Mesaj util ?   Da   61 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Un-doi-uri cu Del Piero / "Lippi l-a ales pe fratele meu, nu pe mine!"
Copilăria, visurile, anxietăţile, tricoul lui Juve, toate acestea se văd prin ochii internaţionalului italian care, ajuns la o vârstă, poate privi în urmă. Şi nu are deloc de ce să se ruşineze. Laitmotivul este descoperirea urmaşului său, un moştenitor care încă nu se vede.

Dar, acesta se mai poate lăsa aşteptat, Alessandro dixit. Oricum, cotidianul La Repubblica a consemnat corect spumoasele cuvinte ale acestui jucător genial.

- Aveai şapte ani... Erai un copil pe care părinţii îl strigau Sandro. Îţi aduci aminte?
- Desigur. Mă gândeam doar la minge. Sportul m-a atras încă de mic, am jucat puţin baschet, tenis chiar. Totul era ca acel sport să fie cu mingea. Eram în şcoala primară şi îmi amintesc că aveam mereu o minge cu mine şi alta în cap. Pur şi simplu mă gândeam doar la acest obiect rotund care m-a fascinat din prima. Credeţi-mă, atunci când mâncam, aveam o minge lângă mine!

- Părinţii? Cam nervoşi din cauza pasiunii tale, nu?
- Un pic, da. Dar mi-au respectat opţiunea şi nu au încercat niciodată să-mi impună altceva. Chiar nu îi înţeleg pe cei care au pretenţia ca progeniturile să meargă neapărat pe acelaşi drum. În plus, în familie aveam ca exemplu pe fratele meu, Stefano, care juca la piticii Sampdoriei. Ştiţi cine îi era antrenor acolo? Lippi. Deci, Marcello a avut ochi pentru fratele meu, pe mine nici nu m-a băgat în seamă. (zâmbeşte)

- Cum se desfăşurau lucrurile în curtea casei tale?
- O să râdeţi, dar de cele mai multe ori jucam de unul singur. Eram un mare campion îmbrăcat în tricoul lui Juventus, îi pasam lui Cabrini, pe urmă îmi centra Tardelli, pe urmă obligatoriul un-doi cu Platini.

- Asta chiar e tare. Del Piero şi Platini împreună.
- Staţi că asta nu-i totul. Ce străini aveam în echipă! Astăzi Maradona, mâine Van Basten, poimâine Zico sau Gullit.

- Rolul tău era acela de vârf de atac, din câte înţeleg.
- Nu neapărat. Dar, eu eram cel care marca. Întotdeauna decisiv, mereu în minutul 90.

- Primul tău meci adevărat?
- Depinde de ceea ce înţelegeţi printr-o asemenea partidă. Pentru mine, toate au fost adevărate finale. Oricum, prima amintire fotbalistică pe echipe, ca să zic aşa, este un turneu interşcolar în regiunea Veneto. Am ajuns până în finală unde, bineînţeles, am pierdut la loviturile de departajare. Aoleo, am rămas neconsolat săptămâni întregi după chestia asta. Şi, ca să fie super, am pierdut de multe ori în felul acesta nedemn, inclusiv cu naţionala Italiei.

- Cum era viaţa la ţară pe vremea aceea?
- Simplă, ordonată... Mie-mi plăcea. Şi îmi place şi acum. Familia şi şcoala erau lucrurile cele mai importante. Oricum, oamenii erau altfel, se ajutat între ei, nu exista invidie. Lucrurile acestea urâte, din păcate, le întâlneşti la tot pasul în marile oraşe.

- Ai plecat de acasă la numai 13 ani. Ceva lacrimi?
- Chiar nu! Eram fascinat, locuiam la Padova, trăiam deja într-o altă dimensiune. Trebuia să încerc să devin un fotbalist şi, mai ales, să dovedesc că pot deveni cineva în acest sport. Admit că primul an mi-a fost tare greu. Eu am fost un timid, chiar şi azi am rămas la fel. Gândiţi-vă că eram cazaţi câte 14 băieţi în cameră, prânzul sosea mereu prea devreme, iar când reveneam de la şcoală practic nu mai era bun de nimic. Dar, îl mâncam cu sughiţuri. Aşa am crescut, nu exagerez cu nimic. În plus, eram cel mai mic, şi ca vârstă, şi ca aspect fizic. Bine, n-am ajuns vreun Shaquille O'Neal, dar arăt a om normal, zic eu. Dar, repet, începutul a fost cam traumatic.

- Sincer, nu te-ai gândit niciodată să te întorci la mămica?
- Vă jur că nu! Dar, culmea ironiei, celor de la clubul Padova le cam trecea ideea prin cap, am fost cât pe ce să îmi iau un şut undeva. Se aşteptau la mai mult de la mine în primul an!

- Când ai realizat că eşti Del Piero? Că numele tău reprezintă ceva?
- Atunci când am făcut pasul în echipa mare a Padovei. Îi aveam coechipieri pe Albertini, Di Livio, Benarrivo, Galderisi... Super echipă a avut Padova atunci! Mă comparam cu ei şi, mă gândeam eu, sunt tot cam pe acolo. Pe urmaă, la Juventus, mi-a fost tare teamă în primul an. Uuufff, doar să mă lase şi pe mine un an, să aibă puţină răbdare cu mine. Nici nu ştişi ce frică mi-a fost!

- Ai fost un bun fiu, Alex?
- Sunt tentat să răspund afirmativ. Mama îmi reaminteşte de multe ori de momentele în care mă suia în tren şi îmi cerea să stau mereu unde sunt şi alte persoane. Trebuia să schimb la Mestre (Venezia Mestre, un fel de Basarab al nostru pentru Venezia Santa Lucia, gara principală a Veneţiei n.n.), de multe ori aşteptam legătura cam 30-40 de minute. Pe urmă, îmi aduc aminte că părinţii veneau să mă vadă la Padova, iar eu le spuneam într-una să fie atenţi la linia de legătură din Mestre (gara din Mestre are 60 de linii, în timp ce Bucureşti Nord, spre exemplu, nu are decât 15, dintre care doar vreo 10 mai sunt funcţionale n.n.). Ei bine, atunci am realizat că băiatu' lu' mămica s-a făcut mare. Nu vreau să par patetic, dar chiar sunt nişte amintiri la care ţin. Mama mi-a spus că băieţii mari trebuie să aibă grijă de părinţi, iar prin felul în care i-am atras atenţia asupra pericolului pierderii legăturii la Mestre a realizat că Alex nu mai e un copil. (Zâmbeşte).

- Dar acum, când eşti tată? Cum te simţi în această calitate?
- Mdeh, nu-i o lume perfectă, dar admit că băieţii mei se vor bucura, din start, de nişte avantaje. Eu am încercat mereu să se spun că pâine trebuie să ţi-o câştigi transpirând, nu să stai cu mâba întinsă la mila celorlalţi.

- O experienţă personală mai deosebită?
- Sunt mândru de  tatăl meu care şi-a riscat sănătatea ca electrician pe şantier, mama săpa grădinile vecinilor din Conegliano, sătucul în care m-am născut. Sunt un om superfericit pentru copilăria pe care am avut-o raportat la posibilităţile lor şi la vremurile acelea. Când venea căldura, se mai ieşea la crâng, se mai furau vişinile din casele alăturate, mai era şi acel balon minunat de care vă vorbeam... Pe scurt, bellissimo!"

- La ce te gândeşti atunci când auzi cuvântul criză?
- Chiar dacă am ajuns un om bogat, sunt conştient că oamenii au probleme şi că nu este frumos să îi sfidezi pe cei fără posibilităţi. Totuşi, vă jur că nu toţi oamenii bogaţi sunt fericiţi, eu personal cunosc destui supergrei cu ochii veşnic înlăcrimaţi, dar nu vreau să vorbesc mai multe. Şi în fotbal există nefericire, şi afirm acest lucru cu toată responsabilitatea. Lumea fotbalului există singurătate, există egoism, chiar depresie. Şi noi, fotbaliştii, suntem oameni care avem sentimentele noastre, sunt destui care sunt fragili din punct de vedere psihic şi cunoaşteţi şi voi, ziariştii, atâtea cazuri. Uite, bietul Elefantino, chiar dacă nu era fotbalist... Moartea lui m-a întristat tare mult. (Este vorba despre sinuciderea ciclistului italian Marco Pantani, fost câştigător al Turului Franţei n.n.).

- Eşti mereu în formă?
- Eu aşa vreau; dar, sunt conştient de faptul că nu pot fi mereu acel Del Piero pe care-l vor fanii. Trebuie să mă gândesc şi eu la viaţa cotidiană, la viitor dar, sincer, chiar nu mă văd peste 10-20 de ani.

- Eşti ceea ce se cheamă un jucător reprezentativ, ai marcat o epocă. Ce părere ai despre asta?
- Sunt conştient şi sunt mândru de acest lucru. În plus, nu regret nimic, dar am în suflet, ascunsă bine, fascinaţia pentru Real, pentru Manchester, pentru nişte campionate în care nu am jucat şi unde nu voi evolua niciodată.

- Dar pentru azzurri? Un come-back?
- Lippi a fost foarte clar, acum vrea să vadă şi alţi oameni la lucru şi eu respect decizia lui. Oricum, nu voi spune niciodată nu naţionalei, iar Mister nu mi-a transmis niciodată că ar fi renunţat definitiv la mine.

- Crezi că Juve a ales deja pe succesorul tău? Ce se va întâmpla dacă va sosi Cassano?
- Fără supărare, nu mi-e frică de Cassano şi de nimeni altcineva. Totuşi, pentru mine concurenţa este un lucru benefic şi, în al doilea rând, fiecare dintre noi joacă altceva. Atâta timp cât vin meseriaşi la Torino, mi se pare a fi ok.

- Marile succese?
- Îmi place să câştig, dar cred că anul acesta Inter a scăpat, deja, în câştigătoare. Dar, dacă ei se încurcă pe undeva, noi ne ţinem aproape... Nu aş zice nu unui atare cadou.

- Dacă ai da timpul înapoi, ce meciuri ai vrea să joci din nou?
- Păi, una dintre cele trei finale pierdute de Champions League şi, neapărat, finala Europeanului din 2000. (ratările lui Del Piero la 1-0 pentru italieni au fost decisive, francezii egalând în ultimul minut şi câştigând, în prelungiri, prin golul de aur marcat de Trezeguet, actualul coechipier al lui Alex la Juve n.n.).

- Ştiu că eşti fanul fotbalului englez şi al baschetului american. Ce au în plus faţă de noi?
- În Anglia e o plăcere să mergi pe stadion, lumina reflectată pe tricourile lor din gazonul acela englezesc le face să strălucească altfel. Pe urmă, la americani este spectacolul pur, dar la ei nu-mi place comercializarea excesivă. Pe de altă parte, pasiunea pe care o pun latinii este ceva fenomenal, ar fi frumos să se poată combina cele două. În plus, la noi sunt prezentate penalty-urile ratate sau ofsaidurile. De ce nu arătaţi, fraţilor, cele mai frumoase 10 faze colective ale etapei? Să vă învăţ eu cum se face televiziune?

- Ce înseamnă să fii un model pentru atâţia copii?
- E o responsabilitate şi sunt fericit din acest motiv. Şi de aceea mă abţin de la înjurături, nu scuip şi îmi muşc limba de multe ori pentru a nu-mi pierde autocontrolul. Toate camerele sunt pe mine şi sunt conştient de acest lucru.

- Defineşte-l pe Del Piero, cel de astăzi.
- Este un tip care iubeşte sportul în ansamblul său, se pregăteşte la sânge şi încearcă să se implice. Ştie că a avut noroc în viaţă, aşa că demonstrează că a meritat fiecare zi în plus pe care o primeşte de la Dumnezeu.

- Ultima întrebare. E greu să fii o vedetă?
- Depinde de ceea ce înţelegi prin asta. Îmi face plăcere când văd cum se chinuie puştii să obţină un autograf de la mine, dar ştiu foarte bine că există şi alte staruri şi chiar eu devin ca puştii respectivi. Uite, m-am întâlnit cu Bono, solistul lui U2. Eram atât de emoţionat încât n-am fost în stare să bâigui şi eu două cuvinte. Noroc că omul a înţeles situaţia şi m-a bătut prieteneşte pe umăr. Pe urmă, dialogul a venit de la sine. După meciul pe care l-am jucat la Londra, cu Chelsea, Bono a venit cu toată trupa la vestiare să ne salute. Ei bine, Tiago rămăsese cu gura căscată, dar nici antrenorul Ranieri nu se simţea prea bine. Uite, mi-am zis, e normal ce mi s-a întâmplat mie din monent ce şi ei au rămas interzişi. Dacă nu interveneam eu, Tiago se făcea nevăzut. Ce mai, parcă era în faţa unor zei. Deci, credeţi-mă, nu e uşor să fii un star. Întotdeauna există unul care e un super star, de fapt. (Râde). Hai, fug la antrenament. Ciao şi felicitări. Tu nu ai avut complexul de a fi vorbit cu o mare vedetă!

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte

Mesaj util ?   Da   0 puncte