Pe la începutul secolului 20 a luat fiinţă Mişcarea penticostală, care pune accentul pe „vorbirea în limbi“ şi pe „vindecarea miraculoasă“. Nereuşita lor de a împărţi drept Cuvîntul adevărului a dus la multe învăţături false referitoare la lucrarea Spiritului Sfînt şi a produs confuzie în mintea multor credincioşi şi necredincioşi. Mişcarea penticostală a cîştigat teren în mod special în diferite biserici protestante, dar adepţii lor au fost repede scoşi afară – fie din cauza concepţiilor şi practicilor lor neobişnuite cu privire la credinţă, fie, în cîteva cazuri, pentru că nu s-au simţit bine în biserici care deveniseră liberale pe plan teologic şi lumeşti în atitudine şi practică. Despre cei mai mulţi dintre aceşti penticostali timpurii se poate spune cel puţin un lucru: ei au respins complet liberalismul mişcării ecumenice şi n-ar justifica amestecul dintre lume şi Biserică.

În anii 1960 a căpătat contur o nouă Mişcare care împărtăşeşte doctrinele de bază ale Mişcării penticostale, dar care recomandă ca adepţii ei să rămînă în Bisericile respective în loc să le părăsească. Această Mişcare este cunoscută în general sub numele de mişcarea carismatică. Ea a cuprins nu numai diferite Biserici protestante, ci şi Biserica Romano-catolică. De fapt, cînd cineva poate „vorbi în limbi“ sau cînd cineva a experimentat o „vindecare miraculoasă“, el este acceptat de către carismatici indiferent de Biserica din care face parte sau de concepţiile doctrinare ale acesteia. Dacă nişte membri ai Bisericii Romano-catolice povestesc cum au primit prin „botezul cu Spiritul Sfînt“ o dragoste mai mare pentru liturghie, atunci se ştie că lucrul acesta nu trebuie pus pe seama Spiritului Sfînt, ci pe cea a unui spirit fals.

În anii 1980 a apărut încă o Mişcare în peisajul religios, care face ca învăţăturile false ale Mişcării penticostale, respectiv carismatice să pară şi mai atractive şi periculoase. De ce? Pentru că această Mişcare răspîndeşte aceleaşi doctrine centrale nebiblice ale penticostalilor şi carismaticilor, dar la început a negat orice legătură cu vreuna dintre cele două Mişcări. Prin aceasta, ea a devenit deosebit de atrăgătoare pentru evanghelici şi fundamentalişti care, din cauza învăţăturilor şi practicilor lor greşite, n-au vrut să se identifice cu nici una din grupările amintite [Nota ed.: În general, bisericile independente din România, fondate cu sau fără ajutorul străinilor, fac parte din această nouă Mişcare. De asemenea, toate „centrele creştine“ sunt carismatice].

Impulsul pentru această nouă Mişcare a fost dat în principal de cîteva cărţi şi conferinţe ale Dr. John Wimber, fondatorul bisericilor de tipul Vineyard, precum şi ale Dr. Peter Wagner de la Institutul pentru Creşterea Bisericii din cadrul Seminarului teologic Fuller, care au ajuns cunoscute pretutindeni pe glob în grupările evanghelice. Ambii bărbaţi    s-au influenţat reciproc puternic, iar cînd au făcut experienţa cu diferitele învăţături şi practici în legătură cu „vindecările, semnele şi minunile“, au depăşit curînd chiar şi erorile Mişcării penticostale şi carismatice. Ei afirmau că e necesară alungarea aşa-numitelor „forţe teritoriale“ pentru a îndeplini însărcinarea de evanghelizare a lumii; de asemenea, că Dumnezeu a reintrodus funcţiile de profet şi apostol şi că cei despre care se presupune că au aceste funcţii au primit revelaţii directe de la Dumnezeu pentru Biserică şi au putut să exercite o autoritate divină asupra Bisericii.

Această Mişcare mai nouă este numită adesea „Power-Evangelisation“, „Evanghelizare prin vindecări, semne şi minuni“ sau „Al treilea val al Spiritului Sfînt“. Ecumenice fiind în orientare şi indiscutabil lumeşti în practică, cele „trei valuri ale Spiritului Sfînt“ (penticostali, carismatici şi învăţătorii Mişcării „Power-Evangelisation“) s-au contopit într-o coaliţie puternică ce se răspîndeşte rapid. Aceasta este o mare ameninţare pentru puritatea Bisericii şi Evangheliei.

Alţii s-au ocupat în mod amănunţit cu pericolele Mişcării carismatice, precum şi cu doctrinele şi practicile ei care contravin Scripturii. Intenţia noastră în acest tractat este să notăm pe scurt cîteva dintre pericolele reale ale acestei Mişcări, astfel încît poporul lui Dumnezeu să fie informat şi avertizat în prealabil. Suntem lămuriţi asupra faptului că în această Mişcare sunt mulţi credincioşi adevăraţi. Dar faptul acesta nu micşorează în nici un fel pericolele care sunt conţinute în ea. Este important să examinăm principiile, învăţăturile şi poziţiile acestei Mişcări, şi nu numai indivizii care o alcătuiesc. Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie să fie singurul fundament pentru a trage concluzii – nu avem voie să judecăm pe baza relaţiilor personale sau a prejudecăţilor!

Mişcarea carismatică este periculoasă, căci:

1. Ea este gata să privească vorbirea în limbi, viziunile, visele, profeţiile, etc. ca mesaje din partea lui Dumnezeu adresate copiilor Săi. Acesta este un pericol foarte mare. Dacă se acceptă odată „mesaje extrabiblice“ (unele care sunt suplimentare Bibliei, dar care nu contrazic Biblia), nu mai este mult pînă sunt privite ca autentice „mesajele an- ti-biblice“ (unele care contrazic Cuvîntul lui Dumnezeu). Mişcarea carisma-tică a făcut tocmai lucrul acesta şi-l face în continuare! În realitate, toate „mesajele extrabiblice“ sunt „mesaje anti-biblice“, pentru că Cuvîntul lui Dumnezeu ne avertizează în mod concret de adăugarea la Scriptură a ceva (Dt.4:2; Ap.22:18,19). Mişcarea carismatică apără aceste „mesaje extrabiblice, anti-biblice“ pentru ca „să sufle un nou vînt al Spiritului Sfînt“. Carismaticii spun: „Cine ştie ce face Spiritul Sfînt?“

Să nu uităm că Cuvîntul lui Dumnezeu este o revelaţie încheiată şi că a fost dat de Spiritul Sfînt (2.Pt.1:19). Putem fi siguri că Spiritul Sfînt nu Se contra-zice niciodată. Spiritul Sfînt a fost Cel care ne-a avertizat să nu adăugăm ceva Cuvîntului lui Dumnezeu. Prin aceasta, cei care adaugă ceva Cuvîntului lui Dumnezeu nu pot pretinde că sunt autorizaţi şi împuterniciţi de Spiritul Sfînt.

2. Ea îşi încurajează adepţii să rămînă în biserici protestante decăzute, ca şi în Biserica Romano-catolică, Ortodoxă şi altele, care vestesc şi învaţă o Evanghelie falsă, afirmînd că colaborarea în evanghelizare, închinare şi servicii religioase cu sisteme religioase false trebuie să-I fie plăcută lui Dumnezeu dacă acolo sunt prezente aceleaşi presupuse „daruri spirituale“.

Cuvîntul lui Dumnezeu spune limpede credincioşilor că cei care predică o altă Evanghelie sunt blestemaţi (Gal. 1:6,9) şi că cei care au comuniune cu învăţătorii falşi iau parte la lucrările lor rele (2.Io.10,11). Înşelăciunea diabolică prin vorbire în limbi falsă, prin minuni şi alte lucruri asemănătoare ajută la reunirea a ceea ce spune Cuvîntul lui Dumnezeu că trebuie să fie considerat despărţit. Mişcarea carismatică sprijină ecumenismul şi Biserica Romano-catolică prin faptul că trece cu vederea ereziile grosolane ale acesteia de dragul „unităţii în spirit“, fapt care are urmări eterne. Lucrul acesta este foarte periculos!

3. Ea pune un accent nelalocul său şi nebiblic pe vindecarea fizică. De lucrul acesta se poticnesc mulţi credincioşi preţioşi, care sunt învăţaţi în mod greşit că este totdeauna voia lui Dumnezeu ca să vindece. Atît Scriptura, cît şi experienţa ne învaţă că Dumnezeu poate folosi suferinţa fizică în scopul purificării, corectării şi disciplinării (2.Cor.12:7-10; Evr.12:3-11; Iob 23:10). Cuvîntul lui Dumnezeu ne învaţă că El poate vindeca oricînd pe oricine, dar că El nu-i vindecă totdeauna pe toţi.

Apostolul Paul a învăţat acest adevăr cînd Dumnezeu i-a explicat de ce nu-i ascultă rugăciunea triplă pentru vindecare personală (2.Cor.12:1-10); şi de asemenea, cînd unul dintre cei mai fideli colaboratori, Trofim(us), nu l-a putut însoţi din cauza bolii sale. Dacă cerem vindecare pentru noi înşine sau pentru alţii, nu avem voie să uităm vreodată că o asemenea vindecare este totdeauna decizia liberă, independentă a lui Dumnezeu, căci El ştie ceea ce este cel mai bine pentru fiecare dintre copiii Săi. Carismaticii, dimpotrivă, „cer“ şi „pretind“ o asemenea vindecare.

4. În contrast cu predecesoarea ei, Mişcarea penticostală, ea favorizează şi promovează un spirit lumesc în Biserică şi la credincioşii individuali. În loc ca în vorbire, îmbrăcăminte, coafură, frizură, muzică, amuzament, etc. să aspire după o adevărată sfinţenie şi teamă de Dumnezeu, Mişcarea carismatică se făleşte cu metodele ei lumeşti pe care le întrebuinţează ca să-i amuze şi să-i desfete pe propriii ei membri şi să-i atragă pe cei pierduţi. Şi lucrul acesta este foarte periculos. A se citi 1.Ioan 2:15-17.

5. Ea le încurajeză pe femei să-şi părăsească locul dat de Dumnezeu în cămin şi în adunare. Aceasta duce la cămine neglijate, familii zdruncinate şi un talmeş-balmeş în adunările în care femeile preiau funcţii de conducere. În felul acesta, Cuvîntul lui Dumnezeu este călcat în mod făţiş. Este ciudat, inconsecvent şi trist modul în care carismaticii folosesc 1.Corinteni 14 ca să justifice vorbirea în limbi ca fiind un dar al Spiritului Sfînt pentru vremea noastră. În acest capitol scrie clar că „femeile să tacă în adunări“ (1.Cor.14:34). Este periculos să anulezi instrucţiunile date de Dumnezeu în privinţa femeilor – periculos pentru femei, pentru familie şi pentru adunare.

6. Ea învaţă şi promovează aşa-numita „ucidere sau odihnă în Spirit“ (în engleză: slain in the Spirit) – o practică foarte periculoasă, în care unii lideri „pun mîinile“ peste alţi oameni, şi aceştia cad în leşin, cad pe spate, „experimentează forţa“, etc. şi după aceea rămîn timp de secunde sau mai mult inconştienţi sau semiconştienţi. Carismaticii folosesc Ioan 18:6 ca să justifice această practică. Acesta este un alt exemplu de modul în care denaturează ei Scriptura pentru a-şi justifica şi apăra practicile. În Biblie nu există nici un eveniment, nici un exemplu şi nici o instrucţiune pentru această experienţă. Influenţarea prin hipnoză şi dorinţa după o experienţă extrabiblică îi deschide pe oameni fie pentru nişte efecte simulate, fie pentru unele provocate de demoni, care corespund celor existente în ocultism.

7. Ea se laudă cu „minunile“ ei şi foloseşte adesea o asemenea „minune“ ca bază pentru confirmarea unui mesaj sau a comportării unei persoane, chiar şi atunci cînd mesajul sau comportarea sunt nebiblice. Lucrul acesta este periculos, deoarece Biblia ne învaţă limpede că în zilele din urmă va fi o mare înşelare (2.Tim.3:13). Dumnezeu ne previne cu privire la faptul că venirea lui Anticrist va introduce o perioadă „cu tot felul de fapte puternice, semne şi minuni înşelătoare“ (2.Tes.2:9-11). Citim în Apocalipsa 13:3 că rana mortală a Bestiei a fost vindecată şi că a „doua Bestie“ îi înşală pe oameni prin folosirea minunilor, ba chiar are puterea de a da viaţă unei statui (Ap.13:11-18). Mesajul şi metodele cuiva nu sunt confirmate astăzi prin minuni, ci prin armonia cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Este periculos să se accepte vreo altă bază de decizie. Părerea că minunile trebuie să însoţească vestirea Evangheliei pentru ca să fie salvaţi astăzi cei pierduţi este în mod clar nebiblică. Singura Evanghelie adevărată despre salvarea realizată numai prin credinţa în Isus Cristos este încă, şi va fi totdeauna „puterea lui Dumnezeu spre salvare“ pentru fiecare om care crede mesajul simplu al Evangheliei (Rom.1: 16). Ca urmare a învăţăturii greşite, mulţi oameni se încred astăzi ca bază a salvării lor în „experienţa“ lor carisma-tică în loc de promisiunile sigure şi de încredere ale Cuvîntului lui Dumnezeu. Ioan 1:12; 3:36; 5:24; Romani 10:13-17.

8. Ea îi zăpăceşte, îi încurcă şi îi înşală pe credincioşi referitor la învăţăturile biblice despre rugăciune. Matei 18:19 („... Dacă doi dintre voi se unesc pe pămînt ca să ceară un lucru...“) este folosit ca bază pentru a revendica vindecare, binecuvîntare financiară sau rezolvare a problemelor. Dar ei nu ţin cont de ceea ce spune Dumnezeu în 1.Ioan 5:14,15 („... Dacă cerem ceva după voia Sa...“). Învăţătura carismaticilor, că nu e niciodată voia lui Dumnezeu ca vreun credincios să fie bolnav sau în vreo nevoie, nu este nici biblică, nici nu se adevereşte în propriile lor lucrări misionare sau experienţe personale. Totuşi, liderii Mişcării carismatice spun tot mereu în întruniri publice sau în programe radiofonice: „Să convenim împreună asupra faptului că fiecare persoană care asistă şi ascultă este vindecată – în Numele lui Isus“. Şi atunci toţi aceşti oameni sunt vindecaţi? Bineînţeles că nu! Prin denaturarea şi întrebuinţarea greşită a pasajelor biblice, ei înşală milioane de oameni.

9. Ea răspîndeşte învăţături periculoase şi nebiblice referitor la puterea actuală a lui Satan şi la poziţia credincioşilor faţă de acest „Prinţ al forţelor atmosferei (văzduhului)“ (Ef.2:2). Liderii carismatici îşi antrenează ascultătorii la nişte adevărate fapte necugetate cînd vorbesc despre faptul că Satan trebuie să fie legat, alungat din oameni şi trimis în Adînc, etc. Ei vorbesc despre „călcarea în picioare“ a lui Satan, despre „gonirea“ lui „din lume“. O asemenea învăţătură nu ţine deloc cont de instrucţiunile date credincioşilor în Scriptură. Noi trebuie să ne împotrivim neclintiţi lui Satan, să ne îmbrăcăm cu toată armura lui Dumnezeu, ca să putem rezista împotriva şiretlicurilor lui şi să putem stinge toate săgeţile lui înfocate (Ef.6: 10-17). N-ar trebui să uităm exemplul biblic al atitudinii arhanghelului Mihael cînd a avut o discuţie contradictorie cu diavolul (Iuda 9).

Noi credem ferm că „vorbirea în limbi“ a încetat odată cu terminarea Scripturii (1.Cor.13:8). Credem ferm că este greşit să susţii un botez cu Spiritul pentru cei credincioşi sau să cauţi unul ca acesta. Biblia ne învaţă limpede că toţi credincioşii sunt botezaţi cu Spiritul Sfînt în Corpul lui Cristos (1.Cor.12:13) şi că cei care nu au Spiritul lui Cristos de fapt nu sunt ai Săi (Rom.8:9). Noi credem ferm că învăţăturile false ale Mişcării carismatice au făcut confuză, nelămurită adevărata şi binecuvîntata învăţătură privind lucrarea Spiritului Sfînt, care convinge lumea cu privire la păcatul ei (Io.16:8-11), îi botează pe credincioşi în Corpul lui Cristos (1.Cor. 12:13), îi mîngîie, îi învaţă şi îi călăuzeşte pe credincioşi în tot adevărul (Io. 14:15-26; 16:7,13) şi „cu care am fost sigilaţi pentru ziua răscumpărării“ (Ef. 4:30). Spiritul Sfînt face o lucrare binecuvîntată şi importantă în viaţa fiecărui creştin, şi noi nu îndrăznim să neglijăm, să restrîngem sau să denaturăm această lucrare minunată. Spiritul Sfînt foloseşte Cuvîntul scris, pe care l-a dat prin apostol şi profeţi, ca să ne călăuzească în tot adevărul. Spiritul Sfînt nu ne va determina niciodată să facem sau să spunem ceva care să fie în contradicţie cu Biblia, Cuvîntul sfînt, infailibil şi etern al lui Dumnezeu (2.Tim.3:16).

În încheiere, cineva poate întreba: „Ce se întîmplă dacă Mişcarea carismatică are dreptate, şi dumneavoastră greşiţi în chestiunea, dacă ‚vorbirea în limbi‘ este pentru astăzi? Este oare posibil ca Dumnezeu să vrea ca poporul Său să posede astăzi acest dar?“

Răspunsul este limpede: Dacă „vorbirea în limbi“ este pentru astăzi, atunci ar trebui să fie practicată şi folosită în conformitate cu Biblia şi nu cum este practicată de Mişcarea modernă a „limbilor“ (1.Cor.12:4-11,28-31); „vorbitorii în limbi“ ar trebui să tacă dacă nu este prezent nici un interpret (1.Cor.14: 28). Cel care vorbea înţelegea ceea ce spunea în limba aceea străină, neînvăţată de el – deci nu era niciodată vorba despre o „bolboroseală neinteligibilă“, un „enunţ neinteligibil în care se amestecă cuvinte din mai multe limbi“. Dacă el sau un traducător nu face inteligibil mesajul sau rugăciunea, cunoştinţa lui nu poate edifica adunarea (1.Cor.14: 4-6,12-17; cf. 12:7). De asemenea, în adunări bărbaţii ar trebui să aibă conducerea, iar femeile să se subordoneze în lucrarea încredinţată de Spirit. În adunare, femeia nu avea voie să „se roage în limbi“ (1.Tim.2:11-12; 1.Cor.14:34). Carismaticii dispreţuiesc aceste adevăruri.

Dacă Mişcarea carismatică ar proveni de la Spiritul lui Dumnezeu, ar arăta capacitate de discernămînt spiritual şi ar chema la despărţirea de profeţii falşi, Bisericile apostate şi practicile care contravin Scripturii. Din cauza tuturor motivelor de mai sus şi a multor altora, proclamăm această avertizare:

Mulţi oameni cred despre credinţă ca fiind inerent nobilă. Un cântec popular laudă virtuţiile care se găsesc în a crede spunând: "cred că după fiecare picătură de ploaie ce cade, creşte o floare". Bineînţeles că nimeni nu crede cu adevărat aşa ceva, dar nu asta vreau să spun. Cântecul este o odă adusă credinţei, dar fără să considere conţinutul acelei credinţe. Obiectul credinţei nu constituie o preocupare pentru autorul cântecului. Sentimentul pe care acel cântec îl exprimă nu este deloc biblic. Este un ecou al celor mai oribile minciuni ale erei noastre - ideea că nu contează ce crezi atâta vreme ce o crezi cu destulă pasiune.
Ştiaţi că credinţa poate fi de fapt foarte dăunătoare? Unele feluri de credinţă pot de fapt să îndepărteze pe cineva de la adevăratul Dumnezeu, înlocuind adevărul cu superstiţia, cu falsul sau cu însăşi credinţa. În mod inevitabil o asemenea credinţă duce la dezastru spiritual. Aceasta este o credinţă nesăbuită.
Credinţa nesăbuită are două extreme. De la un capăt al spectrului priveşte înăuntru, bazându-se pe simţăminte, voci lăuntrice, fantezie sau senzaţii subiective. De la cealaltă extremă îşi fixează speranţa pe vreo autoritate umană externă ei. Pe învăţăturile unui lider suprem, pe tradiţia religioasă, pe dogmă sau pe un alt canon arbitrar.
Un exemplu evident necreştin al primei extreme este misticismul New Age-ului. Un al doilea exemplu evident al celei de-a doua este Islamul. Însă chiar printre grupurile care se mărturisesc creştine sunt vizibile ambele varietăţi de credinţă nesăbuită. Spre exemplu, mişcarea carismatică tinde înspre prima extremă. Romano-Catolicismul o întruchipează pe cea de-a doua. Printre crezurile religioase care sunt etichetate "creştine" se află nenumărate idei care sunt credinţă nesăbuită de un fel sau altul şi adesea un amestec de tendinţe ale ambelor extreme.
Observaţi că la ambii poli, credinţa nesăbuită caută adevărul spiritual în afara Scripturii iar acesta este chiar punctul în care aceasta devine nesăbuită. Ambele feluri de credinţă nesăbuită mai au de asemenea în comun următorul lucru: sunt iraţionale şi anti-intelectuale. Prin "anti-intelectual", totuşi a nu se înţelege că se opun snobismului intelectual. Înseamnă că respinge intelectul şi încurajează o încredere oarbă şi naivă. Adesea, anti-intelectualii pun credinţa împotriva raţiunii, ca şi cum acestea două ar fi opuse una celeilalte. Acel fel de "credinţă" înseamnă credulitate. Este nechibzuinţă, nu credinţă biblică. Credinţa biblică nu este niciodată iraţională.
Pentru început trebuie făcute trei deosebiri foarte atente. Întâi, apărând raţionalismul nu sugerez că raţiunea umană chiar în cele mai bune momente ale ei, poate duce un om la credinţă mântuitoare. Păcatul a corupt şi a întunecat mintea şi inima oricărui om în aşa fel încât nici unul din noi nu putem să ne găsim raţional calea mântuirii noastre. De aceea, Dumnezeu ne-a oferit revelaţie supranaturală în inspiratul Său Cuvânt, Biblia. Scriptura este revelaţia lui Dumnezeu făcută nouă. Este adevărată fiindcă Dumnezeu este adevărat (Rom.3:4). Nu raţionalizăm acest adevăr, ci mai degrabă începem prin a-l crede pe Dumnezeu pe Cuvânt aşezând Scriptura ca temelie pe baza căreia se raţionează.
În al doilea rând, spunând că oamenii nu-şi pot găsi raţional singuri calea la adevărul Scripturii nu înseamnă că aceasta este în sine iraţională. Biblia este perfect raţională, consecventă în sine, adevărată în toate părţile ei, demnă de încredere ca şi bază a logicii noastre, credibilă ca bază a unei bune judecăţi şi autoritară ca test final al doctrinei sănătoase. Fiindcă, este purul adevăr, ea este perfect raţională. În al treilea rând, a combate iraţionalismul nu înseamnă a lua apărarea raţionalismului. Raţionalismul este o filozofie care neagă revelaţia divină. Raţionalismul este contra supranaturalului, este anti-biblic şi este adesea cinic faţă de toate religiile. Raţionaliştii consideră raţiunea umană ca fiind atât sursa cât şi testul final al adevărului. Pe scurt, pun raţiunea umană în locul Scripturii. Pe drept cuvânt, creştinii au respins din totdeauna raţionalismul ca fiind ostil credinţei creştine.
Iată ce-i de făcut: deşi trebuie să respingem raţionalismul, să nu îndrăznim să repudiem raţionalitatea - folosirea corectă a raţiunii sfinţite, a logicii sănătoase, a gândirii clare şi a bunului simţ. Aceia care resping raţionalitatea anulează prin absurd, tot adevărul. Aceştia abandonează toate facultăţile mintale esenţiale înţelegerii. Ei descriu credinţa ca fiind un salt în gol, ca fiind ceva ce ocoleşte intelectul. O asemenea "credinţă" este fie bazată pe sentimente fie este transformată într-un act ce aparţine în întregime voinţei. Oricum ar fi, tot credinţă nesăbuită este.
Credinţa autentică nu poate ocoli mintea. Nu poate fi iraţională. La urma urmei, credinţa priveşte adevărul. Adevărul este informaţie obiectivă ce trebuie studiată, contemplată şi înţeleasă. Toate acestea sunt activităţi care angajează intelectul. Lucrul acesta înseamnă că Creştinismul nu poate fi anti-intelectual. Adevărul pe care este bazată credinţa noastră are profunzimi care sunt tainice, de neadâncit sau de nepătruns pentru mintea umană, însă adevărul nu este niciodată iraţional. Ca prin urmare, ceea ce Dumnezeu spune este adevărat iar antiteza acelui lucru este falsă. Adevărul nu se poate contrazice singur. Adevărul are sens. Nonsensul nu poate fi adevărat.
În plus, doctrina pe care ne bazăm credinţa noastră trebuie să fie sănătoasă, care înseamnă a spune că trebuie să fie biblică (1 Tim.4:6; 2 Tim.4:2-3; Tit 1:9; 2:1). "Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic" (1 Tim.6:3-4, cu sublinierile autorului). Ca prin urmare, doctrina biblică şi sănătoasă stă la baza oricărei înţelepciuni adevărate şi a credinţei autentice. Atitudinea care dispreţuieşte doctrina în timp ce elevează sentimentele sau credinţa oarbă nu poate în mod legitim să fie numită credinţă, chiar dacă se dă drept creştină. Ea este în realitate o formă iraţională de necredinţă.
Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru ceea ce credem cât şi pentru ce credem despre adevărul pe care El l-a revelat. Întreaga Scriptură mărturiseşte faptul că Dumnezeu vrea ca noi să cunoaştem şi să înţelegem adevărul. El doreşte ca noi să fim înţelepţi. Voinţa lui este ca noi să ne folosim minţile. Se aşteaptă de la noi să gândim, să medităm - să avem discernământ. Luaţi spre exemplu, aceste bine cunoscute versete. Observaţi utilizarea repetată a unor cuvinte ca, adevăr, cunoaştere, pricepere (discernământ), înţelepciune şi înţelegere:

   

• "Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii; fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! " (Ps.51:6)
  

   

• "Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă" (Ps.111:10)
  

   

• Învaţă-mă să am înţelegere (cunoaştere) şi pricepere (discernământ), căci cred în poruncile Tale" (Ps.119:66)
  

   

• "...dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune (în acest caz cu sensul de "discernământ") şi dacă te vei ruga pentru pricepere (înţelegere), dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura lui iese cunoştinţă şi pricepere (aici, cu sensul de "înţelegere")" (Prov.2:2-6)
  

   

• "Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea (înţelegerea)" (Prov.4:7)
  

   

• "...nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească" (Col.1:9)
  

   

• "Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire" (2 Tim.3:16)
  

Ca şi creştini nu trebuie să ne temem să ne folosim facultăţile noastre mintale. Nu e nevoie să discredităm logica sănătoasă. Nu trebuie şi nu putem îndrăzni să abandonăm raţiunea.
Când Luther a fost chemat la Dieta de la Worms în 1521 şi i-a fost cerut să-şi retragă învăţăturile el a răspuns: "Până ce nu sunt convins de Scriptură şi de simpla raţiune, conştiinţa mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu voi retrage nimic, căci a mă împotrivi conştiinţei nu ar fi nici drept şi nici sănătos. Să mă ajute Dumnezeu. Iată-mă, nu pot s-o fac."
Binecunoscuta formulă a lui Luther, "Scriptura şi simpla raţiune" (mai poate însemna şi "bunul simţ"), este singura bază pe care putem întemeia cum se cuvine, un adevărat discernământ spiritual. Discernământul este puterea de a înţelege, a interpreta şi a aplica adevărul cu măiestrie. Discernământul este un act de cunoaştere. De aceea, cel ce respinge doctrina dreaptă sau raţiunea sănătoasă nu poate avea cu adevărat discernământ.
Un autentic discernământ spiritual trebuie să înceapă de la Scriptură - adevărul revelat. Fără o fermă înrădăcinare în revelaţia divină, raţiunea umană va aluneca întotdeuna în scepticism (negând că ceva s-ar putea cunoaşte sigur), raţionalism (teoria conform căreia raţiunea este o sursă a adevărului), secularism (principiul de viaţă care în mod deliberat îl exclude pe Dumnezeu), sau oricare altă filozofie anti-creştină. Dacă Scriptura condamnă înţelepciunea omenească (vezi, 1 Cor.3:19), ea o face nu fiindcă denunţă raţiunea propriu-zisă, ci ideologia umanistă ce este divorţată de adevărul divin revelat al Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, raţiunea lipsită de Cuvântul lui Dumnezeu duce inevitabil la idei nesănătoase, dar o raţiune supusă Cuvântului lui Dumnezeu poate sta la baza unui discernământ spiritual plin de înţelepciune.
Confesiunea de credinţă de la Westminster, recunoaşte clar că formula Scriptura şi raţiunea sănătoasă este baza discernământului. Confesiunea afirmă: Tot sfatul lui Dumnezeu...este fie redat cu claritate în Scriptură, fie printr-o chibzuire bună şi necesară acesta poate să fie dedus din Scriptură (capitolul 1, secţiunea a 6-a). Altfel spus, o logică atentă şi sănătoasă trebuie aplicată Scripturii pentru a obţine o înţelegere deplină şi matură a adevărului spiritual pe care Dumnezeu l-a descoperit. Aceasta însă nu este o negare a suficienţei Scripturii. Formula nu spune, Scriptură plus filozofie, ci Scriptură interpretată de o gândire atentă, profundă şi direcţionată de Duhul. Aceasta este esenţa discernământului.
Pe scurt, anti-intelectualismul este incompatibil cu înţelepciunea spirituală veritabilă. Cei ce cred despre credinţă ca fiind abandonul raţiunii nu pot fi cu adevărat înţelepţi. Iraţionalitatea şi discernământul se află la poluri opuse. Când Pavel s-a rugat ca dragostea filipenilor să "crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere (sau, discernământ)" (Filip.1:9), el afirma raţionalitatea credinţei adevărate. De asemenea, el a vrut să sugereze că discernământul şi cunoaşterea merg indiscutabil mână-n mână cu o veritabilă creştere spirituală.
Ca prin urmare, credinţa biblică este raţională, logică şi inteligentă. Are sens. Iar adevărul spiritual este de aşteptat să fie contemplat raţional, examinat logic, studiat, analizat şi folosit ca unică bază de încredere pentru luarea unor decizii înţelepte. Acest proces este exact ceea ce Scriptura numeşte discernământ.

Acest articol este o pledoarie pentru discernământ. Este o aducere aminte a faptului că adevărul lui Dumnezeu este un bun preţios care trebuie tratat cu grijă, nu diluat de crezuri capricioase sau legat de tradiţii omeneşti. Atunci când o biserică îşi pierde voinţa ei de a discerne între doctrina sănătoasă şi eroare, între bine şi rău, între adevăr şi minciuni, acea biserică este pierdută.
Apostolul Ioan a stabilit o foarte clară distincţie (deosebire) între Creştinism şi duhul lui Antihrist şi cu râvnă a susţinut teza că "oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi, "Bun venit!" Căci cine-i zice, "Bun venit!" se face părtaş faptelor lui rele" (2 Ioan 9-11). Astfel, Ioan le-a poruncit celor ce erau în grija lui spirituală să vegheze cu atenţie şi discernământ (la orice doctrină, învăţătură) şi să nu aibe nimic de a face cu eroarea anticreştină sau cu cei ce-o promovează.
Contrastaţi această atitudine cu atitudinea multor creştini ai zilelor noastre care se liniştesc singuri cu opinia că există doar puţine lucruri care sunt cu adevărat negru pe alb. Problemele doctrinare, chestiunile morale şi principiile creştine, toate sunt prezentate în nuanţe confuze, cenuşii. Nu se presupune ca cineva să traseze linii clare sau să declare absoluturi. Fiecare este încurajat să facă ce-i drept în ochii lui, adică exact ce-a oprit Dumnezeu (vezi, Deut.12:8, Judecători 17:6, 21:25). Biserica nu-şi va manifesta niciodată puterea în societate până ce nu va recăpăta o dragoste pasionată pentru adevăr şi o ură firească pentru eroare. Adevăraţii creştini nu pot tolera sau desconsidera influenţele anticreştine din mijlocul lor şi apoi să se aştepte la binecuvântarea lui Dumnezeu. "Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Rom.13:11-12).
Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere (discernământ), dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere. (Prov.2:1-6)

(Într-o societate ostilă tuturor celor ce declară unele absoluturi, care tolerează credinţa indiferent de conţinutul ei, care valorează emoţiile mai presus de raţiune şi preferinţele o iau înaintea convingerilor, nu este nici o surpriză că multe biserici şi mulţi credincioşi şi-au pierdut puterea de a discerne adevărul biblic de eroarea doctrinară. O asemenea credinţă bazată pe simţăminte, o credinţă nesăbuită, duce inevitabil la dezastru spiritual şi îi lasă pe toţi adepţii ei fără apărare în faţa invaziei de doctrine cultice şi false. Acest articol este extras din cartea CREDINŢA NESĂBUITĂ - CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE, a pastorului şi binecunoscutului autor creştin, John F.MacArthur, o pledoarie fierbinte, inspirată din Biblie, în favoarea renaşterii discernământului spiritual la membrii tuturor bisericilor creştine. O invitaţie adresată Bisericii de a se reîntoarce la adevăr şi de a-l preţui cum se cuvine!)

Urmatoarea intamplare a lui Norman Geisler din cartea sa “Nu am destula credinta ca sa fiu ateu.” ne va ajuta sa intelegem mai bine la ce ne referim prin conversatii care conteaza.

In tinerete, eu, Norman Geisler impreuna cu un prieten am mers din usa in usa sa vorbim cu oamenii despre Dumnezeu. De obicei conversatia incepea, dupa prezentarile de rigoare, cu intrebarea “Pot sa va pun o intrebare spirituala?”. Majoritatea oamenilor sunt destul de curiosi sa raspunda cu “da”. Apoi urma a doua intrebare: “Daca ar fi sa muriti la noapte si ati sta in fata lui Dumnezeu, si Dumnezeu v-ar intreba: ‘De ce ar trebui sa te las sa intri in cerul Meu?’ ce I-ati raspunde?”.Iti poti da seama repede de spiritualitatea oamenilor din raspunsul la aceasta intrebare pentru ca majoritatea raspund indicand “faptele bune”. Daca acesta era cazul atunci manualul care ne folosea ca ghid spunea sa raspundem cu Evanghelia (literal, “vestea buna”): ca nimeni (nici chiar tu) nu a reusit sa se ridice la nivelul standardului perfect al lui Dumnezeu, si nicio fapta buna nu poate sterge faptul ca deja ai pacatuit; dar vestea buna este ca poti fi mantuit de pedeapsa daca iti pui increderea in Cristos, care a fost pedepsit in locul tau. Desi aceasta tehnica a dat rezultate, unii oameni nu raspund intotdeauna la cele doua intrebari asa cum ne-am astepta noi. Intr-o seara lucrurile nu au mers asa cum erau prescrise in brosura. Dupa prima intrebare, cel cu care vorbeam, pe nume Don, parea dornic sa aiba la desert un credincios intransingent. Atunci am trecut la intrebarea a doua intrebare. Don a ripostat: “I-as spune lui Dumnezeu: ‘De ce nu m-ai lasa sa intru in cerul Tau?’”. Atunci am simtit un nod in gat ... nu ar fi trebuit sa raspunda in felul acesta! Vreau sa spun: acest raspuns nu era mentionat in carte! Dupa un scort moment de panica, am inalatat o rugaciune scurta si am replicat: “Don, daca am fi batut la usa ta dorind sa-ti intram in casa, iar tu ne-ai fi intrebat: ‘De ce ar trebui sa va las sa intrati in casa mea?’ iar noi am fi raspuns: ‘De ce nu ne-ai lasat sa intram?’ ce ai spune?”
Don si-a indreptat degetul spre pieptul meu si a raspuns cu asprime: “V-as spune eu unde sa mergeti!”.
Am replicat imediat: “Exact asta iti va spune si Dumnezeu!”
Don a ramas naucit o clipa, dupa care si-a facut ochii mici si a zis: “Ca sa-ti spun adevarul, eu nu cred in Dumnezeu. Sunt ateu.”
“Esti ateu?”
“Chiar asa!”
“Ei bine, esti absolut sigur ca nu exista Dumnezeu?”, l-am intrebat.
A facut o pauza si a raspuns: “Ei bine, nu, nu sunt absolut sigur. Banuiesc ca e posibil sa existe un Dumnezeu.”
“Deci nu esti chiar ateu, atunci – esti agnostic”, l-am instiintat eu, “deoarece ateul spune: ‘Stiu sigur ca Dumnezeu nu exista”, pe cand agnosticul spune ‘Nu stiu daca Dumnezeu exista sau nu’.”
“Da ... bine; banuiesc atunci ca sunt agnostic”, a admis el.
Acesta era un adevarat progres in discutia noastra. Printr-o singura intrebare am trecut de la ateism la agnosticism! Dar mai trebuia sa aflu ce fel de agnostic era Don.
Asa ca l-am intrebat: “Don, ce fel de agnostic esti?”
El a ras si a intrebat: “Cum adica?” (Probabil se gandea: “Cu o clipa in urma eram ateu – acum nu stiu nici macar ce fel de agnostic sunt!”)
“Ei bine, Don, exista doua tipuri de agnostici”, i-am explicat.“Exista agnosticul obisnuit, care spune ca nu stie nimic cu certitudine, si apoi exista agnosticul incapatanat care afirma ca nu poate sti nimic cu certitudine.”
Don era sigur pe pozitia lui. Asa ca a zis: “Sunt tipul incapatanat. Nu se poate sti nimic cu certitudine”.
Recunoscand natura contradictorie a pretentiei lui, utilizand principiul logic al noncontradictiei l-am
intrebat: “Don, daca spui ca nu poti sti nimic cu certitudine, atunci cum poti sti cu certitudine lucrul acesta?”
Vadit incurcat, a intrebat: “Ce vrei sa spui?”
I-am explicat totul in alte cuvinte: “Cum stii cu certitudine ca nu poti sti nimic cu certitudine?”
Am putut vedea beculetul aprinzandu-i-se dar am decis sa mai adaug o idee: “In plus, Don, nu poti fi sceptic cu privire la tot, deoarece aceasta ar insemna ca trebuie sa te indoiesti si de scepticism; dar cu cat te indoiesti mai mult de scepticism cu atat mai sigur devii”.
S-a muiat.“Bine, banuiesc ca pot cunoaste cate ceva cu certitudine.Atunci probabil ca sunt un agnostic obisnuit.”
Acum ajungeam intr-adevar undeva. Cu doar cateva intrebari, Don a trecut de la ateism prin agnosticismul incapatanat la agnosticismul obisnuit.
Am continuat: “Daca admiti acum ca poti sti, de ce nu stii ca Dumnezeu exista?”
Ridicand din umeri, a raspuns: “Pentru ca nimeni nu mi-a aratat vreo dovada, banuiesc”.
Apoi am lansat intrebarea de un milion de dolari: “Ai fi dispus sa asculti cateva dovezi?”.
“Desigur”, a replicat el.

Acesta este tipul cel mai bun de oameni cu care poti sa vorbesti: cineva care este dispus sa cerceteze sincer dovezile. Disponibilitatea este un lucru essential pentru ca dovezile nu-i pot convinge pe cei care nu vor sa le accepte.

In urma conversatiei Don a acceptat sa citeasca o carte cu dovezi in favoarea crestinismului scrisa de un sceptic devenit crestin iar in cateva luni el L-a acceptat pe Isus Cristos ca Domnul si Mantuitorul lui personal.

Când în anul 1517 Martin Luther şi-a afişat pe uşa castelului şi bisericii din Wittenberg cele "95 de Teze" ale sale, el nu punea în discuţie doar abuzurile Romano-Catolicismului în practicarea "indulgenţelor". Disputa însă s-a intensificat şi s-a lărgit într-atâta până ce Luther şi susţinătorii săi au considerat necesar să se despartă complet de Roma. Aşa a început Reforma Protestantă, iar temele doctrinare care i-au separat pe reformatori de Catolicismul medieval sunt încă aceleaşi care-i divizează şi astăzi pe protestanţi şi pe catolici. Deşi doctrina mântuirii (adică, a justificării prin credinţă) a devenit tema centrală a disputei, chestiunea fundamentală a autorităţii religioase a constituit de asemenea o preocupare majoră a reformatorilor.

Luther a fost convins că autoritatea ierarhizată a Catolicismului (Scriptura/Tradiţia/Magisterium-ul sau Rolul de Învăţător asumat de biserică), nu a fost deloc legitimă. Astfel, el a afirmat că părinţii bisericii, papalitatea şi consiliile bisericii erau failibile, adică puteau să greşească şi că de fapt au şi greşit de-a lungul istoriei. În timpul dezbaterilor sale cu teologii catolici, Luther a formulat principiul numit "sola scriptura" (din latină :"Numai Scriptura"), care recunoştea numai Scriptura singură ca fiind autoritatea supremă şi infailibilă a Bisericii cât şi a credinciosului individual. Toate autorităţile ecleziastice trebuiau judecate după Sfânta Scriptură şi nu invers. Principiul "sola scriptura" a respins atât ideea că biserica Romano-Catolică posedă revelaţii separate de Scriptură cât şi ideea că biserica este interpretul infailibil al Scripturii.

De la Reformă încoace o largă varietate de teologi de diverse convingeri au apelat la o deopotrivă de largă varietate de surse ca autoritate religioasă finală. Printre acestea se pot enumera, raţiunea, experienţa, crezurile, consensurile bisericii şi conştiinţa individului. Deşi recunoaşte că acestea au o importanţă a lor, Protestantismul istoric a continuat să afirme că numai Biblia este autoritatea finală în domeniul credinţei şi practicii creştine. Totuşi, asupra acestui punct adesea se ridică unele semne de întrebare: "Cum ajungem la acest principiu de "Sola Scriptura"? De unde îşi derivă Biblia autoritatea ei? Şi unde învaţă/afirmă Scriptura acest principiu?"

Pentru a răspunde la aceste întrebări este important să recunoaştem că teologia creştină consideră autoritatea ca fiind un lanţ. Pentru creştin, autoritatea absolută, supremă, este Însuşi Dumnezeu. Mai exact, este Dumnezeul Treime care se revelează pe Sine, deoarece autoritatea şi revelaţia Lui sunt corelate. Deşi Dumnezeu s-a revelat pe Sine în cuvânt şi-n faptă în Vechiul Testament, cea mai mare şi cea mai clară descoperire de Sine se găseşte în întrupatul Logos - Domnul Isus Hristos (vezi, Ioan 1:1,14; 14 : 6-10). Aşadar Domnul Isus Hristos, care atât îl revelează pe Dumnezeu cât şi este Dumnezeu, este pentru Biserică şi pentru credinciosul individual, autoritatea supremă (vezi, Evrei 1:1-3). Cu toate acestea, Hristos, Cuvântul Viu şi-a delegat autoritatea Sa apostolilor Săi care, prin inspiraţia Duhului Sfânt, au redactat şi istorisit Cuvântul Scris (Ioan 14:26; 2 Petru 1:21). În felul acesta Scriptura a devenit autoritatea noastră finală deoarece ca şi istorisire/înregistrare infailibilă a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu, ea perpetuează autoritatea personală a lui Hristos. Fiindcă Scriptura este în mod obiectiv Cuvântul lui Dumnezeu (vezi, 1 Tes.2:13; 2 Tim.3:16) ea este de aceea, autoritară!

Afirmă Biblia principiul "sola Scriptura"? Se poate răspunde cel mai bine la aceasta examinând modul în care Hristos şi apostolii Săi au tratat Scriptura. Evangheliile ne revelează că Isus a acordat Scripturii cel mai înalt respect. Afirmaţiile Sale vorbesc de la sine: "Scriptura nu poate fi desfiinţată" (Ioan 10:35); "Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slova din Lege..." (Mat.5:18); "Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege" (Luca 16:17). Isus a afirmat de asemenea că măreţia în ceruri va fi măsurată după ascultarea de Scriptură (Mat.5:19), în timp ce judecata va fi măsurată după acelaşi standard (Ioan 5:45-47).

Cea mai puternică dovadă în favoarea autorităţii Bibliei este faptul că Isus a folosit Scriptura ca fiind "curtea supremă de apel" a oricărei chestiuni aflate în dispută. Când se adresa fariseilor cu privire la înalta lor consideraţie a tradiţiei, El a proclamat: "Şi aşa aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina/tradiţia voastră..." (Marcu 7:13). Ca prin urmare Scriptura determină dacă tradiţia este acceptabilă sau nu, şi nu invers. Atunci când Isus a fost încercat de saduchei cu privire la înviere, El a replicat: "Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi Scripturile..." (Mat.22:29). Când a avut de înfruntat ispitele diavolului, El a răspuns de trei ori cu expresia "Este scris" (Mat.4:4-10). Devine astfel limpede că Isus a acceptat Scriptura ca fiind autoritatea supremă şi s-a supus şi pe El Însuşi, ei (Luca 24:44). De aceea, pentru noi ca şi urmaşi ai lui Hristos, concepţia noastră despre Scriptură nu poate fi inferioară celei pe care a avut-o Domnul nostru!

Care a fost însă relaţia dintre Scriptură şi biserica primară? Deşi este adevărat că Biserica a precedat (deci, s-a format înaintea) scrierilor apostolice, mesajul, care a fost mai târziu scris şi folosit în expunerea din scrierile apostolice, este de fapt cel ce a dat naştere bisericii. Noul Testament a devenit atunci permanenta şi infailibila istorisire a ceea ce a constituit anterior un mesaj oral şi fiindcă Scriptura este identificată cu evanghelia, ea este autoritară.

Biserica (care era alcătuită din adunările ce credeau evanghelia, deci Scriptura) se supune Cuvântului (evangheliei) care a creat-o. Scriptura nu-şi derivă autoritatea ei din Biserică, ci autoritatea ei este inerentă şi înnăscută fiindcă ea reprezintă chiar cuvintele lui Dumnezeu: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu..." (2 Tim.3:16). Scopul Scripturii este să mărturisească despre Hristos, care la rândul Lui mărturiseşte integritatea şi autoritatea Scripturii: "Voi cercetaţi Scripturile...tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5:39). Afirmă Biblia principiul "sola Scriptura"? Este acesta biblic? Fără îndoială că, DA! Isus Hristos ne vorbeşte cu autoritate numai prin obiectivul Cuvânt al lui Dumnezeu, şi nu prin vreun alt subiectiv canal omenesc.

Cu câţiva ani în urmă, un pastor zonal a publicat într-una din revistele creştine locale câteva articole. Acestea erau pe de o parte o declaraţie publică iar pe de alta o adevărată provocare: “Toţi creştinii sunt chemaţi să păzească Sabatul în fiecare zi de sâmbătă. Invit pe oricine să dezbatem acest subiect” . Provocarea a fost în cele din urmă acceptată şi am participat şi eu la una din aceste dezbateri publice. În timpul acestei dezbateri am fost introdus într-un studiu expozitiv asupra Epistolelor către Galateni şi Evrei. În timp ce ascultam expunerile celor doi bărbaţi asupra acestui subiect, în mintea mea făceam o comparaţie cu ceea ce studiasem până atunci. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că problemele teologice cu care s-a confruntat biserica din secolul întâi au rămas la fel de cruciale şi azi, după două mii de ani.
Poate aţi citit în Vechiul Testament porunca de a păzi Sabatul şi v-aţi întrebat: “Cum se aplică azi, pentru mine, această poruncă?” Istoria interpretărilor biblice a scos la iveală mai multe răspunsuri cu privire la acest subiect. Mulţi propovăduiesc că Sabatul trebuie respectat de creştini după rânduiala vechiului legământ (de exemplu: să nu se facă nicio lucrare în timpul Sabatului [sâmbăta]). Aceşti învăţători scot în evidenţă faptul că păzirea Sabatului este una din cele zece porunci. Ei argumentează spunând: “Devreme ce avem încredinţarea că poruncile împotriva uciderilor, furturilor, curviei sunt încă valabile, de ce am crede faptul că porunca privitor la păzirea Sabatului ar fi fost anulată?”
În acest studiu voi demnonstra faptul că Noul Testament ne învaţă că adevărata “odihnă de Sabat” nu poate fi găsită prin păzirea unei rânduieli a vechiului legământ, ci mai degrabă prin credinţa în persoana şi lucrarea desăvârşită a lui Isus Cristos. De vreme ce învăţătura nou-testamentală este prioritară, haideţi să explorăm întreaga învăţătură a lui Cristos şi a apostolilor Săi privitor la locul pe care îl ocupă Sabatul în viaţa creştinului.

Intrarea în adevărata odihnă de Sabat

Primul text cu care vom interacţiona este Epistola către Evrei. Scopul principal al cărţii este îndemnarea creştinilor de a rămâne în lucrarea perfectă şi completă a lui Isus Cristos şi de a nu se întoarce la cerinţele legământului mozaic. De fapt, Mesia şi lucrarea sa sunt descrise ca fiind mult mai importante decât tot ceea ce s-a ţinut cu sfinţenie în vechiul legământ: Moise, preoţia, îngerii, jertfele şi Sabatul. În capitolul patru al acestei epistole ni se oferă posibilitatea unei discerneri pătrunzătoare a punctului de vedere nou-testamental asupra Sabatului.
Porunca referitoare la Sabat este pusă de autorul inspirat de Duhul Sfânt în directă relaţie cu făgăduinţa intrării în odihna veşnică a lui Dumnezeu. El afirmă că acei care nu vor să asculte de cuvântul salvator al lui Dumnezeu nu vor intra niciodată în această odihnă (vezi 3:11, 19) iar acei ce ascultă şi cred mesajul adus de Fiul Său au şi intrat în ea. El scrie:
   
Trebuie să înţelegem faptul că modalitatea de intrare în „odihna de Sabat” a lui Dumnezeu este credinţa. Toţi cei credincioşi se odihnesc nu prin faptele legii ci prin credinţa în Isus. Autorul Epistolei către Evrei aminteşte în continuare despre odihna de Sabat pe care o găsim în noul legământ: ”Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. (Evrei 4:9-10)
Păzirea Sabatului, la fel ca şi jertfele vechiului legământ şi preoţia, prefigura ziua când poporul lui Dumnezeu va găsi odihna pentru sufletele lor împovărate prin puterea crucii. Isus a împlinit legea şi noi, care credem, am intrat în adevarata odihnă de Sabat.
În lumina acestor idei, trebuie să ne amintim întotdeauna de îndemnurile lui Pavel pentru coloseni, care la rândul lor au fost tulburaţi de cei susţineau întoarcerea la aşezămintele vechiului legământ:
 
Acestea sunt nişte cuvinte demne de luat în seamă. Toate lucrurile din vechiul legământ sunt o umbră a Mântuitorului. Deoarece, în esenţă, Isus a fost împlinirea legii, noi nu mai trebuie să ne întoarcem la umbre.

Într-un text asemănător, în scrierile lui către galateni, Pavel a fost atât de mâhnit din cauza celor care se întorceau la aşezămintele vechiului legământ în loc să rămână în simplitatea credinţei în Cristos, încât i-a mustrat aspru spunându-le:
   
Suntem avertizaţi să nu ne întoarcem la umbrele vechiului legământ sau să ne temem de cei care ne-ar judeca pentru că nu le păzim. Dimpotrivă, teama noastră ar trebui îndreptată într-o altă direcţie. Autorul cărţii Evrei continuă:
   
Când luăm în considerare scopul principal al cărţii Evrei, cu toate implicaţiile sale, vom întâmpina o subtilă ironie. În calitate de cititori, sutem avertizaţi să nu ne întoarcem la aşezămintele vechiului legământ din pricina glorioasei mântuiri care tocmai a venit, anulând legea mozaică (vezi Evrei 1:1-3, 3:1-6, 8:6 ). Dacă cineva aderă la păzirea Sabatului ca la o necesitate pentru împăcarea cu Dumnezeu, aceasta nu le va fi suficientă pentru intrarea în odihna Lui. Aceştia devin „călcătorii de Sabat” din pricina faptului că nu au intrat în adevărata odihnă prin credinţă, după criteriile stabilite în noul legământ de Cristos şi de apostolii săi. Pe de altă parte, cei care cred doar în Cristos şi doar în lucrarea săvârşită de El drept calea de a dobândi pacea cu Dumnezeu au şi intrat în adevărata odihnă veşnică, adusă prin sângele lui Cristos. Prin harul Său, aceştia sunt adevăraţii „păzitori ai Sabatului”. Aceasta este ironia.

Sâmbăta, duminica, orice zi?

Datorită secolelor de tradiţie iudaică care au precedat venirea lui Cristos, nu e deloc de mirare că această nouă învăţătură a Noului Testament a creat mari controverse în rândul culturii iudaice din acele timpuri. Pe măsură ce controversele şi-au făcut loc şi în biserica creştină, s-au ridicat întrebări de genul: Când să ne închinăm? Cum să-i privim pe cei care şi-au pus deoparte o zi anume de închinare? Cum să-i privim pe cei pentru care toate zilele sunt la fel? Aceste întrebări au continuat să fie puse mereu de-a lungul secolelor de istorie a bisericii şi şi-au găsit în acelaşi timp un mare şir de răspunsuri!

În Romani 14, apostolul Pavel a răspuns acestor întrebări în felul următor:
   
Dacă Pavel ar fi vrut să dea porunca păzirii obligatorii a Sabatului creştinilor noului legământ, aici ar fi fost locul potrivit să o facă. Unul dintre subiectele la care făcuse referire a fost „a socoti o zi mai presus decât alta”, cu referire la zilele de închinare. Totuşi, în loc să lase o poruncă clară, obligatorie în privinţa unei zile de închinare, mai degrabă stabileşte prin inspiraţia Duhului Sfânt ceva cu totul diferit: libertate de închinare sub noul legământ.
Cu ceva timp în urmă, într-o dispută asupra obligativităţii păzirii Sabatului, mi-am confruntat opozantul cu acest pasaj şi toate implicaţiile sale. El a replicat: „Petru ne spune că Pavel scrie adeseori lucruri grele de înţeles. Acest pasaj este unul din ele.” Deoarece răspunsul său a fost derutant, era evident că nu avea unul potrivit în ce priveşte acest verset.

„Sabatul” duminical?

Pe lângă faptul că nu există o poruncă de păzire obligatorie a sâmbetei drept zi de Sabat sub noul legământ, acest pasaj ne arată faptul că nu există niciun „Sabat duminical”. Unii au răspuns acestei întrebări privitoare la ziua de Sabat cum că aceasta a fost transferată de la ziua de sâmbătă la cea de duminică, motivând cu faptul că se datorează zilei învierii lui Isus. Un astfel de exemplu este aşa-numitul „Sabat puritan”. M. James Sawyer explică dinamica gândirii sale:

    Puritanii au stabilit un Sabat creştin (duminica) în timpul căruia creştinii trebuie „nu numai să se odihnească toată ziua de lucrările, cuvintele şi gândurile lor la ocupaţiile si distracţiile lor pământeşti, dar trebuie să fie implicaţi şi în închinarea lor atât publică dar şi privată înaintea lui Dumnezeu, precum şi în îndatoririle lor privitor la milostenie si binefacere.” Puritanii au considerat obligatorie păzirea acestui fel de Sabat şi au făcut-o cu cea mai mare seriozitate. De fapt, ei credeau atât de profund în aderarea la Sabat, încât susţineau că dezastrele naturale erau rezulatul nepăzirii Sabatului.

Pentru întărirea acestei învăţături este important de notat faptul că nu există nicăieri în Noul Testament vreun text în care autorul să pună pe picior de egalitate prima zi din săptămână (duminica sau „Ziua Domnului”) cu Sabatul. Luând în considerare acest lucru, împreună cu învăţătura apostolului Pavel privitor la zilele de închinare din capitolul 14 din Romani, este clar stabilit faptul că nu există vreo poruncă ce să oblige credincioşii noului legământ să se închine într-o zi anume. Din contră, creştinilor li se dă libertatea, prin Evanghelie, să se adune împreună la închinare după cum socotesc de cuviinţă. Totuşi, nu trebuie înţeles greşit acest lucru, deoarece este vital să ne închinăm împreună. „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie. (Evrei 10:25) Totuşi, sub noul legământ avem libertatea când să ne stabilim închinarea şi să nu impunem altuia încredinţarea noastră. Dacă o comunitate vrea să se strângă, să se odihnească şi să se închine sâmbăta, sunt liberi s-o facă. Acelaşi principiu este valabil şi pentru ziua de duminică. Practica periculoasă, care trebuie evitată, este de a impune tuturor creştinilor porunca să păzească o zi anume.

Odihna în lucrarea desăvârşită a lui Isus

Multe inimi sunt tulburate de cei care propovăduiesc necesitatea păzirii Sabatului vechi-testamental. Aceste învăţături greşite spun în felul următor:

    Dovada de netăgăduit a Bibliei şi a istoriei arată faptul că Sabatul zilei a şaptea – sâmbăta – este adevărata zi de odihnă şi închinare înaintea Domnului. Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa în această zi. El are părtăşie cu poporul Său în această zi precum şi în zilele de sărbătoare de peste an, poruncite de El pentru a fi păzite cu scopul închinării înaintea Lui. Odată ce ai cunoştinţă de aceasta şi Dumnezeu te face responsabil de asta, ce faci? Isus Cristos porunceşte: „pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Te pocăieşti de păcatele tale şi te întorci la Dumnezeu sau continui în păcatele tale? De asta depinde viaţa sau moartea veşnică.

Dimpotrivă, noi nu ar trebui să îngăduim unor astfel de învăţături să eclipseze în mintea noastră importanţa lucrării desăvârşite a lui Isus.
Ori de câte ori dezbat subiectul Sabatului cu cei care cred că nouă încă ni se cere să păzim Sabatul ca să devenim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, sunt mâhnit de vederile lor: Isus şi lucrarea Sa sunt minimalizate şi sunt înlocuite cu zelul pentru legea lui Moise. Ne aducem bine aminte:
   
Odată ce Împăratul nostru a venit şi a împlinit legea, noi trebuie să ne rezemăm în continuare pe El în vederea mântuirii, sfinţirii şi ocrotirii. Când întâlnim oameni care ne condamnă pentru faptul că nu îi suntem plăcuţi lui Dumnezeu din pricină că nu păzim porunca Sabatului vechi-testamental, ar trebi să le facem de cunoscut Evanghelia harului şi să ne îndreptăm privirea spre Atotsuficientul nostru Mântuitor. Vom şti atunci ce înseamnă să luăm seama la invitaţia făcută de Isus: