Odată cu venirea furtunii, au venit și visele, asaltându-mă noapte de noapte. Nu erau niște vise simple, dar nici coșmaruri nu le pot spune, cred că erau firimituri de amintiri forțat uitate. Prima noapte nedormită, a fost din cauza plajei pustii și ecoul unei voci pe care o auzisem în vis. Inima-mi bătea atât de tare, încât credeam că va sări din piept, panică… panică… în panică am deschis sertarul noptierei în căutarea calmantelor, dar a găsit doar cutia pustie și un carnet. Pe coperta carnetului scria “Memories” – Amintiri, chiar și visele sunt niște amintiri, doar că mascate de subconștientul nostru. În noaptea următoare, am avut același vis straniu, neînțeles și plin de tristețe. Stând întins pe pat cu mâinile întinse în părți, întâmplător am atins carnetul ce-l lăsasem ieri pe noptieră. “- La naiba, o să scriu în el visele. Cine știe, poate va fi folos din ele.” Şi iată așa noapte de noapte, pagină după pagină, am început să-mi descriu visele. Într-o zi Joe mă întrebase cu ce mă ocup nopțile întregi, de arde mai fiece seară lumina în cameră. N-având secrete de la el, i-am povestit totul, și că încet am început să-mi aduc aminte careva momente din trecutul meu. Abia acum am înțeles unde dispăruse brusc carnetul și de ce Joe își cerea scuze.

În acea zi trebuia să plec spre casa lui Joe de pe deal, dar totul a fost dat peste cap în clipa când am simțit-o în brațele mele. Ne priveam necontenit unul pe altul, parcă încercam să rostim ceva, măcar un cuvânt, dar de fiecare dată ne întrerupea liniștea profundă din cafenea.
- Mergi cu mine ? am întrebat-o fără ezitare.
- Încotro ? m-a întrebat puțin confuză, dând ochii în jos.
- Cine știe unde ne vor duce cărările, și ce importă, atâta timp cât vom fi împreună.
- Atunci te aștept aici.
Am mers în grabă în odaia din spate, luat scurta și cheile de la casa de pe deal. Şi ieșind spre ea am spus: “…. azi nu ne întoarcem în oraș”. Am închis ușa la cafenea, tras plasa la geamuri și am pornit încet spre dealul singuratic, unde abia de se vedea acoperișul unei case.

Drumul ne-a luat cam 20 de minute, pe care le-am mers alături, în liniște și doar din când în când simțeam cu mă strângea tot mai tare de braț. În fața noastră și-a făcut apariția o casă modestă, avea doar un etaj. Era complet făcută din lemn și doar din acoperișul ei răsărea un horn imens din cărămidă. Veranda a început să scârțâie îndată ce am pășit pe ea și s-a oprit să geamă doar atunci când am deschis ușa. Am pășit pragul repede și închis-am deodată ușa ca să nu intre viscolul. Dacă pe dinafară casa părea una mică, înăuntru am găsit-o a fi una imensă. Cel mai tare însă mi-a atras atenția camera unde era căminul, unul pe cât se poate de vechi. Fundamentul era făcut din niște pietre mari cenușii, deasupra cărora s-au așezat zeci de rânduri de cărămizi, acestea fiind ostenite de scânteile ce iarnă de iarnă goneau prin hogeac.

- Uite chibritele mi-a întins o cutiuță.
- Mersi, norocul nostru că lemnele au fost pregătite din timp de Joe și rămâne să le aprindem doar.
N-am observat din start că cutiuța cu chibrituri era din cafeneaua lui Joe, și nu era un nouă, dar încă din vară. Joe avea pregătite chibrituri pentru toate anotimpuri, acestea fiind cu o placă de surf. Se pare că își mai amintește de mine de le poartă cu ea. Şi eu mi-am amintit tot mai multe lucruri, despre mine, despre noi, despre ea… totul fiind ascuns în carnet.

În acea seară nu i-am putut spune nimic, atunci au vorbit corpurile noastre, unindu-se într-un tandem în fața focului. Dragostea se naște din foc, flăcările alimentând-o sălbatic, dar tot focul o și omoară, lăsând cenușă în urmă, care este împrăștiată de vântul dimineții. Dimineața următoare am fost trezit de la privirea ei, și degetele gingașe ce îmi alintau părul ciufulit. Purta cămașa mea pe corpul ei firav ce abia a scăpat din îmbrățișările mele calde, îi simțeam lipsa. Chiar și soarele ce pătrundea în cameră prin crăpătura dintre perdele și se împletea în păru-i ondulat, se pare că i-a dus lipsa. În acel moment am vrut să-i simt mirosul părului ce cobora spre obraz și să-i sărut buzele fine… asta am și făcut, ascunzând în același timp carnetul sub pernă. Încă nu i-a venit timpul, cele mai triste și reci vremuri sunt înainte, mâine vor fi două inimi frânte…

Capitolul XXIV: Căminul