Capacitatea de a discerne Adevărul devine foarte importantă în religie şi în toate aspectele vieţii, de aceea Thomas d'Aquino, un teolog foarte priceput care a trăit în anii 1200, a remarcat o dată că „Meseria filozofului este de a face distincţii”.

Deci sunt o grămadă de alte părţi ale vieţii unde răspunsuri diferite sunt date la o anumită dilemă. Dar asta, desigur, ne conduce la întrebarea: „Cum ajungem la adevărul despre Dumnezeu atunci?”

Deducem lucruri adevărate despre Dumnezeu în acelaşi mod în care deducem orice altceva – folosim o metodologie sistematică care are funcţia de a separa adevărul de neadevăr folosind diferite teste pentru adevăr, rezultatul final fiind un set de concluzii adevărate. O asemenea abordare este cea mai bună, fiind folosită zi de zi în celelalte discipline. Poţi să îţi imaginezi rezultatul final la care ar ajunge un savant dacă ar merge în laborator şi ar începe să amestece substanţe fără să aibă nici o raţiune? Sau dacă un medic ar începe să-şi trateze pacientul cu medicamente ad-hoc în speranţa că îl va însănătoşi? Nici savantul şi nici medicul nu folosesc această abordare; în schimb ei folosesc metode sistematice care au proprietăţile de a fi metodice, logice, evidenţiale, şi dovedite să conducă la rezultate corecte.

Acestea fiind nişte exemple, de ce să credem că teologia – studiul despre Dumnezeu – ar fi ceva diferit? De ce să credem că îl putem aborda într-un mod haotic şi nedisciplinat şi totuşi să ajungem la concluzii corecte? Simplu zis, nu putem. Dar, din nefericire, aceasta este calea pe care mulţi umblă şi din acest motiv există aşa de multe religii.

Acestea fiind spuse, acum ne întoarcem la întrebarea despre cum să ajungem la concluzii adevărate despre Dumnezeu. Ce abordare sistematică ar trebui folosită? Mai întâi, trebuie să stabileşti un cadru pentru a testa diferiţii pretendenţi la adevăr, şi apoi îţi trebuie o hartă pe care trebuie să o urmăreşti pentru a ajunge la o concluzie corectă. Un cadru de testare pe care l-am putea folosi este acesta:

1. Consistenţa logică – aceasta se referă la calitatea unui sistem de credinţe de a avea adevăruri care au o coerenţă logică, care le leagă şi care nu se contrazic în nici un fel. Ca un exemplu, scopul final al Budismului este de a scăpa de toate dorinţele. Totuşi, cineva trebuie să aibă o „dorinţă” de a scăpa de toate dorinţele, care este un principiu contradictoriu şi ilogic.

2. Adecvanţă empirică – aceasta pur şi simplu pune întrebarea: există dovezi care să aprobe acest sistem de credinţă (fie că e raţional, evidenţial, extern, etc.). În mod natural, este corect să dorim dovezi pentru pretenţiile care sunt făcute. Un exemplu pentru acest lucru găsim în Mormonism. Mormonii învaţă că Isus a trăit în America de Nord şi că mari oraşe au existat înainte ca ţara să fie colonizată. Totuşi nu există nici o dovadă (ex: dovezi arheologice sau de alt tip) pentru a susţine aceste afirmaţii.

3. Relevanţă existenţială – aceasta se referă la felul în care sistemul de credinţă se potriveşte cu realitatea aşa cum o ştim noi şi dacă face vreo diferenţă notabilă în viaţa celui care crede în adevărurile acestui sistem. Deismul, de exemplu, pretinde că Dumnezeu doar a aruncat Pământul în Univers şi nu interacţionează şi nici nu îi pasă deloc de cei care trăiesc pe el. Ce impact are această credinţă în viaţa de zi de zi a cuiva? Pe scurt, nu are nici un impact. Observă totuşi că doar pentru că ceva nu contează pentru un individ nu înseamnă neapărat că este neadevărat.

Ieşirea din acest cadru, când este direcţionat la subiectul religiei, va conduce la o perspectivă corectă despre Dumnezeu şi va răspunde la cele patru mari întrebări ale vieţii:

1. Origine – de unde am venit?
2. Etică – cum trebuie să trăim?
3. Sens – care este scopul vieţii
4. Destin – în ce direcţie se îndreaptă omenirea şi istoria în general?

Dar cum poate aplica cineva acest cadru în căutarea lui Dumnezeu? Există o varietate de moduri de a-l folosi, dar cea mai eficientă abordare este cea pas cu pas de tipul întrebare/răspuns. Rezumând lista de întrebări posibile la doar cele care sunt importante rezultă:

1. Există adevărul absolut?
2. Se potrivesc raţiunea şi religia?
3. Există Dumnezeu?
4. Poate fi Dumnezeu cunoscut?
5. Este Isus Dumnezeu?
6. Îi pasă lui Dumnezeu de mine?

Într-un articol mic ca acesta, este imposibil să parcurg în adâncime toate aceste subiecte, dar o examinare rapidă poate fi făcută pentru a arăta cum fiecare întrebare filtrează sistemele de credinţă invalide pentru ca adevărul despre Dumnezeu să poată fi ştiut.

Mai întâi trebuie să afli dacă adevărul absolut există. Dacă nu există, atunci chiar nu poţi fi sigur de nimic (spiritual sau nu) şi o să ajungi ori un agnostic, neştiind dacă poţi să cunoşti cu adevărat ceva, ori un pluralist şi atunci vei accepta toate credinţele pentru că nu ştii cu adevărat care este, dacă este vreuna, adevărată.

Adevărul absolut este definit ca ceva care se potriveşte realităţii; ceva care corespunde obiectului ei, spunându-i cum este. Unii spun că nu există adevăr absolut, dar luând o asemenea poziţie te învingi singur. De exemplu, relativistul spune, „Tot adevărul e relativ”, totuşi cineva trebuie să întrebe: este acea afirmaţie un adevăr absolut? Dacă răspunsul e „da”, atunci adevărul absolut există, dacă răspunsul e „nu”, atunci de ce să te mai gândeşti la asta? Postmodernismul afirmă că nu există nici un adevăr, totuşi afirmă cel puţin un adevăr: că postmodernismul este adevărat. Observi cum îşi trădează propria poziţie? În final, adevărul absolut devine de netăgăduit.
În continuare – şi acest lucru e important de înţeles – adevărul absolut este restrâns şi exclude opusul său. Doi plus doi egal patru şi doar patru, fără ca alt răspuns să fie posibil. Acest punct de vedere devine critic pe măsură ce diferite sisteme de credinţă şi perspective asupra lumii sunt comparate. Dacă un sistem de credinţe are componente care se dovedesc a fi adevărate, atunci orice sistem de credinţe care are afirmaţii contrare trebuie să fie fals.

De asemenea, ţine minte că adevărul absolut este imun la sinceritate şi dorinţe. Oricât de sincer îmbrăţişează cineva o minciună, ea este totuşi doar o minciună. Şi nici o dorinţă din lume nu poate face ceva adevărat dacă este fals. Cineva poate să venereze o zeitate pe care o numeşte „zeiţa petalelor de trandafir” cât doreşte şi poate să creadă sincer că o asemenea fiinţă există, dar când existenţa zeităţii este investigată şi dovedită a fi falsă, ar fi o greşeală să continue să venereze un asemenea lucru. Oricât de dur ar suna, una din definiţiile cuvântului „nebun” este pierderea contactului cu realitatea. Şi realitatea este că „zeiţa petalelor de trandafir” nu există.
Concluzia la care ajungem de la întrebarea întâi este că adevărul absolut există. Aceasta fiind situaţia, agnosticismul (care spune că nu ai cum să ştii adevărul), postmodernismul, relativismul şi scepticismul sunt toate neadevărate.

Aceasta ne conduce la următoarea întrebare: dacă raţiunea/logica poate fi folosită în religie. Unii spun că e imposibil, dar întrebarea este – de ce este imposibil? Adevărul este că, logica este vitală când examinezi afirmaţii spirituale pentru că ajută la a înţelege de ce anumite afirmaţii trebuie excluse şi altele acceptate. Logica este absolut critică în demontarea pluralismului (care spune că toate afirmaţiile care se pretind adevărate, chiar şi cele care se opun reciproc, sunt egale ca valoare şi valide).

De exemplu, Islamismul şi Iudaismul afirmă că Isus nu este Dumnezeu, pe când Creştinismul proclamă că El este Dumnezeu. Una din regulile de bază ale logicii este ne-contrazicerea, care spune că ceva nu poate fi şi „A” şi „A negat” în acelaşi timp şi în acelaşi sens. Aşa că aplicând această lege la ceea ce afirmă Iudaismul, Islamismul şi Creştinismul înseamnă că cineva are dreptate şi cineva greşeşte. Isus nu poate să şi fie Dumnezeu şi să şi nu fie Dumnezeu. Folosită cum trebuie, logica este o armă puternică împotriva pluralismului pentru că demonstrează clar că afirmaţiile contrare nu pot fi ambele adevărate. Această înţelegere răstoarnă toată gândirea de genul „adevărat pentru tine dar nu pentru mine”; de exemplu, Isus nu poate fi Dumnezeu pentru o persoană şi să nu fie pentru o altă persoană – El ori este ori nu este, punct.

Logica combate de asemenea întreaga analogie pe care o folosesc pluraliştii „toate drumurile duc în vârful muntelui”. Logica arată că fiecare sistem de credinţe are propriul set de semne care indică înspre locaţii finale radical diferite. În loc de analogia cu „muntele”, logica ne arată că ilustraţia corectă a căutării pentru adevărul spiritual se aseamănă mai degrabă cu un labirint – o cale ne conduce la adevăr, iar toate celelalte ne conduc la blocaje. Toate credinţele pot avea nişte similarităţi de suprafaţă, dar diferă în cele majore când e vorba de doctrinele de bază.

Concluzia este că poţi folosi raţiunea şi logica în chestiuni legate de religie. Aceasta fiind situaţia, pluralismul (credinţa că toate afirmaţiile care pretind a fi adevărate sunt adevărate şi valide) este negată deoarece este ilogic şi contradictoriu să crezi că afirmaţii care pretind a fi adevărate şi care sunt diametral opuse pot fi ambele adevărate.

Urmează marea întrebare: Dumnezeu există sau nu? Dacă nu, atunci ajungi a fi ateist sau naturalist (cineva care nu crede în nimic supranatural sau dincolo de această lume şi Univers fizic). Deşi volume întregi de cărţi au fost scrise şi dezbateri multe au avut loc în decursul istoriei bazate pe această întrebare, de fapt nu este dificil a răspunde.

Pentru a-i da atenţia cuvenită, trebuie mai întâi să-ţi pui întrebarea: De ce avem ceva în loc de a avea nimic? Altfel pusă întrebarea, cum ai ajuns tu şi tot ce se află în jurul tău aici? Jonathan Edwards, unul din marii predicatori ai Marii treziri (din SUA, sec. al XIX-lea), a dat răspunsul în felul următor:

- Ceva există.
- Nu obţii ceva din nimic.
- Deci, o Fiinţă necesară şi eternă există
Nu poţi nega că exişti pentru că trebuie să exişti ca să îţi negi existenţa (aceasta ar fi autoînfrângere) aşa că prima premisă e adevărată. Nimeni nu crede că poţi obţine ceva din nimic (i.e. că „nimic” a produs Universul), aşa că a doua premisă e adevărată. Ca rezultat, a treia premiză trebuie să fie adevărată – o Fiinţă eternă trebuie să existe.


Aceasta e o poziţie pe care nici un ateu nu o neagă; ei pur şi simplu afirmă că acea fiinţă este Universul. Totuşi, problema cu acea declaraţie este că toate dovezile ştiinţifice indică către concluzia că Universul a avut un început („Big bangul”). Şi orice are un început trebuie să aibă o cauză, deci Universul are o cauză şi nu este etern. Acum, pentru că singurele două surse de eternitate sunt un Univers etern (care s-a dovedit a fi fals) şi un Creator etern, singura concluzie logică la care putem ajunge este că Dumnezeu există. Şi observă faptul că dacă răspunsul la întrebarea „Există Dumnezeu?” este afirmativă atunci ateismul nu mai este un sistem de credinţe valid.

Această concluzie nu ne spune nimic despre ce fel de Dumnezeu există, dar destul de uimitor, face un lucru extraordinar: demonstrează că este falsă orice religie panteistă. Toate viziunile panteiste asupra lumii spun că Dumnezeu este Universul şi că este etern. Şi această afirmaţie este falsă. Aşadar credinţe cum ar fi Hinduismul, Budismul, Jainismul, şi alte religii de acelaşi fel sunt toată scoase din categoria sistemelor de credinţă valide.

Mai departe, învăţăm nişte lucruri interesante despre acest Dumnezeu care a creat Universul. Învăţăm că este:

- Supranatural în natură (pentru că există în afara creaţiei Lui)
- Incredibil de puternic (pentru că a creat tot ce este cunoscut)
- Etern (existent prin El însuşi deoarece există în afara timpului şi spaţiului)
- Omniprezent (El a creat spaţiul şi nu este limitat de el)
- Etern şi neschimbat (El a creat timpul)
- Imaterial (pentru că transcede spaţiul)
- Personal (ceva impersonal nu ar putea crea fiinţe cu personalitate)
- Necesar (pentru că totul depinde de El)
- Infinit şi singular (pentru că nu poţi avea două infinite)
- Divers dar totuşi are unitate (pentru că natura este diversă)
- Inteligent (suprem, pentru că a creat totul)
- Plin de scopuri (pentru că el a creat în mod intenţionat totul)
- Moral (legi morale precum sunt cele pe care le are lumea nu ar putea exista fără cineva care să le dea)
- Iubitor (pentru că altfel nu ar fi dat legi morale)

Acest Dumnezeu manifestă caracteristici foarte similare cu Dumnezeul din Iudaism, Islamism şi Creştinism, care într-un mod destul de interesant, sunt ultimele religii de bază care rămân după ce ateismul şi panteismul au fost eliminate. Observă de asemenea că una din marile întrebări ale vieţii (origine) a primit răspuns: omenirea ştie de unde a venit.

Aceasta ne conduce mai departe la următoarea întrebare: putem noi să cunoaştem pe Dumnezeu? În acest punct, nevoia de religie este înlocuită de ceva mai important – nevoia de revelaţie. Dacă omenirea trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu bine, atunci trebuie ca Dumnezeu să se reveleze creaţiei Sale. Iudaismul, Islamismul şi Creştinismul toate afirmă că au o carte care este revelaţia lui Dumnezeu către om, dar întrebarea este: care este (dacă e vreuna) adevărată?

Dând la o parte micile diferenţe, cele două zone principale de dispută sunt (1) Noul Testament al Bibliei (2) Persoana care este Isus Hristos. Islamismul şi Iudaismul declară ambele că Noul Testament al Bibliei este neadevărat în ceea ce declară, şi ambele neagă faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, în timp ce Creştinismul afirmă ambele lucruri.

Din nou, spaţiul împiedică o apărare exhaustivă a Noului Testament şi a identităţii lui Hristos, dar iată nişte părţi care merită atenţia noastră. Nu este o laudă fără sens să spui că nu există altă credinţă pe planetă care poate concura cu munţii de dovezi care există pentru creştinism. De la numărul voluminos de manuscrise străvechi (5000+), până la datarea documentelor istorice care au fost scrise în timpul vieţii martorilor oculari (unele scrise doar la 15 ani după moartea şi învierea lui Hristos), până la multitudinea autorilor care au scris (nouă autori în 27 de cărţi ale Noului Testament), până la dovezile arheologice care au fost descoperite şi din care nici una nu a contrazis vreun lucru pe care Noul Testament îl afirmă, până la faptul că apostolii au mers până la moarte mărturisind minunile făcute de Isus şi faptul că a înviat, Creştinismul are cele mai multe dovezi când e vorba de a-şi demonstra afirmaţiile. Autenticitatea istorică a Noului Testament – afirmaţia că el ne spune adevărul despre evenimentele care s-au întâmplat – este singura concluzie corectă odată ce toate dovezile au fost examinate.

Când e vorba de Isus, oricine găseşte ceva foarte curios în legătură cu El – El a declarat că este Dumnezeu întrupat. Propriile cuvinte ale lui Dumnezeu (ex: „Înainte de Avraam am fost Eu”), faptele Lui (ex: iertarea păcatelor, acceptând închinarea în faţa Lui de nouă ori), viaţa Lui miraculoasă şi fără de păcat (care i-au folosit pentru a-i dovedi afirmaţiile), şi învierea Lui, toate dovedesc afirmaţiile Lui de a fi Dumnezeu. Cei care au scris Noul Testament de asemenea confirmă acest adevăr iar şi iar în scrierile lor.

Acum urmează ceva important la care să te gândeşti – dacă Isus este Dumnezeu, atunci ceea ce El spune trebuie să fie adevărat. Şi dacă Isus a spus că Biblia este fără greşeli şi adevărată în tot ce spune (lucru care l-a făcut), atunci asta înseamnă că tot ce Biblia ne spune este adevărat. Şi după cum deja am învăţat, două afirmaţii care pretind a fi adevărate care sunt în competiţie nu pot fi ambele adevărate. Aşa că orice din Coranul Islamic sau scrierile Iudaismului care contrazic Biblia nu au cum să fie adevărate. De fapt, şi Islamismul şi Iudaismul cad deoarece ambele spun că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, dar dovezile indică opusul. Şi pentru că putem cu adevărat să-L cunoaştem pe Dumnezeu (pentru că El s-a revelat omenirii, şi în cuvântul Său scris şi ca Isus Hristos), toate formele de agnosticism sunt respinse. Şi ca urmare, altă mare întrebare a vieţii a primit un răspuns – aceea a eticii – deoarece Biblia conţine instrucţiuni foarte clare despre cum ar trebui oamenii să-şi trăiască viaţa.

Până la urmă, această Biblie proclamă faptul că lui Dumnezeu îi pasă foarte mult de omenire şi îşi doreşte ca toţi să-L cunoască personal. De fapt, Îi pasă aşa de mult încât el a devenit om ca să arate creaţiei Lui exact cum este Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care şi-au dorit să fie Dumnezeu, dar un singur Dumnezeu care şi-a dorit să fie om pentru a-i putea salva de la o eternitate de separare faţă de El pe cei pe care îi iubeşte mult. Acest fapt demonstrează relevanţa existenţială a creştinismului şi de asemenea răspunde la ultimele două mari întrebări ale vieţii – scop şi destin. Fiecare persoană a fost creată de Dumnezeu pentru un scop şi fiecare are un destin care îl aşteaptă – un destin al vieţii eterne alături de Dumnezeu sau de separare eternă de El. De asemenea, observă că această concluzie (şi faptul că Dumnezeu a devenit Om în Hristos) respinge Deismul, care spune că Dumnezeu nu este interesat de treburile omenirii.

În final, vedem că adevărul suprem despre Dumnezeu poate fi găsit şi vederea lumii ca un labirint poate fi navigată cu succes când cineva aderă la un cadru pentru testarea diferitelor credinţe şi lucrează sistematic în a elimina ce e greşit pentru ca numai adevărul să rămână. Folosind testele logicii consistente, ale adecvanţei empirice, şi ale relevanţei existenţiale împreună cu punerea întrebărilor corecte, toate acestea duc la concluzii adevărate şi raţionale despre Dumnezeu şi despre religie. În final, toţi ar trebui să fie de acord că singura raţiune pentru care ai putea crede în ceva este pentru că este adevărat; nimic mai mult. Dar, din nefericire, adevărata credinţă este legată de voinţă şi oricâte dovezi logice ar fi prezentate, unii tot vor alege să îl nege pe Dumnezeu.

Conduc toate religiile la Dumnezeu? De,fapt, da. Toate, mai puţin una, conduc la judecata Lui, şi doar una conduce la iertarea şi la viaţa eternă pe care ne-o oferă Dumnezeu – Creştinismul. Decizia de a îmbrăţişa adevărul despre Dumnezeu este una importantă pentru un simplu raţionament: eternitatea este un timp foarte mare pentru a nu avea dreptate. De aceea, gândirea corectă despre Dumnezeu este aşa de importantă.

Probabil că nicio acuzație nu este mai provocatoare decât aceea de „ipocrit”. Din păcate, unii se simt îndreptățiți în perspectiva lor că toți creștinii sunt ipocriți. Termenul „ipocrit” se bucură de o moștenire bogată în limba engleză. Cuvântul provine din latinescul hypocrisies, care înseamnă „joc de rol, prefacere”. În trecut, cuvântul apărea atât în greaca clasică, cât și în cea a Noului Testament, și reprezintă aceeași idee – jucarea unui rol, prefacere.

Acesta este modul în care Domnul Isus a folosit termenul. De exemplu, când Hristos a dat învățătură legată de importanța rugăciunii, a postului și a dărniciei pentru oamenii Împărăției, El ne-a descurajat cu privire la urmarea exemplelor celor care sunt ipocriți (Matei 6:2, 5, 16). Aceștia făceau rugăciuni publice lungi, foloseau măsuri extreme pentru a se asigura că ceilalți le observă postul, își expuneau darurile pentru Templu și pentru cei săraci și arătau doar un devotament exterior față de Domnul. În timp ce fariseii își jucau bine rolul ca exemple publice de virtute religioasă, falimentau mizerabil în viața privată a inimii lor, unde se află adevărata virtute (Matei 23:13-33; Marcu 7:20-23).

Isus nu i-a numit niciodată ipocriți pe ucenicii Săi. Acest atribut le-a fost dat doar fanaticilor religioși. Pe ai Săi i-a numit „urmași”, „copilași”, „oi” și „Biserica” Sa. În plus, există o atenționare în Noul Testament legată de păcatul ipocriziei (1 Petru 2:1), pe care Petru o numește „prefăcătorie”. De asemenea, găsim înregistrate două exemple flagrante de ipocrizie în biserică. În Fapte 5:1-10, doi ucenici sunt pedepsiți pentru că au pretins că sunt mai generoși decât erau în realitate. Consecința a fost severă. Și Petru este acuzat de conducerea unui grup de fățarnici în relaționarea lor cu credincioșii dintre neamuri (Galateni 2:13).

Din învățătura Noului Testament putem trage cel puțin două concluzii. În primul rând, există ipocriți între creștini. Au existat la început și, potrivit pildei lui Isus despre grâu și neghină, cu siguranță vor exista până la sfârșitul vremurilor (Matei 13:18-30). În plus, dacă și un apostol poate fi vinovat de ipocrizie, nu avem niciun motiv să credem că un creștin „obișnuit” este liber față de aceasta. Trebuie să veghem mereu să nu cădem în aceleași ispite (1 Corinteni 10:12).

Bineînțeles, nu toți cei care pretind că sunt creștini sunt, într-adevăr, creștini. Probabil că toți sau majoritatea fățarnicilor dintre creștini sunt, de fapt, înșelători. Până în zilele noastre, lideri creștini proeminenți au căzut în păcate cumplite. Comunitatea creștină este uneori afectată de scandaluri financiare sau sexuale. Totuși, în loc să luăm acțiunile câtorva și pe baza acestora să denigrăm întreaga comunitate de credincioși, ar fi mai bine să ne punem întrebarea dacă toți cei care pretind că sunt creștini sunt creștini cu adevărat. Numeroase pasaje biblice confirmă că cei care-I aparțin cu adevărat lui Hristos vor manifesta roada Duhului (Galateni 5:22-23). Pilda lui Isus despre sămânță și diversele tipuri de pământ din Matei 13 clarifică faptul că nu toate profesiunile de credință sunt reale. Din păcate, mulți dintre cei ce spun că Îi aparțin Lui vor rămâne uimiți să-L audă spunându-le într-o zi: „Niciodată nu v-am cunoscut. Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:23).

În al doilea rând, deși nu ar trebui să ne surprindă că oamenii care pretind că sunt mai sfinți decât sunt spun că sunt creștini, nu putem ajunge la concluzia că Biserica este alcătuită în majoritate din ipocriți/ fățarnici. Știm că toți cei care chemăm Numele lui Isus Hristos rămânem păcătoși și după ce păcatul nostru a fost iertat. Aceasta înseamnă că, deși suntem mântuiți de pedeapsa veșnică a păcatului (Romani 5:1; 6:23), nu suntem încă mântuiți și scăpați de prezența păcatului în viața noastră (1 Ioan 1:8-9), inclusiv de păcatul ipocriziei. Prin credința noastră vie în Domnul Isus, continuăm să învingem puterea păcatului, până când vom fi scăpați, în cele din urmă (1 Ioan 5:4-5).

Toți creștinii falimentează în a trăi după standardul pe care îl învață Biblia. Niciun creștin nu a fost vreodată perfect asemenea lui Hristos. Totuși, există mulți creștini care caută în mod sincer să trăiască viața creștină și se bazează tot mai mult pe Duhul Sfânt pentru a-i mustra, transforma, împuternici. Există mulțimi de credincioși care și-au trăit viața fără a fi implicați în vreun scandal. Niciun creștin nu este perfect, dar greșeala și eșuarea în atingerea perfecțiunii în această viață nu este același lucru cu a fi ipocrit.

Evoluţionismul nu este o teorie ştiinţifică indiscutabilă. Modelul evoluţionist se remarcă printr-o mulţime de incoerenţe interne și prin lipsa acută de acoperire faptică (verigile intermediare prezise de Darwin nu există, teoreticienii evoluționiști nu au descris nici un model pentru mecanismele evolutive, paleontologia abundă în falsuri sau erori, metodele de datare radiometrică sunt discutabile în multe privinţe). În pofida contradicţiilor majore interne şi a infirmării experimentale şi observaţionale, evoluţionismul beneficiază de o promovare sistematică şi agresivă, ceea ce îi conferă un veritabil statut ideologic.

Făcând o sinteză a explicaţiilor propuse în Enciclopedia Encarta, citim următoarea definiţie a evoluţionismului: Evoluţie = procesul complex prin care materia nevie se transformă în materie vie, iniţial într-o formă simplă, care ulterior se transformă succesiv, pe parcursul multor generaţii (timp de milioane de ani), în forme (specii) din ce în ce mai complexe, ajungând, în final, până la om. (Evolution, I - Introduction). Acest proces complex de transformare a materiei nevii în materie vie şi evoluţia de la o specie la alta sunt absolut întâmplătoare, fără vreo direcţie-sens predeterminate. (Evolution, X - Religious debate)
Conceptul „științific” central al modelului evoluţionist este întâmplarea. Ea, întâmplarea, serveşte la acoperirea golurilor de cunoaştere sau de evidenţă faptică şi este un concept contradictoriu cu el însuşi - nu poate exista un proces/fenomen derulat din întâmplare, pentru că: fie procesul exprimă o ordine care trebuie identificată, şi nu mai este întâmplare; fie este întâmplare (adică nu e ordine) şi atunci nu putem accesa raţional (științific) o realitate ne-raţională.
Partea de-a dreptul distractivă a demersului „ştiinţific” evoluţionist, furnizată de Enciclopedia Encarta este cea referitoare la apariţia vieţii: The development of even the most primitive form of life, therefore, required many steps. First, the organic chemical building blocks of life, such as the amino acids, must have been available from some source. Adică: „Dezvoltarea chiar şi a celor mai primitive forme de viaţă a necesitat, aşadar, mai mulţi paşi. În primul rând, substanţele chimice organice, care sunt cărămizile vieţii, cum ar fi aminoacizii, trebuie să fi fost disponibile din vreo sursă”. Second, these building blocks somehow assembled into longer, more complex organic molecules, and at some point DNA must have come into existence. These complex organic molecules somehow became contained within cells. (Theories About the Origin of Life). Adică: „În al doilea rând, aceste cărămizi s-au asamblat cumva în molecule organice mai lungi, mai complexe şi la un moment dat, trebuie să fi apărut ADN-ul. Aceste molecule organice complexe au ajuns cumva să fie conţinute în celule”. (Teorii despre originea vieţii)
Se mai remarcă şi capitolul Origin of cells (Originea celulelor) unde suntem informaţi că echipe de experţi din diverse domenii, printre care şi biologi evoluţionişti (nu biologi, pur şi simplu) au stabilit „povestea” evoluţiei celulelor (The story of how cells evolved...) – sigura, „exactă şi ştiinţifică”: substanţele chimice aruncate în aer de erupţii vulcanice violente (nu ni se spune cum au apărut vulcanii respectivi), sub influenţa unor furtuni şi trăsnete, la care s-a adăugat şi concursul radiaţiilor ultraviolete, au format molecule precum nucleotidele şi aminoacizii, cărămizile elementare de construcţie ale ADN-ului şi ale proteinelor. Mai departe, oamenii de știință „speculează” (scientists speculate) adică presupun: ploaia a adunat aceste molecule într-un lac (supa primordială) sau în izvoare termale, unde ele s-au asamblat (singure şi din întâmplare) în componentele extrem de bine organizate ale celulei. 

Deci, „ştiinţific” vorbind, viaţa din perspectivă evoluţionistă a apărut... somehow (cumva). Este remarcabilă afirmaţia făcută de Richard Dawkins – iniţial evoluţionist convins: „Cu cât un lucru este mai puţin probabil din punct de vedere statistic, cu atât mai puţin putem crede că s-a întâmplat datorită şansei. Chiar şi la o privire superficială, varianta evidentă este existenţa unui Creator”. (R. Dawkins, The Blind Watchmaker,1986, p. 130). În domeniul ştiinţei, logica este fundamentală pentru interpretarea rezultatelor. Din acest motiv, sofismele (raţionamentele false) n-ar trebui acceptate niciodată în susţinerea unei teorii. Cu toate acestea, teoria evoluţionistă este susţinută de o mulţime de sofisme, descrise de A.J. Hoover în lucrarea Don’t You Believe It. 

Baze șubrede

Câteva exemple de situaţii în care evoluţionismul se sprijină pe false raţionamente: În mod frecvent, evoluţionismul trage concluzii generale pe baza unui eşantion de probe foarte mic (de exemplu pasărea  Archaeopteryx  – singurul exemplar găsit nu demonstrează existenţa unei specii). Ipoteze nedovedite sunt folosite pentru susţinerea altor ipoteze. Evoluţionismul se bazează adesea pe această logică circulară, atunci când îşi apără o supoziţie printr-o altă supoziţie. Pentru a valida o anumită concluzie, se apelează la formule ca: „un grup de experţi a ajuns la concluzia că...”, fără ca experţii să fie numiţi. Evoluţionismul uzează frecvent de sofismul „ipoteze contra fapte” întrucât îşi bazează multe argumente pe ipoteze care s-au dovedit deja false.

Unul dintre conceptele de bază ale teoriei evoluţioniste este cel care susţine că „supravieţuiesc cei mai bine adaptaţi”, selecţia naturală eliminându-i pe ceilalți. Acest fapt este considerat a fi motorul evoluţiei. Dar selecţia naturală nu creează atribute noi la o specie şi nici nu creează specii noi. Hugo de Vries - renumit botanist olandez arăta că: „Selecţia naturală poate, fără îndoială, să explice supravieţuirea celor mai bine adaptaţi, dar ea nu poate explica apariţia celor mai bine adaptaţi”. Cu alte cuvinte, selecţia naturală este un mijloc prin care speciile se menţin în cea mai bună stare biologică, dar nu determină apariţia de caractere noi, cu atât mai puţin de specii noi. 

Legea cauzei şi a efectului este una din legile care guvernează universul. O parte a definiţiei acestei legi stipulează că nu putem niciodată avea un efect mai mare decât cauza care l-a produs. Acest aspect al legii cauzei şi efectului este în deplin acord cu o lege dintr-un alt domeniu al ştiinţei: legea a doua a termodinamicii (legea entropiei), care demonstrează că fiecare cauză creează un efect de un nivel energetic mai mic. Cele trei legi ale termodinamicii sunt legi fundamentale, cărora li se supun toate domeniile ştiinţei. Având în vedere marea lege a cauzei şi a efectului,  pe care teoria evoluţionistă nu o respectă, se pune întrebarea: Cum este posibil ca o formă de viaţă superioară, care este efectul, să provină dintr-o formă de viaţă inferioară, care este cauza? Teoria evoluţionistă nu are un răspuns la această întrebare.

Oricare ar fi modalitatea prin care se susţine teoria evoluţiei, ea va fi mereu confruntată cu provocarea de a explica cum a apărut universul. Nu sunt decât două posibilităţi: 1 - el a apărut la un anumit moment sau 2 - el a existat dintotdeauna. Conform legii entropiei, universul nu este veşnic, el nu a existat dintotdeauna, ci, într-un anumit moment din trecut, ceva sau cineva a fost cauza venirii sale la existenţă. Universul este efectul, dar care este cauza? Conform legii, orice efect trebuie să fie mai mic decât cauza care l-a produs. Deci, oricât de vast ar fi universul, trebuie să fi existat o cauză mai mare decât el, care a dus la apariţia lui, o cauză primară. Aşa cum afirmă Henry Moore, „A doua lege a termodinamicii presupune existența unui început al universului”. Refuzul de a se accepta adevărata Cauză Primară, duce la explicarea apariţiei universului în moduri pur speculative (de exemplu teoria Bing Bang-ului).

Originea vieții

În inima dezbaterii cu privire la originea vieţii găsim încă o lege fundamentală a ştiinţei - legea biogenezei, care contrazice evoluţionismul fără drept de apel. Aceasta stipulează că viaţa nu poate să apară decât din viaţă, că doar materia vie poate produce materie vie. În manualul de biologie al lui Simpson şi Beck intitulat  „Viaţa: O introducere în biologie,” se afirmă: „...regula este biogeneza, viaţa nu vine decât din viaţă, ...celula – unitatea de bază a vieţii – este numai produsul sau vlăstarul unei alte celule”. În cartea The Biological Basis of Human Freedom, Theodosius Dobzhansky afirmă că „evoluţia, ca fapt  istoric, a fost dovedită fără nicio îndoială încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea”. Deşi dovezile respective lipsesc, siguranţa emanată de această afirmaţie a făcut ca în majoritatea şcolilor evoluţionismul să fie predat ca fapt istoric. 

Prin urmare, departe de a fi un fapt ştiinţific, evoluţionismul nu este nici măcar o teorie ştiinţifică, ci, aşa cum  mărturisea dr. Denton, doar „o ipoteză, în mare măsură speculativă”, contestată chiar şi de mulţi din propriii susţinători iniţiali, dar predată an de an în şcoli ca fapt ştiinţific milioanelor de copii. În ultimii câțiva zeci de ani, cca 700 de doctori în știință au pus sub semnul întrebării acurateţea darwinismului şi a evoluţiei. În anul 2006, un sondaj de opinie organizat de Pew Research Center arăta că doar 26% din populaţia SUA acceptă evoluţionismul, în timp ce 42% îl resping din start. Sondajul e relevant nu numai pentru că e recent, ci şi pentru că a fost efectuat în cea mai avansată societate din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic – cea contemporană.

Numai din motive de spaţiu nu ne vom referi mai pe larg la toate marile confuzii conceptuale promovate de modelul evoluţionist şi la argumentele solide, ştiinţifice, pe care tot mai mulţi cercetători le aduc, demonstrând că modelul creaţionist (designul inteligent) se dovedeşte valid şi consistent. Modelul evoluționist, chiar dacă ar fi o teorie științifică respectabilă, tot ar fi discutabil, pentru că orice teorie științifică este discutabilă. Teoriile științifice sunt doar modele interpretative perfectibile, iar judecători ai validităţii teoriei nu pot fi decât dovada experimentală, observaţională şi raţiunea, nu o instanţă politică. Politicul nu are dreptul de a limita domeniul ipotezelor ştiinţifice la o anumită zonă, calificată ideologic drept benefică pentru societate. Pe de altă parte, dacă poziţia evoluţionistă ar avea toate răspunsurile, n-ar avea motive să se teamă de confruntarea, în paginile manualelor şcolare, „de la egal la egal”, cu cea creaţionistă.

Poziţia corectă a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului în această chestiune ar trebui să se reflecte în prezentarea în manualele şcolare a evoluţionismului ca o ipoteză, cu toate lipsurile, incoerenţele şi confuziile pe care le conţine, şi nu ca un adevăr absolut, deoarece educaţia trebuie să dea posibilitatea liberei alegeri şi judecăţi între evoluţionism şi creaţionism. 

Îndoctrinarea copiilor

Bunăstarea intelectuală a copiilor noştri implică şi drepturile noastre, ca părinţi, de a le forma educaţia în conformitate cu valorile la care noi, părinţii, ne raportăm. Nu este deci potrivit să se impună copiilor vederi pseudo-științifice care sunt respinse de majoritatea covârșitoare a părinţilor lor. Libertatea de conştiinţă trebuie să ţină seama şi de drepturile părinţilor de a-şi educa copiii în spiritul pe care ei îl aleg şi îl găsesc potrivit. Orice drept conferit de societatea civilă este exercitat în relaţie cu alte drepturi. În această ierarhie, trebuie să se acorde prioritate drepturilor celor direct afectaţi. În cazul de faţă, drepturilor părinţilor de a dispune de educaţia copiilor lor. Cât despre copii, ei nu sunt întrebaţi ce gândesc asupra acestui subiect. Îşi pot exprima părerea doar prin vocea părinţilor lor. Aceştia suntem noi, milioanele de părinţi care îşi reclamă dreptul de a dispune de educaţia copiilor lor.

Rezoluţia emisă de Consiliul Europei pe 4 octombrie 2007, care ar putea fi invocată aici, și care cere eliminarea creaţionismului din şcoli şi înlocuirea lui cu evoluţionismul, a fost criticată la nivel internaţional ca un abuz de autoritate din partea Consiliului Europei, fiind chiar etichetată în unele ziare de circulaţie internaţională ca un „coşmar”, „un banc”, sau „nerealistă”. AFR a răspuns prompt acestei rezoluţii pe 23 octombrie 2007, când a înregistrat la Consiliul Europei o „Scrisoare deschisă” prin care cerea Consiliului Europei retragerea Rezoluţiei. Amintim aici câteva din punctele ei principale, relevante pentru prezentul demers:

- Evoluţionismul şi teoriile politice pe care le-a generat, cum sunt totalitarismul şi darwinismul social, au dat naştere celor mai atroce sisteme politice din secolul XX. La rândul lor, aceste sisteme politice au generat cele mai tragice conflagraţii din istoria omenirii. Au suprimat drepturile omului şi au interzis exprimarea teoriilor sau opiniilor diferite cu privire la apariţia universului sau a societăţii umane.
- Un viitor bazat pe evoluţionism nu va fi un viitor uman. Promotorii contemporani ai evoluţionismului au ca ultim obiectiv însăşi transformarea speciei umane. Teorii aberante de genul trans-speciismului, transhumanismului şi panismului [adorarea naturii] deja încep să devină o modă. Evoluţionismul deschide larg uşa eugeniei şi eutanasiei. Aceste teorii promovează ideea eliminării fiinţelor firave din societate, pe baza argumentului că ele nu contribuie pozitiv la dezvoltarea sau perpetuarea speciei umane.
- Evoluţionismul caută redefinirea noţiunii de „persoană”, care să includă de exemplu și diferite specii de animale, dar în acelaşi timp să excludă copiii nenăscuţi, sau oamenii care, din motive medicale, sunt incapabili de a raţiona. Aşa încep să se deschidă porţi pentru posibila legiferare a eugeniei şi a eutanasiei în România. În felul acesta, valoarea fiinţei umane va fi trivializată. Faptul că lucrurile evoluează în această direcţie este demonstrat şi de recenta apariţie în „Revista de etică medicală” a articolului „Avortul postnatal: De ce ar trebui să trăiască bebeluşul”, semnat de Francesca Minerva şi Alberto Giubilini, specialiști în bioetică. Autorii se pronunţă în favoarea infanticidului, atât în cazul copiilor născuţi cu handicap, cât şi în cazul celor născuţi sănătoşi.

Rezoluţiile Consiliului Europei nu au efect obligatoriu asupra statelor membre. România este stat suveran şi ca atare are autoritate să legifereze în domeniul educaţiei naţionale în conformitate cu valorile ei creştine şi tradiţionale, iar părinţii au dreptul şi chiar obligaţia să ceară autorităţilor să legifereze ceea ce cred ei că este mai potrivit pentru copiii lor. Nădăjduim că punctele enunţate în această „Scrisoare deschisă” vor fi luate în considerare.

Cu deosebită stimă,
Prof. Olimpia Popa