentru Domnul |
Dumnezeul lui Israel" (Ezd. 4,1-3). Acelaşi răspuns îl I
dă neamurilor străine şi Neemia, când le spune:;
„Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi, robii
Săi, ne vom scula şi vom zidi; voi n-aveţi nici parte,
nici drept, nici pomenire în Ierusalim" (Neem. 2,19).
Porunca pentru ţinerea sâmbetei face parte din
„lege", şi ea a avut putere şi durată cât a ţinut „legea".

Dumnezeu a făgăduit prin gura proorocului
Ieremia că va încheia „un legământ nou" cu Israel,
care nu va mai fi scris pe lespezi de piatră, ci în inimă
(Ier. 31, 31-33), adică legea cea noua, a Noului Testa-
ment. Porunca sabatului a căzut odată cu legea
ceremonială a Vechiului Testament.
Cuvintele „lege veşnică" şi „legământ veşnic"
rfu trebuie să ne sperie. Ele nu înseamnă numaidecât
6 moştenire „pe vecie", sau că dau ceva „pentru tot-
deauna"; nu înseamnă că omul, darul, sau moştenirea
sunt fără de sfârşit. Ele ţin un anumit timp, mai mult
sau mai puţin îndelungat, cum a ţinut şi legea
Vechiului Testament, până când a început Noul Tes-
tament. „Sâmbătarii" ştiu prea bine aceasta. Ei au
cunoştinţă şi despre alte rânduieli „veşnice" din legea
Vechiului Testament şi nu le ţin. De pildă: sărbătoa-
rea Paştilor, cu junghierea mielului, ungerea stâlpilor
de la uşile caselor cu sângele mielului, mâncarea
mielului în picioare şi cu toiagul în mână, deşi e
rânduită să fie „lege veşnică", ţinută din neam în
neam (leş. 12,1-12,24), totuşi ei nu o mai sărbătoresc.
Pravilă veşnică mai este mâncarea azimelor timp de
6 zile (leş. 12,16-17); „legământ veşnic" este tăierea
împrejur (Fac. 17,1-14); „lege veşnică" sunt preoţia,
jertfele sângeroase, darurile de mâncare şi de mulţu-
mire (Lev. 7,35-38). Toate acestea sunt „legi veşnice"
Şi „sâmbătarii" nu ţin nici una. De ce ? Pentru că toate
au fost date numai pentru Israel şi, odată cu desfiin-
ţarea legii, au căzut şi ele.
Desfiinţarea legii a fost decretată la sinodul de
la Ierusalim (Fapte 15,22-29) şi odată cu legea a căzut
Şi sabatul.
Atunci ne mai putem întoarce de la Duminică
la sâmbătă ?
Desigur că nu !

Mintuitorul desfiinţează sâmbăta
Ereticii sâmbătari, ca să-şi întemeieze întoarce!
rea lor de la Duminică la sâmbătă, caută sprijin îd
cuvintele Mântuitorului prin care ne asigură că n-3
venit să strice legea şi proorocii: „Să nu socotiţi că
am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit sţ
stric, ci să împlinesc. Căci adevăr grăiesc vouă: până
ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va
trece din lege, până ce nu se vor împlini toate" (Mt,
5, 17-18). Altă dată, vorbind despre dărâmarea
Ierusalimului, Iisus Hristos a zis: „Rugaţi-vă să nu
fie fuga voastră iarna sau sâmbăta" (Mt. 24, 20). De
aici urmează, spun „sâmbătarii", că Iisus Hristos ni
a desfiinţat sâmbăta, ci, dimpotrivă, a arătat că nu
trebuie călcată, mai ales că El însuşi a respectat-o^
intrând şi învăţând - după obicei - sâmbăta în sina-
gogă (Lc. 4, 16). 1
Adevărul este următorul: Iisus Hristos nu a veniţi
în lume să strice partea bună şi folositoare din legea
Vechiului Testament, ci să o împlinească, să o între-
gească, să o desăvârşească. El nu a desfiinţat nici o!
proorocie şi nici o poruncă morală din Vechiul Testa-
ment. La ce a fost bun în Vechiul Testament a adus!
Evanghelia Noului Testament. Dacă era de ajuns*
legea „veche", nu mai era de trebuinţă legea cea^
„nouă". Iisus Hristos a adus o lege nouă, care tocmai
pentru că e „nouă" se deosebeşte de legea „veche". :
In legea cea nouă, Iisus Hristos nu pomeneşte '
nimic despre ţinerea sabatului. El pomeneşte despre
poruncile Decalogului şi le întregeşte, când zice: „Aţi
auzit că s-a zis celor de demult... Iar Eu vă spun..."
(Mt. 5, 27-44). De sabat însă, că ar trebui ţinut, nu
pomeneşte nimic. Noul Testament pomeneşte de
porunca întâi (Mc. 12,29,32), porunca a doua (Fapte
15, 29; I Cor. 10, 14; 1 In 5, 21), porunca a treia (Iac. 3; 12),
porunca a cincea (Mt. 15, 4, 19), porunca a
Şaptea (Mt. 5, 27-32; 18, 19; Mc. 10, 19), porunca a
opta (Mt. 10,18; Mc. 10,19), porunca a noua (Mt. 5,
33-37; 19,18; Mc. 10,19; Rom. 13, 9) şi de porunca a
zecea (Rom. 13, 9). Numai de porunca a patra nu
pomeneşte nici Mântuitorul şi nici Apostolii. De ce ?
Fiindcă pentru ei nu mai exista.
Iisus Hristos a călcat sâmbăta şi a desfiinţat-o.
El mergea în templul din Ierusalim şi prin sinagogile
Palestinei ca să predice Evanghelia, legea cea nouă,
nu ca să împlinească cerinţele sabatului. EI a umblat
sâmbăta prin semănături (Mc. 2, 23-28) şi sâmbăta a
făcut o mulţime de fapte minunate, fapt pentru care
iudeii căutau să-l omoare. Sâmbăta a vindecat omul cu
mâna uscată (Mt. 12, 9-14; Mc. 3, 1-6; Lc. 6, 6-11);
femeia gârbovă (Lc. 13,101-6), bolnavul de idropică
(Lc. 14, 1-6), bărbatul cu duh necurat (Mc. 1, 21-27;
Lc. 4,31-36), slăbănogul de 38 ani (In 5,1-18) şi orbul
de naştere (In 9). Dintre aceste minuni, trei a făcut
în sinagogă: vindecarea omului cu mâna uscată, a
femeii gârbove şi a omului cu duh necurat. Iisus
Hristos vindecă în zi de sâmbătă pe slăbănogul de
la scăldătoarea Vitezda şi - la înverşunarea iudeilor,
care îl învinuiau că nu respectă sâmbăta - EI răspun-
de prin aceste cuvinte, care închid gura sâmbătarilor:
„Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eulucrez" (In 5,
1-17). Iisus Hristos lucrează sâmbăta !
Când iudeii aduc Mântuitorului învinuirea că
dezleagă „în ziua sâmbetei" şi astfel calcă „legea",
EI le răspunde în faţă: „Sâmbăta a fost făcută pentru
om, iar nu omul pentru sâmbătă, aşa că Fiul Omului
este Domn şi al sâmbetei" (Mc. 2, 27-28). De aseme-
nea, când fariseii se miră că ucenicii smulg spice
sâmbăta, ca să se hrănească, şi deci „fac ceea ce nu
se cade a face sâmbăta", Mântuitorul le răspunde
îndreptăţind călcarea sâmbetei: „Nu aţi citit în lege a arătat mai
limpede şi mai hotărât decât ei deose-
birea intre Vechiul Testament şi cel Nou, dintre leee'
şi har dintre „faptele legii" şi mântuirea prin HristSs!
Voar I avei a scris că noul aşezământ „a învechit pe cel
Dintii, iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, este aproape de
pietre" (Evr. 8,13). Tot el a scris aceste cuvinte, care
trebuie strigate cu glas de trâmbiţă în urechile „sâm-
batarilor", ca să le audă şi să le tină minte: „Nimeni
sa nu vă judece pe voi pentru mâncare, sau pentru,
băutură, sau pentru vreo sărbătoare, sau lună nouă,!
sau sâmbătă, care sunt umbra celor initoare" (Col. 2,16-17).-
Numai „sâmbătarii" se mai poticnesc în mâncări!
şi in sărbători. Numai ei au aflat cu cale să se întoarcă
de la Duminică la sabat. Numai ei se mai pricesc
despre legea cea veche; numai ei mai încearcă să
înlocuiască lumina cu „umbra" (Evr. 10, 1).
Măcar de ar face ei, cel puţin, tot ce spune leeea-
dar nu fac. Sărbătorile Vechiului Testament, jertfele
şi tăierea împrejur - toate poruncite de „lege" - nici;
ei nu ie mai respectă. în Levitic se spune să se ţină 1
sărbători nu numai sâmbăta, dar şi anul sabatic (tot (
al şaptelea an) şi anul jubileu (al 50-lea), precum e 5
scris (Lev. 25). Moise repetă cuvintele Domnului- !
„Să păziţi sabatele mele" (Lev. 19, 30; 26, 2). Şi ei nu
le păzesc. Se leagă numai de unele „litere", nu de
toate. De ce ?... Nici eu nu ştiu.
„Sfârşitul legii" - şi al sabatului - este Hristos
(Rom. 10, 4). Legea a ţinut până la Ioan (Lc. 16,16)
De la Hristos începe împărăţia harului şi adevărului
(In 1, 17), - şi Duminica.
Patru întâmplări mari - cele mai minunate din
istoria religiei creştine - au pricinuit „mutarea legii"
(bvr. 7, 12), schimbarea preoţiei şi a sâmbetei cu
Duminica, şi anume: învierea Domnului, pogorârea
Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii şi serbarea sfintei
Euharistii. Toate patru s-au întâmplat în ziua cea dintâi a
săptămânii, adică Duminica, - în ziua luminii
de la facerea lumii (Fac. 1, 3-5).
Iisus Hristos a înviat Duminica. în privinţa
aceasta nu mai poate fi nici o îndoială. Vineri a fost
răstignit şi îngropat, sâmbăta a fost zi de odihnă,
sabat, iar Duminica a înviat (Mt. 28,1-6; Mc. 16,1-6;
Lc. 24, 1-6; In 20, 1-9). în ziua învierii S-a arătat
femeilor mironosiţe şi Apostolilor, iar la opt zile
după înviere, deci tot Duminica, S-a arătat din nou
Apostolilor, ca să încredinţeze şi pe Toma de înviere
(In 20, 26-29).
La cincizeci de zile după înviere, Duminica, s-a
întâmplat a doua mare minune din istoria creştinis-
mului: pogorârea Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-4). Tot
în aceeaşi Duminică s-a întâmplat întemeierea Bise-
ricii, a celei dintâi parohii creştine în Ierusalim, prin
botezul celor trei mii de creştini (Fapte 2,5-41). în „ziua
cea dintâi a săptămânii", adică Duminica, s-a început
„slujirea cea nouă", sfânta Liturghie, prin cântări,
prin citiri din Sfânta Scriptură, prin cuvântări şi prin
„frângerea pâinii" (Fapte 2, 42; 20, 7; I Cor. 16,1-2).
Prin urmare, aceste patru întâmplări mari şi mi-
nunate din istoria creştinismului: învierea, Pogorârea
Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii şi serbarea sfintei
Euharistii (Liturghia), sfinţesc şi numesc ziua cea dintâi
a săptămânii, Duminica, sau „Ziua Domnului", cum o
numeşte sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (Apoc.
1/ 10).
Apostolii ziua aceasta au sărbătorit-o, nu sâmbăta,
şi de la Apostoli până astăzi creştinătatea întreagă
sărbătoreşte numai ziua Domnului, Duminica. Până
atunci ziua aceasta nu avea nume. Se numea „una a
sâmbetelor" sau „ziua cea dintâi a săptămânii". De
la învierea Domnului a fost botezată „Duminică" şi
de atunci aşa se numeşte până în ziua de astăzi.
Nu cumva prin aceasta au căzut şi ei sub
blestemele Leviticului şi a,e Deuteronomului, pentru că
nu au ţinut „legea" lui Moise şi au urmat pe Hristos ?...
Duminica este a creştinilor
„Sâmbătarii", ca să-şi susţină greşeala în ceea
ce priveşte întoarcerea de la Duminică la sâmbătă,
se adresează nu numai Bibliei, pe care o iau în deşert,
dar şi istoriei, pe care de asemenea o sucesc şi o
răstălmăcesc, numai ca să le dea lor dreptate. Ei spun
că creştinii nu sărbătoresc Duminica de la începutul '
Bisericii, ci numai din veacul al IV-lea, de la
Constantin cel Mare. Acest împărat, spun sâmbătarii,
la anul 321 a poruncit ca toţi locuitorii oraşelor să
ţină, în onoarea soarelui, ziua cea dintâi a săptămânii,
adică „ziua soarelui" (latineşte: dies solis), cum se
numeşte şi astăzi Dumineca la germani (Sontag) şi
la englezi (Sunday). La anul 364, sinodul Bisericii
din Laodiceea a introdus în creştinism sărbătoarea
săptămânală a zilei soarelui, botezând-o cu numele
de „Duminică", adică „ziua Domnului". Astfel s-a
înlocuit sâmbăta cu Duminica, zic sâmbătarii.
Să vedem şi aici care este adevărul adevărat.
La anul 321, împăratul Constantin cel Mare a
dat un decret-lege în care spune: „Toţi judecătorii şi
locuitorii oraşelor, de asemenea lucrătorii de toate
breslele trebuie să se odihnească în prea onorata „zi
a soarelui". Se spune în aceste cuvinte că toţi creştinii
trebuie să cinstească ziua soarelui sau zeul soarelui ?
Dă aci Constantin ordin pentru prima oară ca să se
sărbătorească Duminica în locul sâmbetei ? Nu !
Nicidecum. împăratul Constantin dă aci un decret-
lege pentru repaosul duminical, şi nimic mai mult.
El dă ordin curtenilor şi locuitorilor de Ia oraş să
respecte ziua odihnei, care la păgâni se numea „ziua
soarelui" (dies solis). Deci pe vremea lui Constantin cel Mare,
Duminica a fost recunoscută şi consfinţită
şi de către stat ca zi de odihnă şi de sărbătoare săptă-
mânală, ca şi de către Biserică. Dar nu el introduce
sărbătoarea Duminicii la creştini, deoarece ea exista
în Biserică de la început, precum vom vedea îndată.
încă înainte de Constantin cel Mare, împăratul
Maximin dă un edict (ordin) în care spune că permite
creştinilor „de a exercita liber (religia) şi de a celebra
(sărbători) Duminica". înainte de Maximin le era
oprit creştinilor să ţină Duminica şi ei o sărbătoreau
numai pe ascuns. Abia acum, la 313, primesc pentru
prima oară libertatea cultului. Altfel e de neînţeles
ordinul lui Maximin.
Sinodul din Laodiceea, ţinut la anul 364, în
canonul 20, spune: „Creştinii nu trebuie să se iudai-
zeze şi să serbeze sâmbăta, ci trebuie să lucreze în
aceea zi şi să serbeze Duminica". Este aci o poruncă
nouă ? Nici vorbă, ci se repetă porunca de serbare a
Duminicii şi în acelaşi timp se opreşte iudaizarea
creştinismului prin ţinerea sâmbetei. Iar denumirea
de „Duminică" n-o întâlnim acum pentru prima oară,
ci o întâlnim încă din Apocalipsă, cap. 1, v. 10, unde
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că era în duh „în
zi de Duminică", in latineşte se spune „dies Domini"
şi înseamnă „ziua Domnului". Din cuvintele „dies
Domini", sau „Dominicus dies", sau „dominica dies" -
e totuna -, s-a născut cuvântul românesc „Duminica",
care e totuna cu „ziua Domnului", dar cu totul altceva
decât „dies solis", care înseamnă „ziua soarelui", pe
care o serbau păgânii. Dacă creştinii vor fi numit
vreodată Duminica „ziua soarelui", aceasta vor fi
fâcut-o desigur cu gândul la „Soarele Dreptăţii", care
e Hristos Domnul, iar nu la soarele de pe cer, din
care păgânii făcuseră zeu şi idol de închinat.
Creştinii, de la cei dintâi şi până la cei de astăzi,
ca şi Apostolii, au sărbătorit totdeauna ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica. N-avem - şi sâmbă-
tarii nu aduc nici o dovadă că creştinii au serbat
vreodată sâmbăta, dar avem în schimb destule
dovezi sigure că creştinii au sărbătorit numai Dumi-
nica, lată cateva: in „învăţătura celor 12 Apostoli"
- carte scrisă de către urmaşii Apostolilor, pe la
am f«0 r Uăumtăi VeaC Cre?tin' P°ate chiar Pe te
anul 80 după Hristos -, citim porunca: Jn Duminica
„Aşezămintele Apostolice", altă carte rămasă
de Ia un scriitor necunoscut, din cele dintâi veacuri
creştine sec. IMII), ne îndeamnă să ne rugămTn
?f^vimrta' "Când se 'u,r,inează de ziuă spe
V cap 19? Care eSte Duminica" (««^
V, cap. 19) Iar m alt loc, în aceeaşi carte, e scris
dSf?ci n nUnerbăm ZiUa înVierii Domului în
altă zi a numai Duminica" (cartea V, cap 18)
mJf i a l8,natie Purtăto™I de Dumnezeu,
Tr£PljI^ntlohiei' martirizat la anul 107, în epistola
rLT- i Ma8nez,ieni- că cei ce au părăsit i
t I r ^ Vf5htŞi au venit la nădejdea cea nouă !
czvx^x ci î9i potnvesc v,ata după ziua:
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, care a trăit '
in prima jumătate a veacului al H-lea, de asemenea
a creştinilor?rf ^ * Sărbăt°are ^ptămânală
a creştinilor e Duminica, nu sâmbăta. „Duminica ne
adunăm cu taţi, In un loc, scrie el, pentm că aceasfc
este „„a in care Dumnezeu, la zidirea lumii, a
despărţit lumina de întuneric şi în care Mântuitorul
nostru Iisus Hristos a înviat din morţi"
Nu mai înşirăm alte dovezi. Din cele înşirate
pană aci, din Sfânta Scriptură şi din istoria Bisericii
primare, ne-am încredinţat fără nici o îndoială de
originea apostolică a Duminicii. Nici nu s-ar nufea înţelege
cum ar fi putut creştinii, care au scăpat din
persecuţii plini de răni, să schimbe aşa uşor sâmbăta
cu Duminica, după cum îşi închipuie sâmbătarii.
Prin urmare, dacă sâmbăta este pentru Vechiul
Testament, şi aşa este; dacă Mântuitorul calcă şi
desfiinţează sâmbătă, ceea ce nimeni nu poate nega;
dacă Apostolii sărbătoresc în ziua cea dintâi a săptă-
mânii, Duminica, ziua învierii Domnului, ziua pogo-
rârii Duhului Sfânt, ziua întemeierii Bisericii şi ziua
săptămânală pentru sfânta Liturghie şi Sfânta
împărtăşanie; şi, în sfârşit, dacă creştinii totdeauna
au cunoscut ca zi de sărbătoare săptămânală numai
Duminica, - este cu totul limpede că sâmbătarii nu
au dreptate.
[Sâmbăta este a iudeilor, Duminica este a creştinilor'. Acesta e adevărul adevărat.
Cu Duminica nus-a schimbat „legea", ci s-a înnoit şi s-a desăvârşit.
1 O sâmbăta este a iudeilor, ţii Duminica este a creştinilor se in«ii
poate dovedi ţii prin cuvintele profetice din Psalmul 94, 10-11,
tâlcuite de Apostolul Pavel în Epistola cât re Evrei, cap. 3-4.
Dumnezeu a arătat lui Israel o iubire mai mult decât părintească:
l-a eliberat din robia faraonilor egipteni prin Moise proorocul. Dar
Israel s-a arătat nerecunoscător si răucredincios. De aceea a mâniat
pe Dumm'/eu, si Dumnezeu l-a pedepsit: 40 de ani a rătăcit prin
pustiul Arabiei, până ce generaţia eliberată şi nemulţumita a pierit,
fără să se poală bucura de odihna Canaanului, „Acest popor are
inima rătăcită si nu a priceput căile Mele (zice Domnul) De aceea
M-am jurul in inima Mea. sij nu intre în odihna Mea" (Ps. 94, 10-11.
Cf. Numeri 14, 23, 30).
Apostolul Pavel foloseşte acest exemplu din Vechiul Testament,
ca sâ înduplece pe iudeii din timpul Noului Testament să creadă
in I Iristos Ca si la eliberarea din Egipt, iudeii nu au înţeles eliberarea
lor din robia păcatului prin Mesia Hristos. Nici de astădatâ nu au înţeles
iubirea Iui Dumnezeu şi au răstignit pe Mântuitorul. De aceea, Dumnezeu
a ales pentru noul Său popor, care L-a primit, o altă zi de sărbătoare, altă zi de odihnă, Duminica.

„Dumnezeu hotărăşte din nou o zi,... u alta zi.... odihnă de sărbătoare pentru poporul
lui Dumnezeu" (Evr. 4, 7-9).
  Cu Duminica s-a împlinit profeţia care răsună aşa
de plăcut în urechile noastre:
„Aceasta (Duminica) este ziua pe care a făcut-o
Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea"
(Ps. 118, 24). Apoi, dacă Mântuitorul a desfiinţat
sâmbăta, prin învierea Sa în ziua cea dintâi a săptă-
mânii, care este Duminica, atunci „tu cine eşti, o,
omule, ca sa te cerţi cu Dumnezeu ?" (Rom. 9, 20).