Cum să datăm o rocă
Una dintre principalele obiecţii care s-au adus creaţionismului a fost întotdeuna scara de timp prea scurtă presupusă de acesta. Credinţa că pămîntul are o vîrstă de miliarde de ani pare a fi o parte integrantă a culturii noastre moderne. însă înainte de ac-ceptarea uniformismului, în prima parte a secolului al 19-lea, majoritatea oamenilor de ştiinţă susţineau o mult mai scurtă scară de timp.
Modelul evoluţionist, desigur, cere o perioadă imensă de timp. Aşa cum am remarcat deja, nici chiar 30 de miliarde de ani n-ar fi de ajuns pentru evoluţia întîmplătoare chiar şi a celei mai simple molecule vii, dar într-un fel sau altul, evoluţioniştii continuă să creadă în evoluţie oricum. în orice caz, este evident că o perioadă imensă de timp este esenţială pentru modelul evoluţionist. Pentru cei ce cred în evoluţie deci, procesele fizice care indică o scară de timp scurtă trebuie înlăturate; numai acele procese care cores¬pund scării de timp lungi pot fi acceptate pentru a fi folosite în geocronologie.
Ar trebui să ne reamintim însă, că istoria reală există numai de cîteva mii de ani încoace. începuturile istoriei scrise, cu o cro¬nologie cît de cît verificabilă, datează cam de pe vremea primei dinastii a Egiptului (între 2200 şi 3500 î.d.Cr.). Pentru a păstra această problemă în perspectivă corectă, nu trebuie să uităm că nimeni nu poate şti cu adevărat ce s-a întîmplat înainte ca să fi existat oameni care să observe şi să înregistreze ce s-a întîmplat.

  Ştiinţă înseamnă „cunoaştere" şi esenţa metodei ştiinţifice este observaţia experimentală.
Nimeni n-a fost prezent să vadă cînd au fost aşezate straturile de roci din coloana geologică (cu excepţia, desigur a acelor roci vulcanice care au fost formate prin erupţii în timpurile istorice), aşa că nu poate exista nici o dovadă directă referitoare la vîrstele lor. Orice determinare trebuie să fie deci indirectă şi ea va fi în cel mai bun caz nesigură.
Se pot studia aspectele fizice ale rocii şi ale împrejurimilor ei şi apoi se poate încerca, pe baza analogiei cu unele procese prezente relevante, să se evalueze timpul trecut de la formarea lor. Dar aşa cum s-a arătat în capitolul precedent există dovezi mai puternice în favoarea unei formări rapide, catastrofice a rocilor decît în favoarea formării uniformiste.
înainte de a discuta metodele specifice utilizate acum pentru presupusa datare a rocilor, este bine să îndepărtăm cîteva con-cepţii populare greşite despre modul cum se face aceasta. Obser¬vaţi următoarele tipuri de informaţii care nu sînt folosite pentru datarea rocilor:
1. Rocile nu sînt datate după înfăţişarea lor.
Rocile „vechi" nu arată necesarmente a fi vechi; nici rocile „tinere" nu arată a fi tinere. Adică, roci care sînt datate ca foarte vechi pot fi în realitate foarte fragile şi neconsolidate, în timp ce roci despre care se presupune că sînt foarte tinere pot fi dense şi dure.
2. Rocile nu sînt datate după caracterul lor petrologie.
Roci de toate tipurile - marne, granituri, calcaruri, conglo-merate, gresii, etc. - pot fi găsite în toate „erele".
3. Rocile nu sînt datate după caracterul lor mineralogic.
Nu există nici o relaţie între substanţele minerale sau mine-reurile care se găsesc într-o rocă şi „vîrsta" ei. Chiar şi ţiţeiul poate fi găsit practic în roci de toate „vîrstele".
4. Rocile nu sînt datate după caracteristicile lor structurale.
Aşa cum s-a remarcat în capitolul precedent, nu există necesarmente nici un fel de întrerupere fizică (neconformitate) între o eră şi cea următoatre. Fisuri, cute şi alte aspecte de struc¬tură nu au nici o legătură cu cronologia rocilor.
„Este, într-adevăr, un fapt bine documentat că unităţile (fizice şi stratigrafice) de roci cît şi formaţiunile adiacente lor dep㬺esc deseori planurile de timp geologic în modul cel mai neregulat şi chiar pe distanţe foarte scurte."1
5. Rocile nu sînt datate după rocile adiacente lor.
Roci de orice „vîrstă" pot să fie aşezate vertical deasupra altora de orice altă „vîrstă". Chiar cele mai „vechi" roci pot exista direct sub orice roci de orice „vîrstă" ulterioară.
„Mai departe, cîţi geologi n-au fost derutaţi de faptul că din
loc în loc se găsesc direct pe baza cristalină nu numai roci din
cambrian, ci roci din toate erele?"
6. Rocile nu sînt datate după suprapunerea lor verticală.
Aşa cum s-a arătat în capitolul precedent, rocile „vechi" se găsesc adesea în poziţie verticală deasupra unor roci „mai tinere" uneori în perfectă conformitate. în mod normal rocile sedimen¬tare se formează cu primele sedimente depozitate la fund şi apoi succesiv sedimentele mai tinere aşezate în ordine ascendentă, aşa încît poziţia verticală ar trebui să ofere cel puţin o cronologie relativă locală. Multe cazuri de „ordine reversată", face însă, ca această regulă să fie, după cît se pare, un ghid pe care nu te poţi baza.
7. Rocile nu sînt datate radiometric.
Multă lume crede că vîrstă rocilor este determinată prin stu¬diul mineralelor lor radioactive - uraniu, toriu, potasiu, rubidiu etc. - dar nu este aşa. Dovada evidentă că nu aşa se procedează este faptul că atît coloana geologică cît şi vîrstă aproximativă a tuturor straturilor purtătoare de fosile s-au constituit toate cu mult timp înainte ca să fi auzit sau să se fi gîndit cineva la datarea radioactivă. De asemenea, aşa cum vom vedea în sec¬ţiunea următoare, există atîtea surse de eroare posibilă sau de in¬terpretare greşită în datarea radioactivă încît cele mai multe date obţinute în felul acesta sînt abandonate şi nu sînt folosite niciodată, şi aceasta se întîmplă mai ales cînd sînt în dezacord cu datele despre care s-a căzut de acord înainte.

    8. Rocile nu sînt datate prin anumite caracteristici fizice.
Nu există nimic în înfăţişarea fizică sau în conţinutul fizic al rocilor care să fie folosit la determinarea „vîrstei" lor.
„Imposibilitatea mai mult decît amplu dovedită şi aproape u-nanim recunoscută de a stabili orice scară geologică de timp, utilă în mod practic pentru zone mari sau pentru tot pămîntul numai pe criterii fizico-stratigrafice pentru imensa perioadă de timp pre-cambriană oferă o dovadă concludentă că aceste fenomene sînt lipsite de orice semnificaţie care să poată fi general recunoscută în ce priveşte timpul geologic."3
      9. Rocile nu sînt datate după conţinutul lor fosil total.
Am văzut într-un capitol precedent că o mare parte dintre fosile sînt rămăşiţe ale unor organisme care mai trăiesc şi astăzi, în consecinţă, astfel de organisme sînt inutile ca indice geo-cronologic. Bureţii, de exemplu, ar putea probabil să se găsească în starea fosilă în roci din orice „eră".
Atunci, cum sînt de fapt datate rocile? Ce anume determină „era" geologică căreia o anumită formaţie de roci îi este atribuită? răspunsul este: fosilele index!
„în fiecare strat sedimentar anumite fosile par a fi caracteristic abundente: aceste fosile sînt cunoscute ca fosile index. Dacă într-o formaţie necunoscută se găseşte o fosilă index, este uşor să se dateze acel strat de rocă şi să fie corelat cu alte formaţii din regiuni îndepărtate care conţin aceleaşi specii."
Fosilele index sînt rămăşiţe de organisme (de obicei never-tebrate marine) despre care se presupune că au avut o durată limitată cronologic, dar care au o răspîndire geografică esenţial-mente mondială. Astfel, se crede că prezenţa lor într-o rocă oferă o identificare precisă a vîrstei ei.
Dar oare de unde ştiu geologii care fosilă datează o eră şi care datează o altă eră? Răspunsul la această întrebare este: prin evoluţie! Adică, de vreme ce evoluţia a avut loc în aceeaşi direcţie pretutindeni pe pămînt, stadiul de evoluţie atins de organismele care au trăit într-o anumită epocă ar trebui să fie un criteriu in¬failibil de identificare a sedimentelor depozitate în acea epocă. Astfel, rocile sînt datate după conţinutul lor fosil, în special după conţinutul lor de fosile index.

      „Este un lucru bine cunoscut că actuala noastră cunoaştere a ordinei straturilor în crusta pămîntului se datorează în cea mai mare parte informaţiei date de fosile. Pur şi simplu, prin rolul lor de constituenţi distinctivi ai rocii, fosilele au furnizat, prin faptul că au înregistrat evoluţia vieţii pe planeta aceasta, o cheie uimitor de eficace pentru poziţionarea relativă a stra¬turilor în regiuni separate prin mari distanţe şi pe continente diferite."5
Autorul acestei afirmaţii a fost o vreme preşedintele Societăţii Geologice a Americii, astfel încît afirmaţia lui poate fi considerată ca autoritară. Cum se determină ordinea straturilor? „Fosilele au furnizat... o cheie uimitoare pentru poziţionarea relativă a stratu¬rilor." Şi cum fac fosilele un lucru atît de uimitor? „Prin înregis¬trarea de către ele a evoluţiei vieţii."
      Cheia ultimă pentru datarea geologică este evoluţia! Toate celelalte metode sînt echivoce şi sînt supuse alterării şi erorii. Numai ordinea evoluţiei este sigură.
„Singura  scară  cronometrică  explicată în istoria geologică pentru clasificarea stratigrafică a rocilor şi pentru datarea exactă a evenimentelor geologice ne este furnizată de fosile.
Datorită ireversibilităţii evoluţiei, ele ne oferă o scară de timp lipsită de ambiguitate pentru determinările de vîrstă relativă şi pentru corelarea pe scară mondială a rocilor."
Desigur, în contextul modelului evoluţionist, acesta ar fi în  mod clar cel mai bun mod de determinare a vîrstei geologice.
Dacă noi am şti realmente că evoluţia este adevărată - să zicem,  prin revelaţie divină sau prin alte mijloace infailibile - atunci stadiul de evoluţie al fosilelor ar fi hotărît cea mai bună metodă de datare a rocilor.
„Paleontologii vertebratelor s-au bazat pe „stadiul de evoluţie" ca şi criteriu pentru determinarea relaţiilor cronologice dintre faune. înainte de stabilirea datelor fizice, progresul evoluţiei a fost cea mai bună metodă de datare a straturilor fosilifere." Paleontologii, însă, n-au o revelaţie divină care să le justifice modelul evoluţionist, şi prin urmare sîntem justificaţi să întrebăm care este de fapt dovada care le dă atît de mare încredere în validitatea lui?
Să-1 lăsăm pe Dunbar să răspundă din nou:

„Fosilele ne furnizează singura dovadă istorică, documentară că viaţa a evoluat de la forme mai simple pînă la forme din ce în ce mai complexe."
Iată, evident, un puternic sistem de raţionare ce se învîrte într-un cerc. Fosilele sînt folosite ca singura cheie pentru plasarea rocilor în ordine cronologică. Criteriul de plasare a fosilelor în locuri specifice în cadrul acelei cronologii este presupusa pro¬gresie evoluţionară a vieţii; presupusa progresie evoluţionară a vieţii se bazează pe registrul fosilelor astfel construit. Prin ur¬mare, dovada principală a evoluţiei este presupunerea evoluţiei!
în cele două capitole precedente s-a demonstrat că modelul creaţie-cataclism oferă un cadru mult mai satisfăcător pentru ex¬plicarea faptelor reale din registrul fosil, cu mai puţine probleme şi modificări secundare necesare decît modelul evoluţie- unifor-mism.
Prin urmare, fosilele nu oferă în realitate o modalitate satis-făcătoare de datare a rocilor, şi am văzut deja că metoda aceasta are prioritate asupra tuturor celorlalte. In consecinţă, cu sigu¬ranţă nu există nici o dovadă reală că vasta scară de timp propusă de evoluţionişti este de fapt valabilă.
Aşa stînd lucrurile, nu există nici un motiv obligatoriu pentru care să nu luăm în considerare cu seriozitate încă odată posibi¬lităţile aferente scării de timp relativ scurte a modelului crea-ţionist.
De fapt, modelul creaţionist, în forma lui de bază, nu necesită şi nu cere o scară de timp scurtă. El doar presupune o perioadă de creaţie specială cîndva în trecut, fără ca să fie necesar să afirme cînd a fost aceasta. Pe de altă parte, modelul evoluţionist necesită o scară de timp lungă. Modelul creaţionist este astfel liber să judece dovezile pe baza propriilor lor merite, în timp ce modelul evoluţionist este forţat să respingă toate dovezile care favorizează o scară de timp scurtă.
Deşi modelul creaţionist nu este legat necesarmente de o scară de timp scurtă, aşa cum modelul evoluţionist este legat de o scară de timp lungă, este adevărat că el se încadrează mai natural într-o cronologie scurtă. Presupunînd că Creatorul a avut un scop în creaţia Sa, şi că scopul acela se centra în primul rînd în om, este mult mai normal ca El să nu fi irosit ere imense de timp ocupîndu-se esenţialmente inutil de nişte stadii incomplete ale lucrării pe care El a intenţionat să o facă.

Modelul creaţionist ne permite să privim cu seriozitate la acele procese naturale care par să favorizeze un pămînt tînăr şi o creaţie recentă. Vom vedea mai tîrziu în acest capitol că există multe astfel de procese. Din nefericire, cei mai mulţi oameni nu cunosc lucrul acesta, datorită faptului că noi toţi am fost îndoctrinaţi, cînd eram copii în şcoală, cu un singur model al originilor. Numai acele procese care par a favoriza un pămînt extrem de vechi şi un univers extrem de vechi au fost in¬cluse în programa noastră şcolară. Profesorii ar trebui să aibe acum grijă să includă o prezentare echitabilă a ambelor tipuri de procese - acelea care par a sprijini modelul evoluţionist prin con¬cordanţa lor cu un pămînt foarte vechi, şi acelea care par a favoriza modelul creaţionist prin faptul că vorbesc despre o origine recentă a pămîntului şi a universului.
înainte de a discuta aceste procese, trebuie să ne ocupăm în primul rînd de tehnicile radiometrice standard de datare, care au fost salutate şi trimbiţate pe o scară atît de mare şi cu atîta con-vingere ca dovezi ale vîrstei enorme a pămîntului şi a scării geologice de timp. Se va descopri că fiecare dintre ele, inter-pretată corect, este cu totul în concordanţă cu o scară de timp scurtă.
                Datarea radiometrică
  S-ar părea a fi o aroganţă să încerci să respingi datarea radioactivă. Profesorii au crezut şi i-au învăţat pe elevii şi stu-denţii lor de aproape o jumătate de secol încoace că în special datarea cu uraniu a dovedit că pămîntul este în vîrstă de miliarde de ani, acordînd în felul acesta timp suficient evoluţiei.
în realitate, trilioane şi catralioane de ani n-ar fi suficienţi pentru evoluţie, aşa cum am arătat deja. Dar, conceptul a mai multe miliarde, de ani este suficient de incomprehensibil pentru a face ca evoluţia cel puţin să apară ca posibilă în acea perioadă lungă de timp, şi substanţele minerale radioactive se descompun prea încet şi prea constant ca să dea cel puţin aparenţa de vîrstă îndelungată, dacă sînt interpretate într-un context uniformist.
în încercarea de a determina vîrstă reală a pămîntului, ar trebui desigur să ţinem întotdeauna seama de faptul că istoria scrisă a început doar acum cîteva mii de ani. Nici chiar datarea cu uraniu nu este  capabilă de verificare experimentală,  deoarece nimeni n-a putut realmente să observe uraniul descompunîndu-se timp de milioane de ani ca să vadă ce se întîmplă.
    Pentru a obţine o dată preistorică deci, este necesar să utilizăm un oarecare proces fizic care operează destul de încet pentru a fi măsurat şi destul de stabil pentru a produce schimbări semnificative. Dacă se fac anumite presupuneri despre el, atunci el ne poate furniza o dată care poate fi numită vîrsta aparentă. Dacă vîrsta aparentă este realmente vîrsta adevărată sau nu, aceasta depinde în întregime de validitatea presupunerilor. De vreme ce nu există nici un mod în care presupunerile să fie tes¬tate, nu există o cale sigură (excepţie făcînd revelaţia divină) de a cunoaşte adevărata vîrsta a oricărei formaţiuni geologice. Procesele care au probabilitatea cea mai mare de a oferi date care să aproximeze datele reale sînt cele pentru care presupunerile au cea mai mică probabilitate de eroare.
Teoretic, ar trebui să existe un mare număr de procese utili-zabile la măsurarea timpului, de vreme ce toate procesele implică schimbare în timp. Nu este surprinzător atunci faptul că singurele procese care sînt considerate acceptabile pentru evoluţionişti sînt cele ale căror presupuneri şi ritmuri dau vîrste mari.
în ce priveşte vîrsta formaţiilor geologice şi a pămîntului însuşi, numai procesele de descompunere radioactivă sînt con-siderate astăzi utile de către evoluţionişti. Există mai multe astfel de procese, dar cele mai importante sînt: (1) diferitele metode uraniu-toriu-plumb; (2) metoda rubidiu-stronţiu, şi (3) metoda potasiu-argon. în toate aceste sisteme, părintele (de exemplu, uraniul) se transformă treptat în componenta fiică a sistemului (de exemplu, plumbul), şi proporţiile relative ale celor două sînt considerate a fi un indice al timpului care s-a scurs de la formarea iniţială a sistemului.
Pentru acestea şi pentru alte metode de geocronometrie, se recomandă observarea atentă a următoarelor presupuneri:
1. Sistemul trebuie să fi fost un sistem închis.
Adică, nu există posibilitatea ca el să fi fost modificat de fac¬tori externi procesului de datare; nimic din lăuntrul sistemului nu a putut fi îndepărtat şi nimic din afara lui nu a putut fi adăugat lui.
2. Sistemul trebuie să nu fi conţinut iniţial nici o cantitate din com-
ponenta-fiică.
Dacă o cantitate din componenta; fiică a existat iniţial, acea cantitate trebuie scăzută dacă vrem să obţinem un calcul corect.
    3. Viteza de desfăşurare a procesului trebuie să fi fost tot timpul aceeaşi.
Tot astfel, dacă viteza procesului s-a schimbat vreodată de la data stabilirii procesului pînă astăzi, atunci schimbarea tre¬buie cunoscută şi calculul corectat, dacă vrem ca vîrsta cal¬culată să aibă vreo semnificaţie.
Şi alte presupuneri pot fi implicate într-una sau alta dintre metode, dar cele trei enumerate mai sus sînt implicate întot-deauna şi sînt extrem de importante. Avînd în vedere faptul aces¬ta, devine foarte evidentă natura extrem de speculativă a tuturor metodelor de geocronometrie cînd ne dăm seama că niciuna dintre presupunerile de mai sus nu este valabilă! Niciuna nu este demonstrabilă, experimentabilă şi nici măcar rezonabilă.
        1. în natură nu există sistem tnchis.
Conceptul de sistem închis este un concept ideal, convenabil pentru analiză, dar inexistent în lumea reală. Ideea unui sis¬tem care să rămînă închis milioane de ani devine o absurditate.
      2. Este imposibil să cunoaştem componentele iniţiale ale unui sistem format în timpurile preistorice.
Evident, nimeni n-a fost prezent cînd un astfel de sistem a fost format iniţial. De vreme ce creaţia este cel puţin o posibilitate viabilă, este clar că există posibilitatea ca o cantitate din componenta „fiică" să fi fost creată iniţial alături de componenta „părinte". Chiar şi fără această posibilitate, există numeroase alte moduri în care produsele-fiice au putut fi încorporate în sistem cînd acesta s-a format iniţial.
      3. Nici o viteză de procese nu este neschimbabilă.
Fiecare proces din natură operează într-un ritm care este in-fluenţat de un număr de factori diferiţi. Dacă oricare dintre aceşti factori se schimbă, se schimbă şi viteza procesului. Vitezele sînt în cel mai bun caz numai medii statistice nu con¬stante determinante.
Astfel, în cel mai fericit caz, vîrstele aparente determinate cu ajutorul proceselor fizice sînt ghiciri savante şi pot fi în realitate în totală neconcordanţă cu vîrstele adevărate. Iată de ce „stadiul de evoluţie", discutat în secţiunea precedentă, este preferat de către evoluţionişti în detrimentul unor astfel de metode, deoarece ei îl consideră mult mai fiabil decît orice procese fizice, fie ele chiar şi descompunerile radioactive.
Pentru a demonstra că discuţia de mai sus nu este doar academică, ci foarte realistă, vom analiza acum pe rînd cele trei metode principale de datare radiometrică în lumina presupu¬nerilor de mai sus. în ciuda marii cantităţi de dogmatism din manuale asupra acestui subiect este uşor de documentat că nici una dintre ele nu este demnă de încredere.
Vor fi discutate pe rînd metoda datării cu uraniu, potasiu, rubidiu. Cea mai importantă metodă de datare este desigur, cea cu uraniu, nu numai datorită faptului că din punct de vedere is-toric ea a fost folosită mai întîi, ci şi datorită faptului că celelalte au fost etalonate după ea. Metoda datării cu uraniu a fost între¬buinţată pentru stabilirea unei aşa-zise date de „timp absolut" pentru rocile considerate a fi cele mai vechi de pe pămînt, şi ea constituie astfel argumentul principal pentru larg acceptata idee că pămîntul are vîrsta de cea 4,5 - 5 miliarde de ani. Astfel de vîrste radiometrice sînt folosite mai ales pentru rocile precam-briene, deoarece nu există nici un control paleontologic asupra datării acestor roci.
        1. Metodele de datare cu uraniu.
în realitate, metoda datării cu uraniu cuprinde o întreagă familie de metode de datare, toate bazate pe descompunerea uraniului şi a elementului înrudit toriu prin lanţuri lungi de des-compunere pînă la plumb şi heliu. Procesul se numeşte „descom¬punere alfa", în care particulele alfa (care sînt în realitate atomi de heliu încărcaţi pozitiv) evadează din nucleele atomilor părinţi într-un ritm care statistic pare constant.
Au loc trei lanţuri de descompuneri: (a) uraniu 238 se des-compune în plumb 206 plus 8 atomi de heliu, cu o perioadă de înjumătăţire de 4,5 miliarde de ani;          (b) uraniu 235 se descom-pune în plumb 207 plus 7 atomi de heliu, cu o perioadă de înjumătăţire de 0,7 miliarde de ani; (c) toriu 232 se descompune în plumb 208 plus 7 atomi de heliu, cu o perioadă de înjumătăţire de 14,1 miliarde de ani. într-o descompunere dată, care conţine aceste elemente, este uzual să găsim toţi aceşti trei izotopi împreună (situaţia nu este întotdeauna valabilă, dar este tipică), în combinaţie cu un al patrulea izotop de plumb, plumb 204, despre care se crede că nu a avut un părinte radioactiv şi de aceea este numit plumb „obişnuit". Pe lîngă aceasta, multe dintre produsele intermediare din cele trei lanţuri de descompunere, sau chiar toate aceste produse, vor fi prezente, în mod ideal în cantităţi echilibrate. Unele dintre ele includ radiu, radon în stare gazoasă şi un alt izotop de plumb important, plumb 210.
Fără a intra în detalii tehnice cu privire la utilizarea metodelor de stabilire a vîrstei diferitelor plumburi din aceste date, este ime¬diat evident că cele trei presupuneri discutate nu sînt valabile pentru aceste metode. Există, prin urmare, serioase dificultăţi, dacă nu chiar realmente erori în determinările de vîrstă a plum¬bului, şi cîteva dintre acestea sînt discutate pe scurt mai jos.
    (a)  Minereurile de uraniu există întotdeauna în sisteme deschise, nu închise.
Uraniul este uşor dizolvat spre exemplu de apa freatică. Ele-mentul intermediar, gazul radon, poate ieşi sau intra uşor în sis-temul de uraniu. Există, de fapt, diferite căi pe care componentele acestui tip de sistem pot să intre în el sau să-1 părăsească. Una dintre autorităţile cele mai de seamă în datarea radioactivă, Henry Faul, a spus:
    „Atît uraniul cît şi plumbul migrează (în marne) în timpul geologic, şi analize amănunţite au arătat că nu pot fi obţinute cu ele vîrste utile. Dificultăţi similare apar frecvent în încer¬cările de a data filioanele de pecheblendă (oxid de uraniu nativ). Aici iarăşi se ştie că au avut loc multe activităţi chimice şi pe mostre din acelaşi loc se pot măsura vîrste enorm de diferite."9
Reţineţi că dacă nu există certitudinea că sistemul a fost un sistem închis în tot decursul vremurilor de cînd a fost format, vîrstele pe care le indică aparatele sînt lipsite de semnificaţie. O problemă similară a fost scoasă în evidenţă în legătură cu datarea rocilor de pe lună.
„Dacă toate metodele de datare (rubidiu-stronţiu, uraniu-plumb şi potasiu-argon) ar fi avut ca rezultat aceleaşi vîrste, tabloul ar fi clar. Dar vîrstele n-au coincis. Vîrstele date de plumb, de exemplu, au fost în mod constant mai vechi. Lucrul  acesta 1-a determinat pe Leon T. Silver, de la California In-stitute of Technology, să studieze temperaturile la care se volatilizează plumbul şi iese din eşantionul lunar. Teoretic, aceasta se poate întîmpla pe lună şi acest plumb volatilizat ar deveni „fără părinte" - separat de părintele său, uraniul. Mai mult plumb (plumb fără părinte adăugat materialului) va da vîrste şi mai mari."10
Cu atîţia factori ameninţînd să răstoarne echilibrul componen¬ţilor într-un astfel de sistem, nu este de mirare că numeroasele metode de calculare a vîrstei disponibile pentru fiecare sistem, de cele mai multe ori dau vîrste „discordante".
Un fenomen şi mai important prin care aceste echilibruri pot fi răsturnate este cel al „captării de neutroni liberi", prin care neutronii liberi din mediul înconjurător al minereului pot fi captaţi de către plumbul din sistem şi astfel schimbă valoarea izotopică a plumbului. Adică, plumbul 206 poate fi transformat în plumb 207 iar plumbul 207 în plumb 208 prin acest proces. Este probabil semnificativ faptul că plumbul 208 constituie de obicei peste jumătate din plumbul prezent în orice depozit de plumb dat. Astfel cantităţile relative ale acestor izotopi radioactivi de plumb din sistem pot să nu se datoreze nicidecum descompunerii lor din toriu şi uraniu, ci cantităţii de neutroni liberi din mediul înconjurător.
      Faptul că problema aceasta este foarte serioasă, a fost demon-strat concludent de dr. Melvin Cook , care a analizat tocmai în scopul acesta două dintre cele mai importante zăcăminte de uraniu din lume (din Katanga şi din Canada). Aceste minereuri nu conţin plumb 204 deci se presupune că nu conţin nici plumb obişnuit. De asemenea, ele nu conţin sau conţin foarte puţin toriu 232, dar conţin cantităţi semnificative de plumb 208. Acesta din urmă deci, n-a putut proveni nici din contaminarea cu plumb obişnuit, nici din descompunerea toriului, şi astfel trebuie să fi  provenit din plumb 207 prin captare de neutroni. Dar atunci cal¬culele pentru astfel de reacţii cu neutroni necesare pentru a face această corecţie, după dr. Cook, vor arăta de fapt că literalmente toţi aşa-numiţii izotopi radioactivi de plumb găsiţi pretutindeni în sistemele uraniu-toriu pot fi explicaţi numai prin acest proces. Astfel nici unul dintre ei nu s-a format necesarmente prin des¬compunerea radioactivă şi în consecinţă minereurile pot fi foarte itinere, avînd în esenţă o vîrstă de zero ani!

          (b) Vitezele de descompunere a uraniului s-ar putea foarte
bine să fie variabile.
Autorii care se ocupă de acest subiect subliniază invaria-bilitatea vitezelor descompunerii radioactive, dar realitatea este că aceste viteze, ca şi celelalte, sînt supuse schimbării. Datorită faptului că sînt controlate de structura atomică, ele nu sînt atît de uşor afectate ca alte procese, dar factorii care pot influenţa struc¬turile şi procesele atomice pot influenţa şi vitezele de descom¬punere radioactivă.
Cel mai evident exemplu al unor astfel de factori este radiaţia cosmică şi producţia ei de particule neutrino. Un alt exemplu ar fi neutronii liberi discutaţi mai sus. Dacă se întîmplă ceva care să mărească incidenţa acestor particule în crusta pămîntului, fără nici o îndoială că vitezele descompunerii radioactive vor fi mărite.
  Astfel de fenomene vor fi generate de evenimente ca inver-sarea cîmpului magnetic al pămîntului sau exploziile de super-nove în stelele apropiate. De vreme ce acum se acceptă în mod general că astfel de fenomene au avut loc în trecut, chiar şi de către astronomii şi geologii uniformişti, există o posibilitate foarte reală ca vitezele de descompunere radioactivă să fi fost mult mai mari la diferite intervale în trecut decît astăzi. Din următorul comentariu făcut de dr. Fred Jueneman, care este director pentru cercetări la Innovative Concepts Association, este evident că această posibilitate este serios luată în considerare:
„Fiind aşa de aproape, fluxul de particule anisotropice neutrino al super-exploziei trebuie să fi avut caracteristica specială de a fi nepotrivit toate ceasurile noastre atomice. Aceasta ar face praf toate măsurătorile noastre cu carbon 14, potasiu-argon şi uraniu-plumb! Vîrsta vestigiilor preistorice, vîrsta pămîntului şi cea a universului ar fi puse sub semnul întrebării."12.
  (c) Produsele fiică au fost probabil prezente de la început.
Nu există posibilitatea de a fi siguri că produsele radioactive, fiică ale descompunerii uraniului şi toriului nu au fost prezente în minereurile acestea încă de la formarea lor. Posibilitatea aceasta se manifestă cel rrai evident în cazul rocilor vulcanice moderne. Astfel de roci, formate prin scurgerea de lavă din interiorul mantiei pămîntului, conţin în mod obişnuit minereuri de uraniu şi s-a descorerit că de cele mai multe ori acestea au atît plumb radioac¬tiv cît şi plumb obişnuit în ele, atunci cînd se răceşte lava şi sub¬stanţele minerale se cristalizează.
Sidney P. Clementson, un inginer britanic, a făcut recent un studiu detaliat al unor astfel de roci vulcanice moderne şi al „vîrstelor" lor de uraniu, aşa cum sînt ele publicate de revistele de geofizică sovietice şi în alte scrieri, şi a arătat că în toate aceste cazuri vîrstele obţinute prin datarea cu uraniu-plumb erau cu mult mai mari decît adevărata vîrstă a rocilor. Cele mai multe dădeau vîrste de peste un miliard de ani, cu toate că se ştia că rocile de lavă s-au format în timpurile moderne. Aceasta este o dovadă clară şi neechivocă, aşa cum spune Clementson, că:
        „Vîrstele calculate nu dau absolut nici o indicaţie cu privire la vîrsta rocilor gazdă."14
Iarăşi, desigur, modelul evoluţionist poate fi salvat prin presu¬punere secundară, anume, că uraniul şi izotopii de plumb înso¬ţitori au fost împreună în mantia din care a curs lava, că au stat împreună în timpul curgerii şi după ce lava s-a răcit. Dacă această presupunere secundară este corectă, atunci raportul uraniu-plumb reprezintă o funcţie a procesului de formare a mantiei de la început (o problemă total diferită), şi nu a duratei descom¬punerii radioactive după ce s-a format roca.
    Creaţionistul nu contrazice această explicaţie. El doar arată următoarea deducţie: de vreme ce, în cazul acelor roci eruptive a căror vîrstă este realmente cunoscută, metoda datării cu uraniu dă vîrste care sînt cu ere întregi mai mari, şi de vreme ce alte minereuri de uraniu se află normal în roci eruptive formate prin acelaşi fel de procese, este prin urmare foarte probabil ca şi „vîrstele" lor obţinute prin metoda de datare cu uraniu să fie mai mari cu ere întregi, din aceleaşi motive. De ce ar fi luate drept corecte vîrstele obţinute prin metoda datării cu uraniu cînd aces¬tea sînt calculate pentru roci de vîrstă necunoscută, cînd ele sînt întotdeuna enorm de greşite atunci cînd sînt calculate pentru roci a căror vîrstă este cunoscută?

(d)  Datările  cu  uraniu  dau  rezultate  discordante  care trebuiesc corectate prin paleontologie.
Este de fapt obişnuit să afli că numeroase vîrste care sînt obţinute de la o suită de izotopi uraniu-toriu-plumb sînt fie discor¬dante între ele fie „anormale" în ce priveşte presupusa vîrstă a formaţiei. De aceea, ele trebuie ori corectate la presupusa „adevărată" vîrstă, ori date la o parte ca fiind iremediabil de dis¬crepante. Cu aşa de multe surse de contaminare şi de schimbare, lucrul acesta nu este surprinzător. Puţinele vîrste care sînt în con¬cordanţă şi consecvente pot fi uşor corelate cu modelul creaţionist-catastrofist. Ideea care trebuie subliniată aici este că, aşa cum s-a observat anterior, interpretarea după modelul evolu¬ţionist a registrului fosil este factorul care determină în realitate vîrstă acceptabilă a rocii (acceptabilă pentru evoluţionişti).
„Vîrstă cea mai rezonabilă poate fi selectată numai după o ex¬aminare atentă a datelor geocronologice independente, cît şi a dovezilor de teren, a celor stratigrafice şi paleontologice precum şi a relaţiilor petrografice şi paragenetice."15
„Şi ce este esenţialmente această reală scară de timp? Pe ce criterii se bazează ea? Cînd totul este vînturat şi grîul este ales din pleavă, este sigur că grîul din produs este în principal mărturia paleontologică şi este foarte probabil că dovezile fizice sînt pleava."1
2. Metoda potasiu - argon
    Metoda cea mai larg folosită pentru datarea rocilor este metoda potasiu-argon. Minereurile de potasiu se găsesc în cele mai multe roci eruptive şi în unele roci sedimentare şi nu au o utilizare atît de restrictivă în uz ca minereurile de uraniu. Potasiul 40 se des¬compune în argon 40 prin procesul de „captare de electroni" (cap¬tarea unui electron orbital de către nucleu), cu o perioadă de înjumătăţire de 1,3 miliarde de ani. El se mai descompune simul¬tan şi în calciu 40 prin procesul de „descompunere-beta" (elibe¬rarea unui electron şi a unui neutrino).

Acest proces implică de asemenea un număr considerabil de probleme serioase, inclusiv următoarele:

      (a) El trebuie calibrat prin datarea uraniu-plumb.
Aşa numitul „raport de ramificare", care determină cantitatea de produs descompus care devine argon (în loc de calciu) este necunoscută într-un factor de pînă la 50 la sută. De vreme ce viteza de dezintegrare este de asemenea nedeterminată, sînt alese valori ale acestor constante care aduc datele potasiului într-o corelaţie cît mai strînsă cu datele uraniului. în consecinţă, datarea cu potasiu poate fi, în cel mai bun caz, tot atît de exactă ca datarea cu uraniu, care, aşa cum tocmai am văzut, nu este exactă deloc.
      (b) Sistemul potasiu-argon este un sistem deschis.
De vreme ce argon 40 este un gaz, este evident că el poate migra uşor spre interiorul şi exteriorul minereurilor de potasiu.
„Datorită proceselor de alterare a rocilor, metoda de datare potasiu-argon poate să devină impracticabilă în cazul unei roci vulcanice... Noi am analizat numeroase sticle devitrificate de vîrstă cunoscută şi toate au dat vîrste prea tinere. După datare a reieşit că unele sticle au vîrsta de zero ani, cu toate că in¬dicaţiile geologice sugerează că devitrificarea a avut loc la scurt timp după formarea unui depozit.17 Dar nu numai conţinutul de argon este supus alterării. Şi potasiul este foarte mobil.
„Vîrstele meteoriţilor studiaţi, obţinute prin metoda potasiu-argon, variază de la 5 x IO9 ani pînă la 15,6 x IO9 ani... Pînă la 80„ din potasiul existent într-un mic eşantion de meteorit de fier poate fi îndepărtat prin apă distilată în 4,5 ore."
      (c) Viteza  de  dezintegrare  a  potasiului  este  supusă
schimbării.
Pentru aceleaşi motive pentru care vitezele de dezintegrare a uraniului sînt supuse accelerării (de exemplu, creşterea fluxului de particule neutrino datorită creşterilor intermitente din trecut a nivelului radiaţiei cosmice la suprafaţa pămîntului), şi descom-punerea potasiului putea foarte bine să fi fost mult mai rapidă în trecut decît este astăzi.

    (d) Argonul putea să fie încorporat cu potasiul la momentul formării.
Argonul 40 este un component foarte comun atît al atmosferei cît şi al rocilor din crustă. De fapt, Melvin Cook a calculat că, chiar dacă pămîntul ar fi vechi de 5 miliarde "de ani, cum presupun evoluţioniştii, este posibil ca nu mai mult de 1 la sută din argonul 40 aflat acum în pămînt să se fi putut forma prin des¬compunerea radioactivă a potasiului.19 Astfel, există o abundenţă de argon disponibil şi fără îndoială cel puţin o parte din argonul 40 din fiecare minereu de potasiu a provenit mai curînd din mediu, decît din procesul de dezintegrare.
Următorul studiu efectuat de către cercetătorii Institutului de Geofizică din Hawai asupra rocilor de bazalt submarine de vîrstă cunoscută din Hawai, arată că posibilitatea aceasta este foarte reală.
„          Au fost măsurate conţinuturile de argon şi heliu radioactiv din trei roci de bazalt erupte în adîncul oceanului dintr-un vulcan activ (Kilauea). Vîrstele calculate din aceste măsurători cresc proporţional cu adîncimea eşantionului pînă la 22 milioane de ani pentru lave care se deduce că sînt recente. Se recomandă precauţie în aplicarea datelor obţinute din bazalturile provenite de la mari adîncimi ale oceanului în studiile ce se fac asupra întinderii fundului oceanului."
      În realitate se ştia că vîrstele acestor roci bazaltice erau mai mici de 200 de ani! Comentariul asupra întinderii fundului ocea¬nului este extrem de interesant mai ales avînd în vedere faptul că ideea modernă despre deriva continentală, în special despre foarte mica ei viteză, se bazează în principal pe date similare obţinute prin metoda de datare cu potasiu-argon pe roci de bazalt de pe fundul oceanului Atlantic.
S-a constat că roci moderne similare, formate în 1801 lîngă Hualalei, Hawai, au după metoda datării cu potasiu-argon vîrste variind între 160 de milioane de ani şi 3 miliarde de ani. Motivul dat pentru calcularea acestor vîrste anormal de mari a fost incor¬porarea argonului din mediul înconjurător în timpul scurgerii lavei. Autorii acestui studiu trag următoarea concluzie evidentă (deşi rezervată):
„Este posibil ca anumite vîrste anormal de mari obţinute prin metoda datării cu potasiu-argon raportate de alţi cercetători pentru roci ultrabazice să poată fi cauzate de prezenţa unui exces de argon conţinut în incluziunile fluide şi gazoase."2 Un alt studiu asupra bazalturilor din Hawai a dus la şapte „vîrste" diferite ale acestor bazalturi, variind între zero ani şi 3,34 milioane de ani.    Autorii, printr-o aplicare evident neavenită a raţionamentului  statistic,  s-au  simţit justificaţi  să  stabilească „vîrsta" acestor bazalturi la 250.000 de ani.
Creaţionistul nu pune sub semnul întrebării faptul că vîrstele anormal de mari ale rocilor eruptive notate mai sus se pot datora încorporării unui plus de argon în timpul formării. Totuşi el scoate în evidenţă faptul că dacă se ştie că lucrul acesta s-a întîmplat atît de frecvent cu rocile de vîrstă cunoscută, este foarte probabil să se fi întîmplat frecvent şi în cazul rocilor de vîrstă necunoscută. De vreme ce nu există o modalitate de a distinge argonul 40, care s-a format prin procese necunoscute în timpurile de la început şi care este dispersat acum în jurul pămîntului, de argonul 40 radioactiv, apare clar că vîrstele obţinute prin metoda potasiu-argon sînt fără valoare în determinarea adevăratelor vîrste.
(e)  Vîrstele determinate cu ajutorul potasiului sînt extrem de variabile
Avînd în vedere toate sursele de eroare din datarea cu potasiu, nu este surprinzător că el dă rezultate atît de variabile, chiar şi în cazul dotării repetate ale aceleiaşi roci.
„Este bine cunoscut acum că vîrstele obţinute prin metoda potasiu-argon la datarea diferitelor minereuri dintr-o singură rocă pot fi izbitor de discordante."
Se pare că singura virtute a metodei de datare cu potasiu este aceea că ea dă adesea vîrste de milioane şi miliarde de ani şi prin urmare este în general compatibilă cu modelul evoluţionist.
            3. Datarea cu rubidiu-stronţiu
Cea de-a treia metodă mai importantă de datare a rocilor (în afara evoluţiei şi a fosilelor) este dezintegrarea beta a rubidiului 87 în stronţiu 87, cu o perioadă de înjumătăţire de 47 miliarde de ani (unii specialişti apreciază această perioadă de înjumătăţire la 60 miliarde de ani, alţii pînă la 120 miliarde de ani) Şi aceasta trebuie etalonată după metoda datării cu uraniu şi de aceea nu poate fi mai demnă de încredere decît metoda de datare cu uraniu, şi aceasta în cel mai bun caz.
Alte dificultăţi ale datării cu rubidiu sînt similare cu cele ale datării cu uraniu şi cu potasiu. Unele dintre acestea sînt:
a. Viteza de dezintegrare va fi accelerată de aceiaşi factori care
vor mări şi viteza descompunerii uraniului şi a potasiului.
b. Stronţiu 87 extern poate fi încorporat în minereurile de
rubidiu 87 din rocile înconjurătoare. Cook spune:
„Prin urmare, chiar dacă am admite de dragul discuţiei, că pămîntul are vîrsta de 5 miliarde de ani, stronţiul 87 radioactiv prezent în roci ar reprezenta numai 5 la sută din stronţiul 87 prezent în roci."24
c. Rubidiul 87 poate să se piardă parţial dintr-un sistem rubi-
diu-stronţiu, prin dizolvare.
d. Stronţiul 87 poate să se formeze din stronţiu 86 prin acelaşi
proces de captare de neutroni care formează plumbul 208
din plumb 207.
Mai există şi alte metode radiometrice de datare care au fost propuse şi folosite pe o scară mai limitată. Totuşi, niciuna nu este considerată atît de vrednică de crezare şi atît de importantă ca cele trei discutate pe scurt mai sus, aşa încît nu ni se pare necesar să le discutăm aici. Metoda cu carbon radioactiv este, desigur, foarte importantă, dar ea se aplică specific numai la date foarte „recente" vorbind în termeni geologici. Ea va fi discutată ulterior în acest capitol.
Nici unul dintre procesele acestea nu oferă probe prea bune şi cu siguranţă nu dovedeşte că pămîntul este foarte bătrîn. Toate datele se corelează tot atît de bine sau chiar şi mai bine cu un model care ia în considerare o perioadă de timp foarte scurtă, model care este propus de creaţionism.
    Dovezi că pămîntul este tînăr
Am arătat în capitolul precedent dovezi fizice solide că dife-ritele formaţiuni geologice ale pămîntului s-au format continuu şi rapid, nu interminent şi încet de-a lungul erelor. Am arătat apoi, în secţiunile de la începutul acestui capitol, că nu există dovezi fizice temeinice că pămîntul ar fi foarte bătrîn. S-a arătat că cele cîteva procese de dezintegrare radioactivă care au fost interpretate  în sensul unor durate de miliarde de ani se potrivesc tot atît de bine, dacă nu mai bine, cu o perioadă de timp scurtă. Singura dovadă reală a unei istorii lungi a pămîntului este nevoia de a spijini modelul evoluţionist. Am văzut că datarea hotărîtoare a rocilor se bazează în final pe registrul fosil, interpretat în cadrul de referinţă al evoluţiei, care la rîndul ei îşi găseşte singurul ei sprijin real în acelaşi registru fosil astfel interpretat.
Modelul creaţionist, spre deosebire de modelul evoluţionist, îşi permite să acorde o atenţie deosebită multelor dovezi că pămîntul este tînăr. Trebuie să ne amintim că, vorbiind ştiinţific nimeni nu posedă vreo dovadă referitoare la vreo dată anterioară începu¬turilor scrisului, acum cea 4.000 pînă la cel mult 6.000 de ani. Datele anterioare începutului istoriei trebuie în mod necesar să se bazeze pe presupunerea uniformismului, în trei puncte, după cum urmează: (1) condiţii de limită iniţiale pentru sistemul geocro-nometric, cu toate componentele cunoscute cantitativ; (2) viteze constante ale proceselor din sistem care transformă un component într-altul în mod uniform; (3) un sistem închis în permananţă, aşa îneît nici una dintre componentele interne să nu poată fi schim¬bată de către factori externi.
Aceste presupuneri sînt întotdeauna neverificabile şi, prin ur-mare, nesigure din punct de vedere ştiinţific. Ele sînt cu siguranţă invalidate în cazul metodelor de datare radiometrice standard care au fost folosite pentru a calcula marile vîrste ale pămîntului.
De fapt, aceste presupuneri nu pot fi strict valabile nici pentru acele procese care indică o vîrstă tînără a pămîntului. Ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că exact aceleaşi presupuneri care sînt făcute în cazul datărilor cu uraniu şi potasiu vor da vîrste tinere în cazul anumitor alte procese. De fapt, există mult mai multe procese care dau vîrste tinere decît procese care dau vîrste îndelungate. Mai mult, chiar dacă ele implică presupunerea uni-formistă, ele sînt adesea mult mai puţin vulnerabile la erori în această presupunere. Vom discuta în continuare mai multe tipuri de astfel de procese.
          1. Evaporarea de gaze în atmosferă
Anumite elemente radioactive produc gaze în procesul lor de dezintegrare, în speţă Heliu 4 în cazul dezintegrării uraniului şi argon 40 în cazul dezintegrării potasiului. Aceste produse mi-grează în sus prin roci şi în cele din urmă se evaporă în atmosferă.

        Cea mai mare parte a argonului trebuie să fi fost deja prezent acolo, sau în crustă, de la început, de vreme ce există mult prea mult ca să se fi putut produce chiar şi în cinci miliarde de ani prin descopmpunere de potasiu, presupunînd că toate calculele lui Cook sînt corecte.
Cantitatea mică de heliu din atmosferă însă i-a pus pe evolu-ţionişti în încurcătură timp de mai mulţi ani. Cook explică proble¬ma în felul următor:
„La cantitatea estimată de 2 x 10 gm. uraniu şi 5 x 10 gm. toriu din litosferă, heliul ar trebui să fie generat pe cale radioactivă cu viteza de cea 3 x IO9 gm./an. Mai mult, sursa (secundară) de heliu din radiaţia cosmică s-a estimat a fi de o magnitudine egală. Se pare că tot heliul din rocile sedimentare şi, după Keevil şi Huley, cea 0,8 din heliul radioactiv din rocile eruptive, a fost eliberat în atmosferă în epocile geologice, (con¬siderate în mod curent a fi de cea. 5 x 10 ani). Rezultă că mai mult de 10 gm. de heliu ar fi trebuit să treacă în atmosferă de la „început". Pentru că atmosfera conţine numai cea 3,5 x 10 gm. de heliu 4, presupunerea comună este deci că cea 10 gm. de heliu 4 trebuie să fi trecut afară prin exosferă, şi că în prezent viteza lui de pierdere prin exosferă echilibrează viteza de ieşire din litosferă."25
Această „presupunere comună" însă este doar o presupunere. Nu există nici o dovadă că heliul 4 poate scăpa sau a scăpat vreodată din exosferă în cantităţi semnificative. Dimpotrivă, Cook a arătat că în realitate există o puternică probabilitate ca heliul 4 să intre în atmosferă din spaţiul extraterestru, prin coroana soarelui.
în consecinţă, vîrsta maximă a atmosferei, presupunînd că n-a existat la început heliu în atmosferă, ar fi:
3'5 x 1Q15 x (5 x 1O9) = 1,75 x 1O5 ani.
1O20
Dar de fapt, Henry Faul a citat dovezi că viteza scăpării heliului în atmosferă este de peste 3 x IO11 gm./an26 cantitate mai mare de 100 de ori ca cea folosită de Cook în calculul său. Aceasta ar reduce vîrsta atmosferei la cîteva mii de ani!

      2. Influxul de material meteoritic din spaţiu
Este cunoscut faptul că există în esenţă o rată constantă de particule de praf cosmic care intră în atmosfera pămîntului din spaţiul extraterestru, şi care apoi se depun treptat pe suprafaţa pămîntului. Cele mai bune măsurători ale acestui influx au fost făcute de Hans Pettersson, care a obţinut cifra de 14 milioane tone pe an. Aceasta înseamnă 14x10 livre în 5 miliarde de ani. Dacă presupunem că densitatea prafului compactat este, să zicem, de 140 de livre de picior pătrat, aceasta corespunde unui volum de 10 picioare cubice. De vreme ce pămîntul are o suprafaţă de aproximativ 5,5 x 10 picioare pătrate, aceasta pare să însemne  că ar fi trebuit să se acumuleze în timpul celor 5 miliarde de ani  în vîrstă a pămîntului un strat de praf meteoric gros de apro- ximativ 182 picioare (cea 55 metri) peste toată suprafaţa pă¬mîntului!
Desigur, nu există nici cel mai mic semn al unui astfel de strat de praf nicăieri în lume. Pe suprafaţa lunii el ar trebui să fie cel puţin tot atît de gros, dar astronauţii n-au găsit nici urmă de el (înainte de plecare spre lună, existau temeri considerabile că oamenii se vor scufunda în praf cînd vor ajunge pe lună).
Pentru ca nimeni să nu spună că procesele de eroziune şi de amestecare ar putea să explice absenţa acestui strat de 60 m de praf meteoritic, trebuie să se observe că acest material are o com¬poziţie foarte diferită, în special prin conţinutul de nichel şi fier. Nichelul, de exemplu, este un element foarte rar în crusta pămîntului şi în special în ocean. Pettersson a calculat conţinutul mediu de nichel din praful meteoritic la 2,5 la sută, aproximativ de 300 de ori mai mult decît există în crusta pămîntului. Astfel, dacă tot stratul de praf meteoritic ar fi dispersat uniform prin crusta pămîntului, grosimea crustei respective (presupunînd că nu a existat nichel originar în crustă) ar fi de circa 16 km!
De vreme ce crusta (pînă jos la mantie) este de o grosime medie de 19 km, aceasta ne spune că practic tot nichelul din crus¬ta pămîntului ar fi fost derivat din influxul de praf meteoritic în presupusa vîrstă de 5x10  ani ai pămîntului!
Un alt calcul interesant care poate fi făcut este să notăm că apele rîurilor transportă spre ocean circa 0,34 miliarde de kilo-grame de nichel în fiecare an şi că oceanul conţine circa 3.171 miliarde kilograme. Astfel nichelul dizolvat în apele oceanelor s-ar fi putut acumula din aluviuni în ceva mai mult de 9.000 de ani. în consecinţă absenţa procentajului adecvat de nichel care soseşte la suprafaţa pămîntului din căderea meteorică nu poate fi atribuită eroziunii şi transportării în ocean. Singurul mod posibil de ex¬plicare a cantităţii mici de nichel aflat în crusta pămîntului şi în oceane pare să fie o vîrstă a pămîntului de numai cîteva mii de ani.
        3. Influxul de materiale în oceane.
Lăsînd cu totul la o parte problema nichelului meteoritic, simplul fapt că întregul conţinut de nichel din ocean s-a putut acumula din aluviunile rîurilor în decurs de circa 9.000 de ani pare să fixeze o limită superioară a vîrstei oceanului, dacă nu se poate demonstra că acest nichel dizolvat ori se precipită pe fundul oceanului ori se reîntoarce cumva prin atmosferă pe continente. Nici una dintre acestea nu a fost dovedită. După cîte se pare el nu se precipită pe fundul oceanului, căci dacă s-ar precipita în 5 miliarde de ani s-ar fi acumulat 1,70 miliarde de miliarde de kilograme de nichel. De vreme ce oceanul acopere o suprafaţă de 0,36 x IO15 de picioare pătrate, aceasta înseamnă că ar trebui să existe cîte 960 de livre de nichel pe fiecare picior pătrat din fundul oceanului!
Acelaşi fel de calcul poate fi făcut pentru alte substanţe chi-mice dizolvate în ocean. Şi anume, cantitatea unei substanţe chimice date aflate în ocean, împărţită la cantitatea cu care sub-stanţa aceea creşte anual prin aluviunile aduse de rîuri va da numărul de ani necesari pentru acumularea cantităţii totale, presupunînd că la început substanţa n-a existat de loc în apa oceanului şi că viteza de depozitare anuală a fost întotdeauna con¬stantă.
De vreme ce există multe substanţe chimice în ocean, pot fi făcute foarte multe calcule diferite. Multe răspunsuri diferite vor fi obţinute pentru motivul că nu se ştie ce cantitate din fiecare sub¬stanţă chimică a fost prezentă în ocean de la început, şi de asemenea pentru că în unele cazuri poate exista mecanismul de reciclare prin care anumite cantităţi să se reîntoarcă pe con¬tinente.
Lucrul semnificativ de observat însă este că în fiecare caz vîrsta calculată a oceanului este enorm mai mică decît vîrsta presupusă de 5 miliarde de ani a pămîntului. Cook a scos în evidenţă faptul acesta în cazul datării cu uraniu, afirmînd că:
afluxul anual de uraniu în apa nurilor (este) (10  ) pînă la
IO11 gm/an) comparat cu totalul de uraniu prezent în oceane
(circa IO15 gm)."2*
în acest caz, se calculează evident că vîrsta aparentă a ocea-nului pe baza acestei forme de „datare în uraniu" este între 10 mii şi 100 de mii de ani.
Aceasta se corelează aproximativ cu estimările făcute de Riley şi Skirrow care dau cifra de 500.000 ani. Aceşti autori au făcut calcule similare pentru multe alte elemente chimice, cu urmă¬toarele rezultate:
Elementul Anii necesari acumulării în
chimic ocean prin afluxul rîurilor.
Sodiu 260.000.000
Magneziu 45.000.000
Siliciu 8.000
Potasiu 11.000.000
Cupru 50.000
Aur 560.000
Argint 2.100.000
Mercur 42.000
Plumb 2.000
Staniu 100.000
Nichel 18.000
Uraniu 500.000
Multe alte substanţe sînt enumerate, practic cu mult sub un miliard de ani şi multe chiar mai puţin de 1.000 de ani (aluminiul, de exemplu, dă numai 100 de ani).
Situaţia aceasta este într-adevăr greu de înţeles dacă litosfera şi hidrosfera pămîntului sînt vechi de miliarde de ani şi dacă unifor-mismul este o presupunere valabilă în geocronologie. încercarea de a explica micile cantităţi ale acestor elemente prin precipitarea lor pe fundul oceanului nu este acceptabilă. Unul dintre oceanografii de frunte ai lumii, Ph. H. Kuenen, a spus:
„în condiţii normale, apa de mare nu este suprasaturată cu nici un produs, şi în zonele de evaporare excesivă se pune automat în funcţie circulaţia, prevenind concentrările excesive.

Substanţele chimice în mod normal nu precipită în soluţie decît într-o concentraţie suprasaturată. Cu toate că nu se cunosc încă multe despre compoziţia chimică a sedimentelor de pe fundul oceanului mondial, nu există absolut nici o indicaţie că acolo s- ar putea găsi vaste cantităţi din substanţele chimice „lipsă". De asemenea nu există nici o dovadă că importante cantităţi din cele mai multe dintre ele ar fi putut să fie mutate înapoi pe continente prin transport atmosferic şi prin aerosoli săraţi. Concluzia este că aceste cantităţi lipsesc deoarece ele n-au fost niciodată acolo; ceea ce înseamnă, desigur, că oceanul şi pămîntul trebuie să fie foarte tinere.
    Nu numai substanţele chimice dizolvate indică o vîrstă tînără a oceanului, ci acelaşi lucru îl fac înseşi sedimentele de pe fundul oceanului. Se pare că geologul Stuart Nevins a demonstrat faptul acesta în mod concludent într-un studiu recent."31 Aproximativ 27,5 miliarde de tone de sedimente sînt transportate în ocean în fiecare an. Masa totală de sedimente deja prezente în ocean este de circa 820 milioane de miliarde de tone. împărţind masa totală la cifra transportului anual obţinem 30 milioane de ani ca cifră maximă a vîrstei oceanului de la data cînd sedimentele au început să fie transportate în el (mediile anuale de transport au fost cel puţin tot atît de mari în trecut ca şi în prezent, chiar dacă folosim modelul evoluţionist).
Nevins a arătat de asemenea că masa totală a rocilor continen¬tale deasupra nivelului mării este numai de 383 milioane de miliarde de tone, ceea ce înseamnă cu ceva mai puţin decît jumătate din masa de sedimente prezente acum în ocean. Astfel în numai 383/27,5 adică, 14 milioane de ani continentele actuale, erodîndu-se în viteza actuală, s-ar eroda pînă la nivelul mării!
Nu se poate explica micul volum de sedimente de pe fundul oceanului prin supoziţia că ele au fost ridicate într-un fel sau altul ca să formeze rocile sedimentare de pe continente, pentru motivul evident că volumul total al sedimentelor atît cel de pe continente cît şi de pe fundul oceanului s-ar fi putut forma cu vitezele actuale într-o perioadă de timp mai scurtă decît numai perioada terţiară.
Singura posibilitate de a evita concluzia că pămîntul nu este bătrîn este să presupui că sedimentele din ocean au fost într-un fel sau altul „adunate" în tranşee din adîncul oceanului şi de acolo în cele din urmă în însăşi mantia pămînului. Totuşi, teoreticienii moderni nu au putut să explice în felul acesta decît pierderea a mai puţin de 1/10 din sedimentele care sînt aduse în ocean în fiecare an. Deci toate procesele combinate nu pot să indice decît o vîrstă a pămîntului de cel mult 75 milioane de ani.
în sfîrşit, se poate arăta că pînă şi apa oceanului a fost adusă la suprafaţa pămînrului într-un timp mult mai scurt decît vîrsta oceanului presupusă de evoluţionişti. Este probabil că cel puţin 4 km3 de apă sînt adăugaţi anual apelor oceanului prin surse ju-venile - adică din mantie, prin vulcani, prin izvoare termale şi prin alte ieşiri spre suprafaţă." 2 Pe suprafaţa pămîntului există o can¬titate totală de apă de 1400 milioane km3. în consecinţă limita su¬perioară a vîrstei oceanului (chiar şi în cazul în care facem presupunerea nerezonabilă că n-a existat apă deloc în ocean la început şi că activitatea vulcanică n-a fost mai mare în trecut decît în prezent) ar putea fi numai circa 1400 milioane de ani. O astfel de dată nu ne-ar duce înapoi decît aproximativ în perioada siluriană (adică în epoca peştilor!)
        4. Scurgerile de materiale din mantie în crustă
Nu numai apa este adusă la suprafaţa pămîntului ci şi mate-rialele care formează rocile eruptive. Există, în prezent, o medie de cel puţin doisprezece vulcani care erup într-o perioadă de un an, emiţînd importante cantităţi de lavă (există probabil mult mai mulţi vulcani pe fundul oceanului, despre care încă se ştie prea puţin; de asemenea, în trecut numărul vulcanilor a fost mult mai mare, avînd în vedere faptul că există un mare număr de vulcani stinşi şi enorme cantităţi de roci eruptive).
        Dacă se consideră că vulcanul Paricutin din Mexic este tipic, debitul lui de lavă este de 0,2 km pe an. Media incrementului de rocă eruptivă pe suprafaţă ar fi atunci de 2,4 km pe an. Marile mase de roci eruptive subterane din toată crusta pămîntului arată că formarea de roci intrusive este mult mai comună decît cea de roci eruptive extrusive (adică de roci din lavă de suprafaţă) aşa încît apare ca rezonabil să presupunem că cel puţin 10 km de noi roci eruptive se formează în fiecare an prin curgeri din mantia pămîntului.
Volumul total al crustei pămîntului este de aproximativ 5x109 km . Asfel, întreaga crustă s-ar fi putut forma prin activitatea vul¬canică, la viteza actuală, în numai 500 milioane de ani, ceea ce ne-ar duce înapoi numai pînă în perioada cambriană.

Vechi sau noi?
5. Scăderea arapului magnetic al pămîntului
Un geocronometru întrucîtva diferit, dar foarte important, este cel bazat pe intensitatea cîmpului magnetic al pămîntului. Date referitoare la această problemă se află într-un remarcabil studiu de dr. Thomas G. Barnes, profesor de fizică la Universitatea statului Texas din El Paso.34 Dr. Barnes este autorul multor lucrări în domeniul fizicii atmosferei şi al unui manual de electricitate şi magnetism foarte mult folosit în facultăţi. El a arătat că inten¬sitatea cîmpului magnetic (adică momentul său magnetic) a fost măsurată cu minuţiozitate în ultimii 135 de ani, şi a arătat de asemenea, prin studii analitice şi statistice, că ea a scăzut ex¬ponenţial în timpul acestei perioade, cu o perioadă de înjumătăţire probabilă de 1.400 de ani.
Aceasta ar însemna că într-adevăr cîmpul magnetic a fost de două ori mai puternic acum 1.400 de ani decît este acum, de patru ori mai puternic acum 2.800 de ani şi aşa mai departe. Dar cu 7.000 de ani în urmă el trebuie să fi fost de 32 de ori mai puter¬nic. Este aproape de neconceput ca el să fi putut fi vreodată mai puternic decît a fost în acea perioadă. Astfel, acum 10.000 de ani, pămîntul ar fi avut un cîmp magnetic tot atît de puternic cît cel al unei stele magnetice! Lucrul acesta este foarte improbabil, pentru a ne exprima modest.
Stelele magnetice au procese termonucleare prin care să sta-bilească şi să menţină cîmpuri magnetice de o astfel de forţă, dar pămîntul nu are o sursă de felul acesta. Dr. Barnes arată dincolo de orice îndoială rezonabilă că singura sursă posibilă pentru mag¬netismul pămîntului trebuie să fie curenţii electrici care circulă liber în miezul de fier al pămîntului. Curenţii electrici însă trebuie să curgă prin rezistenţe şi astfel de rezistenţe generează căldură, care apoi este răspîndită prin mediul înconjurător şi este pierdută. Astfel de curenţi trebuie să scadă treptat datorită acestei pierderi de căldură şi aceasta, la rîndul ei, explică scăderea cîmpului mag¬netic indus.