Cred că aţi ghicit deja răspunsul pe care îl voi da la această întrebare. Pentru orice eventualitate, iată-l: eu cred Biblia şi nu cred că prin această afirmaţie am comis o sinucidere intelectuală. Desigur, poate că după ce veţi auzi expunerea mea, veţi crede încă acest lucru; dar oricum este un risc pe care trebuie să mi-l asum.

În experienţa mea am întâlnit mai multe motive pentru care oamenii nu cred Biblia şi nici nu consideră că ar trebui să o creadă. Unul dintre motivele invocate de mulţi este că, deoarece în timpul primelor 15 secole de existenţă, Noul Testament a fost copiat de mână, cu posibile greşeli şi schimbări, nu putem fi siguri, spun aceştia, că forma actuală este cea originală, cea autentică.

Această obiecţie este făcută în general de oameni care nu au cunoştinţă de puterea covârşitoare a dovezilor care atestă că textul actual al Noului Testament este conform cu cel original. În primul rând există un număr clar de manuscrise care conţin o parte sau întregul text al Noului Testament. Sunt peste 5000 de astfel de manuscrise. Desigur există greşeli de copiere în toate aceste manuscrise - deoarece este imposibil să fie copiat de mână, fără greşeală un document vast - totuşi, nu se găsesc aceleaşi greşeli în două manuscrise cu acelaşi conţinut. Şi de aceea prin compararea manuscriselor, există posibilitatea reconstituirii textului original ajungând până la un coeficient de siguranţă mai mic de 2%, o mare parte din cele două procente constând în caracteristici lingvistice fără importanţă care nu schimbă înţelesul general al textului. Ba mai mult, din moment ce nici o doctrină a Noului Testament nu este dependentă de un singur verset sau de un singur pasaj, veridicitatea lor nu este pusă la îndoială din cauza acestor incertitudini minore.

Apoi, este vechimea unora dintre manuscrisele Noului Testament. O parte substanţială a Noului Testament este conţinută într-un manuscris datat în jurul anului 200 d.Cr. iar cel mai vechi manuscris păstrat, conţine tot Noul Testament şi a fost scris în jurul anului 360 d.Cr. Să vedem ce însemnătate are acest lucru. Să luăm în considerare manuscrisul din jurul anului 200 d.Cr. Acum are o vechime de aproape 1800 de ani. Ce vechime a avut manuscrisul după care a fost copiat? Desigur, nu ştim. Dar putea să aibă cel puţin 140 de ani şi dacă a fost aşa, a fost scris atunci când mulţi dintre autorii Noului Testament erau încă în viaţă.

Să facem o comparaţie. Unele lucrări ale celor mai renumiţi autori antici, greci şi latini - şi aici vorbesc ca unul care studiază de o viaţă literatura clasică veche - au ajuns în posesia noastră doar sub forma unor manuscrise vechi (de ex. în sec. VII-IX). Şi totuşi, nici unui om de ştiinţă nu i-ar trece prin minte să pună la îndoială validitatea lor, fiind reprezentări demne de încredere a ceea ce au scris autorii originali. Prin comparaţie dovezile că textul Noului Testament e conform cu originalul sunt covârşitoare. Putem avea toată încrederea că astăzi când citim Noul Testament, avem pentru toate împrejurările practice ceea ce autorii originali au intenţionat să avem. Dacă doreşti să cercetezi mai mult aceste dovezi, îţi recomand cartea prof. F.F.Bruce "Are the New Testament Documents Reliable?" (în limba română cu titlul "Documentele care stau la baza Noului Testament")

Dar cea mai mare dificultate pe care o au oamenii în a crede sau nu Biblia, o constituie afirmaţiile pe care aceasta le face, în special cea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că El este Creatorul întrupat, care a vizitat pământul pentru a comunica cu noi şi pentru a ni-L revela pe Dumnezeu. Mulţi oameni spun că nu pot să creadă o carte ce face asemenea afirmaţii. Ei oricum nu cred în existenţa unui Creator; deci presupun înainte de a citi sau a studia Noul Testament, că el nu poate descrie o realitate istorică atunci când pretinde că Isus a fost atât om cât şi Dumnezeu. Ei revin la ideea că persoana lui Isus Cristos, descrisă în Noul Testament, este invenţia autorilor evangheliilor.

Deci, de dragul unui argument, să presupunem pentru moment că autorii evangheliilor nu au descris în mod simplu un Isus care a trăit cândva, ci au inventat acest personaj având ca model, poate un ţăran înţelept, reconstruind, adăugând, exagerând astfel încât rezultatul să fie o fiinţă ideală, o fiinţă supraomenească, dar un personaj imaginar, care nu a existat vreodată. Să presupunem că ar fi fost aşa şi apoi să vedem implicaţiile teoriei noastre.

Primul lucru care se poate spune, ar fi acela că, dacă Isus este un personaj literar fictiv, atunci ceea ce avem este aproape un miracol. Noi cunoaştem o mulţime de lucruri despre personajele literar fictive şi cât de dificil este să creezi unul real şi convingător. Literatura mondială este plină de astfel de personaje, unele foarte bine conturate, iar altele mai puţin. Acum, nu este nici o îndoială că dacă Isus este un personaj literar fictiv, El este un personaj de renume mondial. Pentru a fi capabili să creeze un asemenea personaj fictiv, autorii evangheliilor ar fi trebuit să fie genii literare de cea mai înaltă clasă. Acum geniile literare de asemenea rang sunt destul de rare: nu îi întâlneşti la fiecare colţ de stradă. Dar noi avem aici patru deodată. Cine sunt aceşti bărbaţi? Şi ce fel de bărbaţi sunt ei? Ei bine, doi au fost pescari, unul a fost vameş, iar celălalt un tânăr despre care nu se spun prea multe. Este credibil ca din întâmplare toţi patru să fi fost genii literare de talie mondială?

Ba mai mult. Chiar cele mai strălucite personaje fictive, cele mai bine realizate, rămân pentru cititorii lor ceea ce sunt: personaje fictive. Ele nu prind viaţă, astfel încât să poată vorbi, să fie independente şi să devină o persoană reală pentru cititori, pe care să o cunoască aşa cum cunosc o persoană vie şi cu care să poată avea o relaţie personală. De neînţeles! Şi totuşi, aceasta este ceea ce se întâmplă cu acest personaj presupus fictiv, Isus Cristos. El a devenit de-a lungul a douăzeci de secole pentru milioane de oameni, o Persoană vie, reală, cu care ei pretind că au o relaţie personală, o Persoană pe care o iubesc până acolo încât sunt gata să moară pentru El, aşa cum au făcut deja mii. Acum, îi puteţi crede idioţi pentru că au făcut aşa ceva pentru Isus. Nu vă pot cere să fiţi de acord cu mine. Afirm doar un fapt care nu poate fi negat. Şi părerea mea este aceasta: dacă Isus a fost un personaj fictiv, inventat de autorii evangheliilor, atunci creând un personaj care a devenit pentru milioane de oameni o Persoană vrednică de iubit, căruia să-I fie devotaţi şi pentru care să se jertfească, s-a realizat un lucru fără egal în toată literatura mondială.

Cunoaştem câteva personaje în literatură, e adevărat foarte puţine la număr, care ne izbesc prin realismul lor. Unul din aceste personaje este Socrate al lui Platon. Dialogurile lui Platon sunt nu numai lucrări filozofice, ci şi lucrări literare de renume mondial. Şi totuşi, Socrate, care este menţionat în ele, apare cititorilor generaţie după generaţie, ca o persoană reală, ale cărei trăsături de caracter le recunosc imediat; sunt atât de bine cunoscute încât dacă li s-ar prezenta o descriere apocrifă sau de mâna a doua a lui Socrate, ei ar spune dintr-o dată: "Nu, nu aşa ar fi reacţionat sau ar fi vorbit adevăratul Socrate" (conform C.S.Lewis, Sămânţa de ferigă şi Elefanţii şi alte eseuri despre creştinism, Glasgow, Collins, 1982, pag. 110).

Socrate din dialogurile lui Platon este un personaj atât de bine realizat, pentru că Platon nu l-a inventat. El a fost o persoană reală, istorică ce a trăit cu adevărat. Poate că descrierea lui Socrate făcută de Platon a fost bine şlefuită: dar persoana şi caracterul lui Socrate nu sunt invenţiile lui Platon. Explicaţia este alta. Impactul caracterului lui Socrate l-a "ajutat" pe filozoful şi artistul Platon să "creeze".

La fel este şi cu Isus Cristos. Ba chiar mai mult. Deşi lumea recunoaşte că Socrate din Dialogurile lui Platon, a fost o persoană istorică reală, numai un nebun ar pretinde că poate să-l cunoască acum ca pe o persoană vie, sau să aibă o relaţie personală cu el. Oamenii din zilele noastre nu ar muri pentru Socrate.

Dar o fac pentru Isus prezentat în Noul Testament! El nu este o ficţiune literară sau religioasă inventată de autorii evangheliilor. Evangheliile descriu o persoană istorică reală, care a trăit în Palestina în timpul domniei lui Tiberiu Cezar, a murit şi după cum spun creştinii, a înviat din morţi şi trăieşte şi astăzi.

Dar să nu ne grăbim să mergem mai departe. Să ne oprim pentru moment la ipoteza că cineva a inventat personajul Isus, a prezentat acest personaj lumii, şi personajul Isus a atras oameni din toată lumea dintr-o mare varietate de entităţi culturale şi a fost preluat ca ideal religios.

Această ipoteză ar cădea la primul obstacol. Cu cât ştim mai multe despre culturile importante ale acelei vremi, cu atât este mai clar faptul că, dacă personajul Isus nu ar fi fost o realitate istorică, nimeni nu L-ar fi inventat chiar dacă ar fi fost în stare. Isus prezentat în Evanghelii nu corespunde nicicum cu prototipul eroului. Greci, romani şi evrei - toţi L-au considerat opusul eroului ideal.

Să luăm în considerare în primul rând evreii şi nu numai pe cei care au fost şi continuă să fie ostili lui Isus, ci pe cei, puţini la număr, care la început au fost prietenii Lui. Ei înşişi ne spun - şi cu siguranţă nu au inventat câtuşi de puţin - că au ajuns la un moment dat să-L abandoneze, pentru că purtarea Lui nu era aceea a unui erou (Matei 26:47-56). În ochii lor, un erou era o figură mesianică precum Macabeii: un tip puternic, milităros, înflăcărat de idei religioase şi pregătit să lupte (cu ajutorul asistenţei angelice, atât de populară în acea vreme) împotriva celor care le-au subjugat ţara şi care le-au suprimat religia naţională.

Dar atunci când situaţia dintre Isus şi autorităţi, a atins punctul culminant şi au venit să-L aresteze, Isus a refuzat să lupte sau să-şi lase ucenicii să lupte pentru El şi deliberat le-a permis să-L aresteze, în această situaţie toţi cei care-L urmau, L-au abandonat dezgustaţi: El nu era un erou pentru ei! Chiar şi astăzi mulţi iudei, mai ales cei din Israel, gândesc acelaşi lucru. Am un prieten evreu care abia a reuşit să scape de camerele de gazare ale lui Hitler. El îmi spune franc: "Acest Isus al vostru este o persoană fără voinţă. După mine El nu se poartă ca un Mesia. Filozofia mea este: dacă cineva îţi dă peste nas, dă-i înapoi." La fel au gândit la început primii ucenici; numai învierea lui Isus i-a învăţat altceva şi le-a schimbat în mod radical ideile despre ceea ce ar trebui să fie Mesia.

Sau să luăm grecii acelor timpuri. Imaginea eroului, cel puţin printre gânditorii lor, era fie un epicurian ideal care evită cu grijă, pe cât posibil toate suferinţele şi plăcerile care ar putea să îi tulbure liniştea, fie un stoic ideal, raţional, care îşi supune sentimentele, cunoaşte suferinţa şi întâmpină moartea cu un calm desăvârşit. Ne amintim că şi Socrate al lui Platon, a băut cupa cu otravă cu o bucurie şi un calm impasibil. Cât de diferit este Isus din evanghelii, torturat în chin şi agonie în Ghetsimani, până când transpiraţia I s-a scurs ca nişte picături grele de sânge în timp ce pleda înaintea lui Dumnezeu pentru a-I lua cupa ce I-a fost arătată, strigând pe cruce astfel încât să fie auzit: "Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?". Cu siguranţă, în acele momente, un grec nu ar fi văzut în El un erou şi nici un filozof grec nu ar fi creat un astfel de prototip al eroului.

Pentru romani, printre cei înclinaţi spre filozofie, stoicismul era crezul favorit. Oamenii politici şi din armată care L-au cunoscut pe Isus au găsit în el practic un nonsens. Vorbea despre El însuşi ca despre un împărat care a venit în lume să mărturisească despre adevăr. "Adevăr? Ce este adevărul?" i-a zis Pilat. Dumnezeul lui Pilat era puterea (Ioan 18:33-38; 19:1-12). Irod a considerat că pretenţiile lui Isus sunt de-a dreptul hazlii, iar soldaţii au considerat că un "împărat" ca Isus, este vrednic doar ca ţintă a celor mai grosolane glume.

Este evident faptul că Isus era opusul prototipului unui erou politic, filozofic sau religios. Nu L-a inventat nimeni şi chiar dacă ar fi fost aşa, nimeni n-ar fi considerat nici măcar pentru o clipă că un astfel de erou ar atrage instantaneu mulţimea. Cel mai mare predicator şi misionar, Pavel, mărturiseşte în scrierile sale că propovăduirea lui Isus Cel răstignit îi şoca şi îi scandaliza mereu pe evrei, iar grecilor li se părea un fleac, o absurditate. Dacă n-ar fi existat învierea din morţi a lui Isus, primii ucenici ar fi abandonat cu toţii credinţa în El. Evangheliile n-ar mai fi fost niciodată scrise.

Desigur, dacă privim înapoi, având avantajul celor două mii de ani de istorie, lucrurile par foarte diferite. Romanii care L-au batjocorit pe Isus şi-au pierdut marele lor imperiu şi Tiberiu Cezar este pentru o mulţime de oameni doar o umbră uitată a istoriei. Dar azi, multe milioane de oameni privesc la Isus ca la cel mai mare împărat care a existat vreodată şi îşi trăiesc viaţa în ascultare de bunăvoie de El.

Ba mai mult, principiul de a nu te răzbuna pe diavol, exemplificat atunci când S-a predat duşmanilor Săi fără să li se împotrivească, rugându-se pentru cei care L-au crucificat, impune respect lumii (dacă nu chiar ascultare) şi este o provocare faţă de nebunia agresivităţii şi violenţei omeneşti. Cristos a transformat crucea dintr-un simbol al ruşinii în cea mai nobilă atitudine pe care o persoană o poate adopta.

Contrastul dintre calmul lui Socrate şi agonia înfricoşătoare a lui Isus în faţa morţii, mărturisirea lui Isus pe cruce că Dumnezeu L-a abandonat pentru un timp, ne demonstrează cu certitudine că Isus nu a fost un filozof grec. Dar apoi ne arată faptul că la crucea lui Cristos s-a întâmplat ceva mult mai semnificativ decât moartea unui filozof grec. În limbajul Noului Testament, aici era Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatul lumii şi a îndepărtat prin suferinţele Lui vinovăţia noastră.

Vă prezint cel mai important argument al meu: dacă presupunem că Isus este un personaj inventat, avem în mâinile noastre o problemă fără rezolvare, şi anume aceea de a explica cum au reuşit autorii evangheliilor să-L inventeze, ba mai mult, de ce ar fi creat, de ce ar fi inventat un asemenea personaj?

Cea mai mare dificultate pe care o au mulţi oameni în a accepta posibilitatea că Noul Testament ar fi adevărat, este pretenţia acestuia că Isus a fost mai mult decât uman, că El este Dumnezeu întrupat. Sigur, spun ei, această superstiţie a apărut deoarece oamenii din antichitate credeau în mulţi zei şi şi-au imaginat că aceşti zei au vizitat pământul în mod frecvent, sub forma unor fiinţe umane excepţionale.

Ei bine, poţi gândi astfel; dar faptele în ansamblu spun altceva. Este adevărat, că în vremurile antice toate popoarele lumii - cu o singură excepţie - au crezut că sunt mai mulţi dumnezei şi că aceşti dumnezei au vizitat pământul din când în când. Şi acea excepţie a constituit-o poporul evreu, din care fac parte scriitorii Noului Testament. Ei erau strict monoteişti. Evreii dispreţuiau alte naţiuni din cauza politeismului lor absurd şi pentru faptul că făceau zei pe împăraţii şi eroii lor. A diviniza, a se închina altcuiva decât lui Dumnezeu, era pentru ei o blasfemie atât de serioasă încât trebuia pedepsită cu moartea conform legii lor. În devoţiunile lor religioase, în fiecare casă, au fost învăţaţi de secole să recite în fiecare zi dogma fundamentală a credinţei lor "Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn!" (Deuteronom 6:4). Oameni ca aceştia nu s-ar fi gândit nici măcar pentru un moment că Isus din Nazaret ar fi fost altceva decât un om, numai dacă ar fi fost constrânşi să facă aceasta sub greutatea unor mărturii, unor dovezi clare.

Una din cele mai puternice mărturii era faptul că Isus Cristos însuşi prin acţiunile Sale şi implicaţiile lor şi prin afirmaţiile Sale explicite, pretindea că este egal cu Dumnezeu. Şi aceasta mă determină să vă mărturisesc că unul din motivele cele mai puternice pe care le am pentru a crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu este acesta: El a spus că este Fiul lui Dumnezeu! Ştiu că sună foarte naiv; dar înainte de a mă considera un nerod credul, îngăduiţi-mi să explic.

Să presupunem, că într-o zi vreau să cunosc o părere în legătură cu o problemă referitoare la muzică. Nu ar trebui să consult pe oricine. Nu ar trebui să consult nici măcar pe vecinul meu de vizavi: este un medic bun, dar nu este muzician. Nu, ar trebui să consult cei mai buni profesori de muzică pe care îi cunosc. Dacă aş avea puterea să-i pot învia pe Bach sau Beethoven, i-aş consulta pe ei. Natural.

Acum să presupunem că nu vreau să ştiu despre muzică, ci despre morală. Aş consulta cei mai buni experţi de talie mondială pe care i-aş găsi. Şi aceasta m-ar conduce la Isus Cristos. Nimeni nu a învăţat o moralitate mai pură şi de clasă mai înaltă. "Predica de pe munte" rămâne un standard de netrecut. Cercetaţi voi înşivă, încercaţi să trăiţi "Predica de pe munte" timp de o săptămână!

Dar cu aceasta ajungem la punctul pe care doresc să-l ating. Păşind alături de Isus din Nazaret în lumea Noului Testament, mă văd ceea ce sunt: un păcătos. Nu am nevoie de nici o dovadă exterioară pentru a vedea că la acest nivel El are dreptate; o ştiu în mod instinctiv în inima mea. Dar apoi intervine faptul izbitor: acest Isus Cristos a cărui învăţătură morală a fost ireproşabilă şi a cărui viaţă a fost conform învăţăturii Sale, este Cel care a pretins că este egal cu Dumnezeu.

Ce să fac cu această afirmaţie sau mai degrabă cu faptul că El a fost Cel care a făcut-o?

Să spun că autorul "Predicii de pe munte" a minţit în mod deliberat? Ei bine, dacă ar fi aşa, atunci ar fi cel mai mare ipocrit, cel mai mare escroc, cel mai mare impostor care a trăit vreodată pe pământ. Dar este imposibil să citeşti evangheliile cu atenţie şi să ajungi la concluzia că Isus a fost în mod deliberat un escroc. Dacă te îndoieşti de acest lucru, mai citeşte încă o dată evangheliile având această întrebare în minte. Sunteţi desigur buni judecători ai personajelor; trebuie să fiţi, pentru a vă găsi drumul sigur prin această lume. Exersaţi-vă judecata asupra lui Isus. Evaluaţi caracterul Său aşa cum îl găsiţi în evanghelii. Cred că veţi ajunge la orice altă concluzie în afară de aceea că El a fost un în mod deliberat un escroc.

Dar, puteţi spune, El s-ar fi putut înşela uşor, fără a fi în mod deliberat un escroc. Dacă ar fi aşa, ce înseamnă acest lucru? Oamenii care cred din greşeală că sunt Dumnezeu, sunt megalomani nebuni! Atunci, a fost Isus Cristos nebun? Ei bine, dacă El ar fi fost nebun, atunci foarte puţini oameni au fost vreodată sănătoşi! Megaloman? Este imposibil să studiezi comportamentul şi cuvintele lui Cristos aşa cum sunt ele descrise în Noul Testament şi să ajungi la o asemenea concluzie. Acel Isus care a spus cu convingere, "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima" nu a fost Hitler sau Mussolini! Este simplu de observat că Isus Cristos a adus sănătate şi stabilitate mentală omului, mai mult decât oricine altcineva în lume. Doar citind cuvintele Sale, milioane de oameni au primit pace. Credinţa în El şi în sacrificiul Lui au eliberat milioane de oameni de tortura unei conştiinţe vinovate. Părtăşia zilnică cu El i-a smuls pe mulţi de sub robia obiceiurilor destructive şi le-a dat respect faţă de ei înşişi, sens vieţii şi eliberare de frica morţii.

Isus Cristos este Acela care ne-a învăţat că Dumnezeu este dragoste. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci consideri de la sine înţeles că El este dragoste. Presupui că orice om din orice perioadă a istoriei şi-a dat seama că Dumnezeu este dragoste. Dar în tot ceea ce am citit din autorii antici greci şi latini, nu am găsit nici măcar un scriitor sau un filozof care să spună că Dumnezeu este dragoste. Atotputernic, da; bun în sens absolut, aprobând faptele bune ale omului şi dezaprobându-l atunci când face fapte rele. Dar dragoste? Dumnezeu bun, căruia îi pasă de noi, care are grijă de oameni, gata să se jertfească pentru omenire? Nimeni, niciodată, nu a spus atât de mişcător ca Isus Cristos: "Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Şi chiar perii din cap toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii" (Luca 12:6,7). Sunt aceste cuvinte ale unui nebun?

Nimeni nu a exprimat vreodată în mod personal dragostea lui Dumnezeu pentru omenire aşa cum a făcut-o Isus prin propriul Lui sacrificiu la Calvar. Mii de bărbaţi şi femei au îndurat tortura şi suferinţa cu nobleţe şi curaj şi uneori şi-au dat viaţa pentru prietenii sau ţara lor, sau au protestat împotriva unui regim rău. Pe bună dreptate îi numim eroi. Dar am pierdut din vedere un aspect, dacă presupunem că Noul Testament nu pretinde mai mult decât că Isus Cristos a fost un erou. Ceea ce pretinde El, ceea ce a spus despre El însuşi, este unic atât în istoria literaturii cât şi în cea a religiei. Chiar de la începutul lucrării Sale publice (nu după crucificare), cel care L-a descoperit oamenilor în mod oficial (Ioan Botezătorul), a anunţat că Isus a venit ca şi Miel al lui Dumnezeu, pentru a lua păcatul lumii asupra Lui (Ioan 1:21); şi termenul "Mielul lui Dumnezeu", ne indică faptul că Isus a venit să fie jertfă pentru păcat. Dar, apostolul Petru a spus mai târziu: "... aţi fost răscumpăraţi... cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană... El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire... a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu" (1 Petru 1:18-19; 2:24; 3:18).

Că Isus însuşi a socotit acest lucru ca scop principal al venirii Sale în lume, este arătat de următorul fapt. Cu o noapte înainte de crucificarea Sa, El a instituit o ceremonie, prin care urmaşii Lui să îşi aducă aminte de El după aceea; şi este foarte instructiv să observăm natura ceremoniei. El nu le-a cerut ca atunci când se strâng împreună, să povestească vreuna din minunile Sale spectaculoase. Aceasta ar sugera că scopul principal al lucrării Sale au fost minunile. Nu le-a cerut nici să selecteze o porţiune din învăţătura Sa morală şi să o recite. Acest lucru ar fi sugerat că principalul scop al vieţii Sale a fost acela de învăţător-filozof. El le-a cerut să ia pâinea şi vinul ce reprezintă trupul şi sângele Său, să mănânce şi să bea ca semn de aducere aminte că pe cruce El Şi-a dat trupul şi sângele pentru ca ei să primească iertarea păcatelor (Matei 26:26-28).

Că primii creştini au înţeles că principalul scop al venirii lui Cristos în lume a fost acela de a se jertfi pentru păcatele lor, este dovedit prin faptul că, chiar de atunci, ei au fost găsiţi împreună pentru a împlini această ceremonie. Jertfa Lui este punctul central a tot ceea ce Cristos a afirmat şi a făcut. Această dragoste jertfitoare a lui Cristos este cea care a învins orice rezistenţă faţă de El şi a câştigat recunoştinţa şi devotamentul personal al milioanelor de urmaşi. Ei spun toţi alături de Pavel, apostolul creştin "Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2:20).

Toate acestea, ne conduc spre fondul problemei. Există un motiv bine întemeiat şi evident, pentru care nimeni, bărbat sau femeie, nu a pretins vreodată că a venit în lume să-şi dea viaţa ca jertfă pentru păcatul lumii. A pretinde acest lucru, nu înseamnă a te pretinde doar erou sau martir, ci a pretinde că eşti mai mult decât uman, că eşti Dumnezeu întrupat. Numai Unul care a fost El însuşi Dumnezeu infinit, a putut oferi jertfa adecvată pentru păcatul întregii lumi.

Dacă unul dintre prietenii dumneavoastră ar pretinde în mod serios că singurul scop pentru care el a venit în această lume este acela de a muri pentru păcatele lumii, probabil că l-ai trimite la un psihiatru. Pretenţia lui ar fi un semn de nebunie. Şi totuşi Isus face această afirmaţie. Am văzut că, El nu a fost inventat de autorii Noului Testament - de aceea nu este acceptată nici cea mai slabă aluzie că El a fost un megaloman nebun.

Într-adevăr, această afirmaţie pe care El o face, dacă ar fi să vorbesc pentru moment din punct de vedere personal, este unul din lucrurile care mă conving că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, deoarece diagnozează nu numai care este problema mea fundamentală ca fiinţă umană, dar îmi oferă şi singura soluţie acceptabilă la acea problemă.

Daţi-mi voie, să vă explic.

Celelalte religii şi curente filozofice mă informează în mod constant, fiecare în felul lor, că am obligaţia să fiu bun. Presupun că acest lucru îmi este de ajutor, dar nu atinge problema mea reală. Eu ştiu deja că trebuie să fiu bun. Nu am nevoie de ajutorul religiei sau filozofiei pentru a şti acest lucru! Problema mea nu este aceea că eu nu ştiu că am obligaţia să fiu bun, ci ocaziile fără număr în care eu nu am fost bun. (Şi vecinii mei cred că se află în aceeaşi poziţie.) Aceasta este marea problemă. Ce am de spus referitor la păcatele mele din trecut? Am încălcat chiar şi propriile mele standarde, ca să nu mai vorbim de cele ale lui Dumnezeu. Am compromis şi am mânjit propriul meu sistem de valori. Atunci, cum pot fi iertat? Dacă am decis că păcatele mele din trecut nu au prea mare importanţă, atunci afirm că nu contează nici propriul meu sistem de valori. Şi dacă ceea ce fac eu nu are importanţă, atunci nici Cel faţă de care sunt responsabil nu are importanţă. Dar să presupunem că propriul meu sistem de valori este important. Şi să presupunem că standardele lui Dumnezeu sunt importante şi că El nu le va coborî pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Atunci păcatele mele contează. Cum pot fi iertat pentru trecutul meu, astfel încât să nu fie afectat propriul meu sistem de valori, ca să nu mai vorbim de al altora? Acest lucru este valabil atât pentru mine cât şi pentru tine.

În acest punct intervine Cristos. El pretinde autoritate pentru a acorda iertarea, dar face acest lucru fără a trece cu vederea păcatele noastre sau fără a submina standardele lui Dumnezeu. El nu spune că ceea ce am făcut nu contează. El insistă ca pedeapsa să fie plătită. Dar apoi, explică faptul că acesta este motivul principal pentru care El a venit pe pământ: El este Dumnezeul care a stabilit pedeapsa pentru păcat, Dumnezeul a cărui lege am călcat-o, meritând astfel pedeapsa. Şi totuşi El este Creatorul nostru, care din dragoste şi loialitate faţă de noi a luat povara păcatului nostru asupra Lui, a plătit pedeapsa suferind la Calvar, păstrând astfel legea Sa şi propriul nostru sistem de valori, făcând posibilă primirea iertării, pentru toţi cei care o doresc şi o acceptă.

Atunci acesta este exact lucrul de care avem nevoie. Cristos a cunoscut nevoile noastre şi le-a împlinit cum nimeni altul nu ar fi fost în stare. Prin aceasta El este unic. Când te confrunţi cu pretenţiile Lui, poţi fi sigur de un lucru: tu trebuie să iei această decizie! Nimeni altul nu a venit sau nu va mai veni la tine să-ţi spună că El este Creatorul tău, care te iubeşte, care a venit ca Dumnezeu întrupat să moară pentru tine, astfel încât să fii iertat. Isus Cristos este singurul care a afirmat acest lucru. Şi afirmaţia Lui este atât de directă şi de personală: El spune că a murit pentru tine; ceea ce înseamnă că tu personal trebuie să răspunzi Lui şi chemării Sale.

Validarea afirmaţiei lui Cristos se bazează pe două lucruri: dovada obiectivă a învierii Sale şi experienţa noastră subiectivă: în momentul când, convinşi de dovada obiectivă, ne deschidem inima lui Cristos şi-L primim ca Mântuitor personal, Duhul Sfânt intră în viaţa noastră.

Deci în primul rând învierea Sa: toţi scriitorii Noului Testament pretind, după cum bine ştiţi, că a treia zi după ce a murit şi a fost îngropat, Isus Cristos a înviat literal, trupeşte şi fizic din morţi.

Poate că la acest punct, îţi vei spune că oricine crede în învierea lui Cristos a comis deja o sinucidere intelectuală; noi ştim că în zilele noastre minuni de genul învierii nu mai au loc: ştiinţa susţine că sunt imposibile. Dar de fapt noi nu suntem siguri de acest lucru şi nici ştiinţa nu a putut dovedi. Şi dacă credeţi contrariul, nu sunteţi cei mai buni oameni de ştiinţă pe care să-i iau în seamă. Dar, protestezi tu, legile ştiinţei ne arată că este imposibil pentru un trup mort să revină la viaţă. Nu, ele nu pot dovedi acest lucru. Legile ştiinţei nu sunt nişte legi absolute pe care le găsim scrise undeva pe cer. Legile ştiinţei sunt definiţii, formulate de oamenii de ştiinţă - şi pentru aceasta li se cuvine tot respectul, eu unul aplaud eforturile lor - ale legilor ce guvernează acest univers. Sau mai bine zis, acea parte mică din univers pe care ei au reuşit să o studieze şi să o înţeleagă.

Dar sunt două lucruri pe care trebuie să le luăm în considerare în legătură cu aceasta. În primul rând, după cum ştiţi poate mai bine decât mine, sunt cosmologi în zilele noastre care se contrazic serios că ar exista aşa numitele găuri negre în univers, şi că în acele găuri negre legile fizicii nu mai sunt respectate; aşa că urmând legile fizicii ajungi la un punct de unde nu mai poţi şti ce se întâmplă mai departe deoarece legile fizicii nu mai sunt valabile. Ai ajuns la ceea ce se numeşte singularitate în univers.

Acum ştiu că nu toţi cosmologii acceptă această teorie; dar punctul meu de vedere este că acei oameni de ştiinţă care au sugerat că există asemenea singularităţi în univers, nu sunt acuzaţi că ar fi comis sinucidere intelectuală. Nici cei mai buni oameni de ştiinţă nu acceptă legile fizicii înainte de a face investigaţii experimentale, deci nu acceptă prin definiţie că ar exista vreo singularitate în univers. Pentru a fi în stare să demonstreze aprioric că nu există nici măcar o singularitate în univers, ştiinţa trebuie să înţeleagă activitatea fiecărei părţi din tot universul în întregul lui. Ştiinţa nu a făcut încă lucrul acesta!

În al doilea rând să nu uităm că legile ştiinţei pot să ne spună ce se întâmplă în mod normal atâta timp cât nu există vreo interferenţă din lumea din afară. Dar ştiinţa, ca ştiinţă nu poate să ne spună dacă a existat o asemenea interferenţă în trecut sau dacă va fi una în viitor. Trebuie să mergem la istorie şi nu la ştiinţă, pentru a descoperi dacă au existat asemenea interferenţe în trecut. Desigur cu toţii suntem de acord, atât creştini cât şi necreştini, că asemenea interferenţe au fost extrem de rare: minunile sunt prin definiţie rare. Să abordezi istoria, având ideea fixă că niciodată nu a avut loc vreo minune, refuzând să investighezi dovezile care atestă că minuni au avut loc uneori, nu este o atitudine cu adevărat ştiinţifică. Este obscurantism. Curat obscurantism!

Nu pot prezenta acum detaliat dovezile învierii. Dar daţi-mi voie să accentuez un lucru: dacă refuzi să crezi în înviere atunci ai o mulţime de probleme de istorie în faţa ta din care una este foarte dificilă. Nimeni nu poate nega existenţa unei biserici creştine. Şi nimeni nu poate nega faptul că nu a existat din totdeauna: ea a avut un început, întrebarea este: ce anume a determinat acel început? Care a fost scopul lui? Dacă consulţi Noul Testament, vei găsi primii creştini spunând într-un singur glas, că ceea ce a determinat existenţa Bisericii a fost învierea lui Cristos; şi că singurul scop pentru care ei au trăit a fost acela de a mărturisi despre învierea lui Cristos. Primele lor predici cuprind în mică măsură şi alte lucruri (vezi Faptele Apostolilor).

Primii creştini au fost cu toţii evrei. Ziua lor sfântă era Sabatul, care este ultima şi a şaptea zi a săptămânii. Apoi, dintr-odată, după cum ne arată scrierile, pe lângă Sabat, ei au început să se adune în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea şi pentru a bea vinul în amintirea lui Isus. De ce această schimbare? Şi de, ce în prima zi a săptămânii? Deoarece, după cum ne spun primii creştini, Isus Cristos a înviat în prima zi a săptămânii.

Din cauza propovăduirii învierii lui Isus, primii creştini au fost aspru persecutaţi şi unii au fost torturaţi, aruncaţi la lei sau ucişi prin diferite metode. Dacă s-ar fi mulţumit să predice numai despre etica creştină, despre datoria fiecărui om de a îşi iubi aproapele, nimeni nu i-ar fi persecutat. Dar nu, ei au susţinut că Isus, executat de autorităţi a înviat din morţi. Şi mulţi au murit din această cauză. Credeţi cumva că ei au murit din pricina unei povestiri, inventată chiar de ei, de primii creştini şi despre care ştiau că este falsă?

Orice ai crede despre biserica creştină, ea există; şi în loc să închidem ochii în faţa istoriei, trebuie să căutăm un motiv destul de plauzibil care a produs naşterea sa. Lucruri ca Biserica Creştină nu se nasc din nimic, fără a avea la bază o cauză, îndepărtează învierea şi vei rămâne, după cum subliniază prof. C.F.D. Moule, cu o mare lacună în istorie: Biserica Creştină fără nici o motivaţie adecvată care să stea la baza originii sale.

Poate că în acest moment unii dintre voi spun: "Ce mă priveşte pe mine? Sunt biochimist, inginer, fizician. Nu aştepţi, nu-i aşa, să-mi complic viaţa cu studiul istoriei antice? Îmi iau destul timp propriile mele studii."

Ei bine, tot ce am dorit a fost să răspund la întrebarea care mi-a fost pusă: "Este necesar să comiţi sinucidere intelectuală pentru a crede Biblia?". Dacă nu ai timp să iei în considerare dovezile necesare pentru a răspunde la această întrebare, atunci este destul de grav. Chiar şi aşa, cred că am spus destul pentru a vă împiedica să cedaţi ispitei de a mai spune că afirmaţiile Noului Testament nu au sens. Dacă faceţi acest lucru fără să fi studiat dovezile, atunci s-ar putea ca voi să fiţi cei care aţi comis sinucidere intelectuală.

Dar, desigur, este mai mult decât atât. Dacă Noul Testament este adevărat, Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Creatorul nostru - şi aceasta ne priveşte pe mine, pe tine şi pe oricine altcineva. Dacă El este Fiul lui Dumnezeu, a-L neglija, dintr-un motiv oarecare, este de zece mii de ori mai rău decât a comite sinucidere intelectuală: este o indiferenţă condamnabilă faţă de Făcătorul nostru. Acesta este motivul pentru care Noul Testament ne obligă să studiem dovezile cu toată seriozitatea. Nu putem spera să înţelegem legile fizicii din univers, fără a studia cu seriozitate dovezile puse la dispoziţie de universul însuşi. Atunci cum îl putem cunoaşte şi înţelege pe Creatorul universului fără a studia cu aceeaşi seriozitate dovezile pe care ni le pune la dispoziţie, despre El însuşi?

Nu ştiu ce se întâmplă în ţara dumneavoastră. Impresia mea este - şi nu încerc să vă flatez - că sunteţi mult mai educaţi, mai înclinaţi spre filozofie decât noi cei din Marea Britanie. Dar vă pot spune ceea ce se întâmplă în ţara mea. Mulţi din cei mai inteligenţi academicieni, fizicieni, chimişti, biologi sunt înclinaţi să desconsidere Biblia ca pe un nonsens. Când îi întreb cu delicateţe dacă au citit Biblia, ei ripostează "Sigur, am citit-o". Dacă apoi când îi întreb ce cred despre dovezile pe care Biblia le oferă cu privire la divinitatea lui Cristos, replica generală este "Care dovezi?".

Eu răspund, "Să luăm de exemplu Evanghelia lui Ioan. Autorul ei explică scopul pentru care a scris-o: "Isus a făcut înaintea ucenicilor multe semne care nu sunt scrise în cartea aceasta", spune el, "pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa veşnică" (Ioan 20:30-31).

Aceasta este dovada la care m-am referit. Ce credeţi despre ea?" Şi mereu i-am auzit spunând: "Ah, Evanghelia lui Ioan. Ei bine, n-am citit-o. La şcoală am studiat-o doar pe cea a lui Marcu". Deci iată-i, mari profesori universitari, unii dintre ei în plină maturitate fizică şi care n-au mai studiat Biblia niciodată de când erau copii şi care n-au citit niciodată Evanghelia lui Ioan cu mintea unui adult şi cu seriozitatea cu care au studiat fizica sau orice altceva. Cum pot şti ei că dovada este lipsită de orice valoare dacă n-au citit-o niciodată, nu ştiu. (Cum se pot numi bărbaţi şi femei cu educaţie, dacă n-au citit niciodată serios Evanghelia lui Ioan - nu ştiu nici asta.) Dar cel mai important lucru este acesta. Evanghelia lui Ioan ne vorbeşte despre autoritatea lui Isus Cristos. Dacă ceea ce spune este adevărat, atunci Dumnezeu Creatorul nostru încearcă să comunice cu noi, să ne vorbească în mod personal, să ni se reveleze, astfel încât prin Isus Cristos să intrăm într-o relaţie personală de credinţă şi dragoste cu El. Să nu fii interesat să descoperi dacă este sau nu adevărat, să nu fii interesat de posibilitatea de a-L auzi pe Creatorul nostru vorbindu-ne, pare a indica o predispoziţie ciudată, iraţională din partea noastră.

"Dar uite", îmi spun colegii, "nu este bine să ne spui să citim Biblia, deoarece noi nu o credem. Dacă am crede, atunci cu siguranţă că am citi-o. Ne ceri să începem prin a crede şi apoi să o citim. Desigur, dacă am crede că este adevărată înainte de a o citi, vom crede tot ceea ce conţine. Dar noi nu o credem şi deci nu are nici un rost să o citim."

Dar să vorbeşti astfel este o prostie. Eu nu le cer nici lor şi nici vouă să credeţi Biblia înainte de a începe să o citiţi. Dar le cer - lor şi vouă - să o citiţi şi apoi să hotărâţi dacă este sau nu adevărată. La urma urmei, tot astfel tratăm şi ziarele, nu-i aşa? Înainte de a le citi, ştim că unele lucruri pe care le conţin sunt adevărate, altele nu. Desigur nu decizi înainte de a citi, dacă să crezi ceea ce se spune. Dar asta nu te opreşte să le citeşti. Ai destulă încredere în propria ta judecată să citeşti ceea ce spun ei, să reflectezi şi să te hotărăşti dacă este adevărat sau nu. Îţi cer să faci acelaşi lucru cu Noul Testament. Şi dacă îl veţi face, Isus Cristos însuşi garantează că dacă sunteţi pregătiţi să îndepliniţi o condiţie, Dumnezeu personal vă va arăta dacă afirmaţiile Lui sunt adevărate sau nu. Şi condiţia este aceasta: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui - atunci când aceasta îi este descoperită - va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan 7:17). El o va afla, deoarece pe măsură ce citeşte, studiază şi meditează la învăţătura lui Isus, Dumnezeu va vorbi inimii sale şi îi va arăta fără nici o urmă de îndoială, că ceea ce Isus spune este adevărat.

Problema, cred eu, este legată de condiţie: dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, înainte de a începe, intuim faptul că dacă Dumnezeu ne arată acest lucru, vor exista implicaţii profunde în modul nostru de viaţă pe care nu dorim să le satisfacem. Deci am prefera să aprofundăm acest lucru impersonal, la fel cum aprofundăm experimentele din fizică, fără a ne lega în avans de oricare din implicaţiile practice. Nu putem veni la Cel Atotputernic şi să spunem: "Da, aş vrea să ştiu dacă eşti sau nu acolo şi dacă Isus este Fiul Tău. Te rog arată-mi. Dar aş vrea să înţelegi că dacă mi Te vei descoperi, încă nu sunt pregătit să fac nimic din ceea Ce mi-ai cere să fac." Dumnezeu nu are timp pentru diletantism spiritual. Dar dacă eşti serios şi dornic să faci voia lui Dumnezeu atunci când o cunoşti, fă un experiment: citeşte serios şi fără prejudecăţi Evanghelia lui Ioan; şi Isus Cristos îţi garantează că Dumnezeu îţi va arăta ce este adevărul.

Probabil, cineva va spune: "Problema mea este aceasta: nu ştiu nici măcar dacă Dumnezeu există. Dacă fac experimentul pe care mi L-aţi sugerat, nu sunt în pericol de a îmi imagina că Dumnezeu îmi vorbeşte, şi ar putea fi doar autosugestie? Cum îl pot recunoaşte pe Dumnezeu, chiar şi atunci când s-ar putea să îmi vorbească?"

Ei bine, aş vrea să închei spunându-vă o povestire despre o minune care se spune că a făcut-o Isus (Ioan 9). Consideraţi probabil că toate povestirile cu minuni sunt un nonsens. Nu luăm în considerare pentru moment această afirmaţie. Apelez la ea doar ca la o simplă ilustraţie.

Povestirea spune că Isus s-a întâlnit cu un orb din naştere, pe care L-a întrebat dacă vrea să îi redea vederea. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată să explicaţi cuiva care este orb din naştere ce înseamnă vederea, sau ce este culoarea, sau să-L convingeţi că există lucruri ca lumina şi culoarea. Dar este extrem de dificil! De aceea am fi înţeles foarte bine acest lucru, dacă orbul i-ar fi replicat lui Isus faptul că nu ştie ce este vederea şi faptul că toate argumentele că ar exista aşa ceva, ar fi un nonsens. Aşa cum reacţionează oamenii de azi atunci când aud că Isus le poate da vedere spirituală; că El le poate dărui viaţă veşnică care este mijlocul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod personal (Ioan 17:3).

Ce bine că orbul a spus că, dacă există un asemenea lucru ca vederea, ar dori să o aibă. Deci Isus Cristos a sugerat omului că putea să facă un experiment dacă era pregătit; şi El a garantat că dacă îl va face, omul îşi va recăpăta vederea.

Experimentul la care a apelat Cristos, pare a fi unul destul de ciudat, aşa după cum veţi descoperi citind povestirea. Dar orbul nu a fost un obscurantist. El s-a gândit că Isus Cristos nu este nici şarlatan şi nici nebun. Dacă El a spus că există un lucru numit vedere şi că o poate dărui oricui vrea, atunci merită să facă experimentul. Avea numai de câştigat. Aşa că El a făcut experimentul, şi a aflat el însuşi rezultatul, recăpătându-şi vederea.

Vă recomand un experiment similar. Citiţi Evanghelia lui Ioan. În timp ce citiţi spuneţi "Dumnezeule, nu sunt sigur că exişti. Dar dacă exişti şi dacă Isus Cristos este Fiul Tău, care îmi poate dărui viaţă veşnică după cum afirmă, orice ar fi vorbeşte-mi, revelează-Te, arată-mi că Isus este Fiul Tău. Şi dacă îmi arăţi, sunt pregătit să fac voia Ta, oricare ar fi ea".

Şi Cristos garantează că Dumnezeu îţi va arăta.