Care să fi fost motivul, pretextul,  temeiul - sau/și cauza - pentru care, din prima  zi  a Campaniei  antisovietice  a  celui  de  al Doilea Război Mondial  (22 lunie 1941), “cu nebănuită cruzime, românii  i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe solul național - Abatorul de la București, Pogromul de la Iași, Trenurile Morţii, Basarabia și Bucovina - cât mai ales în Transnistria”?, (teza evreilor) - crimă care ar fi “devansat în timp, egalat în cruzime Auschwitzul”?, cum scrie Matatias Carp. Care  să  fi  fost  resortul  criminal  care,  dintr-o  comunitate  ca  a noastră,  dacă  nu  legendar  de  tolerantă,  atunci  sigur:  îndelung  răbdătoare,  a făcut-o să devină  în  interval de doar un an: 28  junie 1940 – 22  junie 1941 (și dacă  numai  în  o  săptămână:  28  iunie-3  julie  1940?)  “una majoritar  și  feroce antisemită, încuviinţînd măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor”?, cum susțin, de jumătate de veac, evreii.
Numărul  victimelor  înscris  pe  monumentul  comemorativ  de  la  Coral, București: 400.000. Nu mai mult, nu mai puțin: 400.000.
Aproape o  jumătate de milion? Reprezentînd  jumătate din  totalul evreilor din România? 400 000 de ființe omenești ucise de români “în mai puţin de un
an”,  cum  clamează  evreii?  Nu  “doar”  200 000?  Or  “poate  numai  50 000?
Sau…?
Ne  târguim pe cadavre? Ne  lăudăm  cu numărul morților?  Incepînd de  la câte  victime  se  poate  vorbi  de  genocid? Dar  de  “holocaustul  românesc,  cel
care  a  provocat  moartea  a  400 000  de  evrei”,  cum  dezinformează dezinformatorii de școală veche și verificată, sovietică? Se poate scrie în piatră
un astfel de neadevăr? S-a putut.
După  ce  rușii  au  ocupat  România,  unul  din  marile-secrete:  numărul evreilor. Astfel  în 1948,  în Republica Populară Română  (fară Basarabia,  fără
Bucovina  de  Nord),  cifra  era  de  peste  un  milion  -  de  unde  mai  mulţi  în România-Mică,  decât  în România Mare,  înainte  de  “holocaustul  românesc”?
Adevărat: (pro)veneau, nu doar din URSS (evrei de origine română; evrei din Transnistria  știind ceva  românește, dar  și evrei-ruși –  ruși vorbitori numai de
rusă  - ce conta, po ruski avea  să  terorizeze România decenii  și decenii), ci  și din Ungaria: zeci de mii - numai? - de evrei unguri-unguri (în afară de unguri-
unguri  și  cetăţeni  sovietici),  ne-nativi  din  Ardealul  de  Nord,  neștiind românește, trimiși de ruși “în virtutea ajutorului frăţesc maghiar, citește: agenţi
ai Kremlinului cu misia de a  fi președinţi-secretari de câte ceva, de orice, dar cât  mai  “de-conducere”:  activiști  de  partid,  procurori,  miliţieni,  securiști
anchetatori,  securiști  torţionari;  în  București  (“al  doilea  oraș  maghiar  din lume”) mai bine de un sfert din cei nou-veniţi-de-la-Budapesta au intrat direct
la  “Conducerea  Superioară”  –  de  unde  Dumnezeu,  în  România,  atâţia “ilegaliști, supravieţuitori ai Auschwitzului “?
Contabilii  de  cadavre  imaginare  au  fixat  cifra  evreilor  victime  ale românilor la 400 000 (“o dată pentru totdeauna”, cum a hotărât tovarășuI Radu
Florian, din care vom mai cita). Să acceptăm macabra logică aritmetică numai pentru a nota neconcordanţele – deocamdată nu am spus: “falsurile grosolane ;
nici: minciunile sfruntate”:
In  totalul  de  400 000  (pe  lângă  “sutele  de  evrei  atârnaţi  în  cârlige,  la Abator” - nu “mille”?, ar mai fi contat un zero?; chiar două ?) au fost incluse:
1)  “Circa 12.000 victime de la Iași”: Au  fost  puse  toate  în  sarcina  României,  cu  toate  că  un  istoric  evreu, Nicolae  Minei-Grünberg  scria:  “La  proces  (…)  Sturmbanführerul  Heinz Ohlendorf  care  comandase  Einsatzkommando-ul  D  « și-a  asumat  personal răspunderea pentru un total de aproximativ 90 000 victime, printre care și cele de la Iași, din iunie 1941 »”(s.m.);
2)  Cele “130 000 victime din Transilvania de Nord”, ocupată atunci de Unguri: S-a precizat că  s-a  făcut dublă-contabilitate? Figurează aceste 130 000  și
pe  vreun memorial  din Budapesta,  acolo  unde  s-a  decis  soarta  evreilor  foști cetățeni români, deveniţi  în 1940, cu  jubilaţie, cetăţeni maghiari? Dacă da, de ce  au  fost  trecute  și  în  sarcina  românilor? Ca  să  indice  “originea”  lor? Care origine?  La  Cedarea  Ardealului,  la  30  august  1940,  marii-maghiari  evrei lepădaseră “valahismul-împuţit” ca pe o rufă murdară, suportată o eternitate de 22  ani  –  de  penitenţă!  “Totalul”  zice:  130 000  sau  260 000?  –  orice  devine posibil, când un falsificator de istorie ca Elie Wiesel mâniuiește cifrele. El este cel care a propus-impus “adevărul  statistic general” publicat  în  anii  ‘80  și  în revista  franceză  L’Express.  Viitorul  laureat  al  premiului  Nobel  pentru  pace mințea :
a) prin omisiune: nu a suflat un cuvânt despre ocuparea,  între 1940-1945, de  către Ungaria,  a  unor  teritorii  din  Slovacia,  din  Iugoslavia,  din România;
totodată a trecut sub tăcere responsabilitatea ungurilor ocupanți pentru ceea ce s-a  petrecut  sub  administrația  1or,  inclusiv  deportarea  lor  în  lagărele  de concentrare, germane;
b) prin inversarea culpei, trecând-o de la ocupant-și-responsabil: Ungaria, împreună  cu…  numărul  victimelor,  la  țările  ocupate  (adevărat,  partial):
(Ceho)slovacia,  Iugoslavia,  România.  Astfel,  după  “statistica”  publicată  în sǎptǎmânalul L ‘Express, reieșea că Ungaria își lichidase evreii în proporție de
40%, spre deosebire de România: 80%! Deși scrisese (în volumul de memorii Ah Rivers Run To The Sea): “populația  a  primit  cu  bucurie  intrarea  trupelor  maghiare  în  Sighet, mama  mea  s-a  bucurat  de  schimbarea  naționalității”,  în  anii  ‘80,  senin,  a declarat la televiziunea franceză că, în aprilie 1944, la Sighet, familia îi fusese arestată, trimisă la Auschwitz de către… jandarmii români! (nu contează când, în  timp,  fusese  scrisă  cartea  și  când  a  fost  rostită “mărturia”  la  televiziune: Wiesel face parte dintre evreii care nu se tem de contradicții – sar ușùre peste ele, știindu-se dispensați din principiu  (ca evrei)  de proba adevărului) – deci ne-supuși Poruncii care pedepsește minciuna;
c) prin exclusivism: Wiesel, verticalul propovăduitor al eticii comerciale, totodată  komisariale,  după  ce  l-a  lăudat-lins  în  lungiș  în  cur-meziș  pe
Ceaușescu, a contestat existența comunismulul ca Rău simetric  (și  în sinistră concurență cu nazismul), precum  și efectele  lui: Gulagul – cu vehemența, cu
îndârjirea,  cu  disperarea  celui  căruia  i  s-ar  zmulge  ceva  ce  îi  aparține  lui  și numai lui: “unicitatea holocaustului ca genocid”; în virtutea acestui postulat, în vara  anului  2002  a  refuzat  să  viziteze,  la  Sighet  și  Memorialul  Victimelor Comunismului;
3) Sutele (miile?) de  familii de evrei bogați care,  începînd din 1938, presimțind persecuțiile rasiale, apoi din februarie și până la 3 julie 1940, temîndu-
se și de cele bolșevice,  inerente ocupării Bucovinei și a Basarabiei, s-au refugiat  întâi  în  restul României, apoi au plecat  în Occident, nu  în Palestina. Or,
absenții  (din România  și  din  statisticele  ei)  au  fost  considerați  “lichidați  de către români”;
4) Dispăruții/deplasații spre sud: emigrații în Palestina înainte și în timpul războiului, mai cu seamă  în 1944, când  li s-a pus  la dispoziție nave  (motivul:
desigur, panica de care fusese cuprins guvernul, constatând că războiul din Est, alături  de Hitler,  este  pierdut,  dar  și  “politica  evreiască”  a Antoneștilor, mult diferită  de  a  lui  Hitler)  :  oricum  nici  ei  nu  au  fost  victime  de  sânge  ai/ale românilor (“doar”… vămuiți-jefuiți, ca să-și plăteasă plecarea); aceștia au trăit, unii  încă mai  trăiesc  în Israel,  în Occident,  însă, pentru că atunci dispăruseră de pe solul Româniel (și din scripte) au  fost  trecuți abuziv  la absenți, deci au fost și  ei considerați lichidați de către români – a patra dublă contabilitate.
5)  In  fine  :  tot  la  “victime  ale  românilor”–  cele  400 000!  –  ucisele  din senin!  –  a  fost  inclusă  categoria  cea mai  numeroasă,  alcătuită  din  dispăruţii spre Est,  indicați  astfel  de memorialul Coral:  “Basarabia  iulie-august  1941  circa 180 000 victime, Transnistria 1941 circa 80 000 victime”.
După informatorii coralisto-sioniști-maghiarolatri ar rezulta că în șase luni ar  fi  fost  uciși  260 000  de  oameni!  –  în  jur  de  3 000  pe  zi !  –  citește :
cvasitotalitatea  populației  evreiești  din Teritoriile Ocupate  de  sovietici  în  28 iunie 1940.
Calculul nostru neputându-se  rezema pe cifre atât de orbitor de exacte ca ale coralnicilor  (de unde, dacă documentele  românești au  fost  furate chiar de
evreii sovietici în august ‘44?), ține seamă de trecerile peste noua frontieră, în Basarabia, în Bucovina de Nord – și de cronologie:
– începând de la 15 iunie 1940. [“dispăruții”] de pe malul drept al Prutului pe cel stâng, în provinciile românești Basarabia și Bucovina, iar după 28 iunie
aceleași  provincii  românești  răpite  de  ruși  –  în  nobilul  scop  al  “construirii comunismului”;
–  după  22  iunie  1941:  “dispăruții”  peste  Nistru,  în  U.R.S.S.,  operație botezată  –  “retragere  strategică  pe  poziții  dinainte  stabilite,  în  vederea
contraofensivei  spre  Apus.  In  fapt :  evacuare  a  cadrelor-de-stat-și-de-partid;
cum cadrele-de-stat-și-de-partid erau, în majoritate evrei…
Este  vorba,  desigur,  de  evreii  comuniști  care,  înainte,  în  timpul,  după ocuparea  Basarabici  a  Bucovinei  de  Nord  și  a Herței  optaseră  pentru  Raiul
Sovietic. Câți să fi fost? 130 000? 260 000? Aceiași care, după 22 iunie 1941, pentru că nu aveau nimic a-și reproșa (?) au fugit vitejește peste Nistru, să nu
pună  Românii mâna  pe  ei.  și  nu  au  fost  opriți  de  stăpânii  lor  decât  în Asia Centrală, (unde s-a născut vânătorul-șef-adjunct de antisemiți Valeriu Oișteanu –  citez  din  Enciclopedia Exilului Românesc  de  Florin Manolescu :  “*3  sept.
1943,  Karaganda,  Kazahstan.  Tatăl :  Mihail  Oișteanu,  prof.  universitar. Mama :  Bella,  născută  Iosovici,  ziaristă  la  Agerpress.  Nepotul  lui  Leonte
Răutu. Copilăria la Cernăuți”).  Acolo,  în  Asia  Centrală,  din  iulie  1941  până  în  august  1944  bolșevicii evrei  fugari  au  căpătat  instructajul  apropiat  pentru  a  deveni  komisari–guvernanți”.  Mulți  se  ilustraseră  prin  talentele  de  călăi  ai  românilor  din Basarabia,  Bucovina,  Herța  între  28  iunie  1940  și  22  iunie  1941  și  au (re)apărut  în  țările  care  urmau  a  fi  ocupate  și  sovietizate  –  unii;  alții,  în “carantina aurită” de  la Cernăuți  (1944-1948), au urmat cursuri de “consilieri sovietici  după  23  august  1944,  în  ceea  ce  mai  rămăsese  din  România.
Multiplicați  (se  căsătoriseră,  făcuseră  copii,  aveau  socri,  cumnați,  cumetri)  – deveniseră, câți din 200 000?: 400 000?, 700 000? Unii coborîseră, ocolit, din Nord, prin/din Ungaria), ca “repatriați” – în a cui patrie ? fiindcă A. Toma încă nu  scrisese  jucăuș-senilele-i  versuri  ce  vor  deveni  ale  Imnului  Stat  al RPR : “Azi țara ta e casa ta”, pe care românii recenți, altfel NKVD-iști, și le spuneau la ureche, făcându-și cu ochiul : “Azi țara ta e casa mea…”
Neocolonizatori  pe  dată  unși  super-polițai-“români”,  jurnaliști  (români), procurori  (români),  fabricanți-de-istorie  a…  României,  consilieri,  consilieri-
șefi,  colonei,  generali  (de  armată,  miliție,  securitate),  directori,  directori  ai directorilor,  președinți  de  orice, miniștri  (în  Aparatul  de  Teroare  –  inclusiv “Justiția”  –  la Externe,  în  economie,  comerț  exterior,  cultură  și  învățământ), cenzori,  supra-cenzori,  șefi,  șefi-ai-șefilor  de  comisii  ale  zecilor  de  tentacule Sov-Rom  prin  care  Rusia  a  supt  până  la  ultima  picătură  vlaga  României ocupate – a treia dublă-contabilitate.
–  după  1944-1945 :  “dispăruții”  în  Occident  (direct  din  URSS  –  cu precădere în cele două “părți” ale Germaniei).
“Pata  albă”  pe  harta  crimei  (să  existe  în  URSS/  Rusia/Ucraina  vreun memorial  asemănător  Coral-ului  consemnînd  atât  numărul  evreilor  uciși  de
inamicii  sovieticilor,  cât  și  ai  evreilor  victime  ai/ale  sovieticilor?  –  fiindcă despre  un  Memonial  ridicat  la  Chișinău  și  la  Cernăuți  onorînd  memoria
românilor  victime  directe  ale  evreilor  sovietici  deocamdată  nu  se  vorbește) continuă a  fi  întreținută de  refuzul  sovieticilor  și  al  israelienilor de a  furniza cifre.  Cum  rușii  au  confiscat  arhivele  germane  cuprinzînd  documente  ale “soluției  finale”  și  îi    santajează  pe  evrei  amenințîndu-i  cu  publicarea “adevăratului  bilanț  al  Holocaustului”;  cum  tot  rușii  au  furat  din  arhivele românești cca 200 000 dosare tratînd Basarabia și evreii (comandoul condus de generalul  sovietic  Grișa  Nahum,  evreu  din  Ucraina,  devenit  comandant  al Direcției  Contrainformații  Militare  române),  lipsesc  datele  privitoare  la numărul exact al evreilor ce părăsiseră România pentru Patria Socialismului Biruitor  (până  la 22  iunie 1941),  la numărul evreilor victime ale românilor – după 22  iunie 1941, precum și numărul, originea și numele evreilor  intrați  în România după 1944.
Vid  documentar  profitabil  calpuzanilor,  traficanților  de  istorie:  ca  și sovieticii,  israelienii  refuză  să  furnizeze  cifre  (fiind  vorba  despre  aceeași
“problemă”, paznicii dosarelor vor fi fost, nu întâmplător, aceiași juști tovarăși în URSS și în Israel, doar sionismul unu este el),  constituind fatal : “secrete de stat(e)”…
… Deși (încă) nu  li s-a cerut, pentru Nurnberg II,  lista călăilor acționînd în  URSS  și  în  țările  ocupate  de  Marea  Uniunea  Sovietică  (cea  Foarte)
Liberatoare…, Recuperații de Israel, riguros aceiași bolșevici internaționaliști, odată ajunși  în Țara Sfântă au devenit peste noapte : u1tra-naționaliști, ultra-
religioși, ultra-xenofobi, ultra-rasiști - păstrînd fondul komisarnikului. Insă chiar fară “documente” – fiindcă le-au furat înșiși evreii sovietici, iar evreii  israelieni  refuză  să  comunice  informații  (așa  se  face  justiția  de  tip bolșevic:  provoci  “dispariția”  probelor,  citește:  le  furi,  astfel  acuzatul  nu  va putea  respinge acuzațiile mincinoase) – cumplitul adevăr  spune:  în sarcina  și pe conștiința României rămân multe și grele (câte : 100 sau 100 000?, 200 sau
200 000 victime), păcate comise împotriva evrilor.  Or se știe: crima începe de la unu.
Absența documentelor departe de a-i deranja pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu,  Andrei  Pippidi,  S.  Tănase  români  curat-imparțialiști,  altfel
lingușiți  emeriți  care,  din  dezgustătoare  slugărnicie  legitimează  orbește  cele mai  nerușinate  neadevăruri;  nici  pe Moses Rozen, Z. Ornea, A. Oișteanu, L.
Volovici, M.  Shafir, A.  Cornea,  R.  Ioanid  –  auto-numitul  “istoric”,  autor  al unui  singur  text:  cel  înscris  pe  Memorialul  Coral.  Spuneam  că  absența
documentelor este mană cerească pentru “specialiștii” susnumiți. Interpelați, ei răspund  cu  seninătate:  Muzeul  Holocaustului  de  la  Washington  nu  este
interesat de numărul evreilor de origine română victime în Uniunea Sovietică între 26  iunie 1940 și 23 augusu 1944 – am citat esența “răspunsului” dat de
Radu Ioanid, lucrător-pe-tărâm la poarta Muzeului pomenit.
Oare  de  ce  nu  este  interesat  muzeul  pomenit  și  american?  Fiindcă  un impostor,  un  falsificator  de  istorie  de  teapa  lui R.  loanid,  după  o  carieră  de securist  exemplar  în  familia  lui  de  securiști;  de  gangster,  tot  exemplar,  în România,  după  ce  a  făcut  ceva  închisoare  a…  emigrat  în USA,  unde  ca  tot securistul evreu, a fost, nu doar acceptat, dar i s-a îngăduit… auto-ungerea ca istoric ai Holocaustului  (în bună companie: Elie Wiesel, cu care  face schimb de  rețete)  nu  este  interesat  în  aflarea  adevărului  care  contravine  invențillor, falsurilor – ordin de-sus-de-tot, de la Centrala Industriei Holocaustulul. 
Să  fi  fost noi,  românii mai pogromiști decât  rușii, cei ce  inventaseră, nu doar  cuvântul  pogrom  (în  rusă:  furtună  cu  tunete,  trăsnete, mânie-a-cerului,
prăpăd),  ei  realitatea  acestuia?; mai  “fasciști  decât  nemții”,  cum  se  exprimă Matatias Carp  –  care  va  fi  avut  la  viața  lui  alte, multe  calități,  însă  nu  și  pe aceea de a stăpâni convenabil cuvintele  folosite  în  limba  română,  în care și-a scris mărturia (la care voi reveni)?
Să  fi  fost  noi mai  ahtiați  după  bunurile materiale  ale  evreilor  decât,  de pildă,  francezii  ocupați  de  germani  (dar  evreii  din Basarabia  erau  extrem  de săraci,  la  limita mizeriei)?; mai  setoși  de  sânge  evreiesc  decât  ungurii?;  de comparat  doar  cu  polonezii  cei  fioroși  “care  au  supt  antisemitismul  odată  cu laptele  mamelor  lor”,  cum  atât  de  poetic  ne  explică  evreii  polonezi  –  ca homologul  lui Wiesel, Marek Halter, autor a o duzină de volume a câte o mie de  pagini  fiecare,  cu  toatele  “descriind  realitatea  așa  cum  a  fost  ea”,  printre care  soarta  lui  de  copil  în  ghetoul  din  Varșovia:  cum  ieșea  el  în  oraș  prin canale, cum se întorcea și cum aproviziona rezistența interioară cu muniții… – adevărul  fiind ușor altul:  întreaga  sa  familie de colaboraționiști bolșevici  (nu va fi bântuit, între septembnie 1939 și iunie 1941, taman în regiunea orășelului Jedwabne? – vezi mai departe) se afla în Asia Centrală, pentru instructaj, acolo și  așa  se  luptase  cu  fiara  fascistă…,  iar  drept  recompensă  pionierul  sovietic Halter Marek  fusese ales pentru a  fi  fotografiat  în brațele Tatălui Popoarelor, tovarășu1 său, Stalin.
Reiau  autochestionarea:  care  va  fi  fost  resortul, mobilul, motivul  pentru care, în România ciuntită de Ruși prin Diktatul de la 26 iunie 1940, începînd de
la 3 iulie 1940 (încheierea retragerii) – însă cu nici un chip înainte de 28 iunie același  an,  1940  –  au  explodat,  au  erupt  promisiuni,  fagăduințe, juruințe  de răzbunare…?
Iată  cuvântul:  răzbunare.  Nu  din  partea  legionarilor  (ei  nu  mai  aveau audiență  de  la  Rebeliune:  le-o  suprimase  Antonescu);  nici  a  cuziștilor:
programul  lor  politic  conținea  articolul  unic:  « Jos  jidanii! »  –  ci  din  a soldaților:  țărani  și  meșteșugari,  mici  slujbași.  Mobilizați  de  la  izbucnirea
războiului,  1  septembnie  1939,  cunoscuseră,  nu  iadul  frontului  de  tranșee,  ci purgatoriul umilinței naționale din timpul evacuării Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Herței (28 iunie-3 iulie 1940). Uimire, revoltă, mânie trecute pe hârtie, nu doar de penele lui Prundeni ori Șeicaru, ei și de cele ale lui Iorga, Arghezi, Agârbiceanu, Galaction, ba și de ale “jidoviților” Sadoveanu, Lovinescu…
Ce s-a putut întâmpla în doar o săptămână – în săptămâna dintre 28 iunie – 3  lulie 1940, de  înnebuniseră  românii?;  în săptămăna 28  iunie – 3 iulie 1940,
de  turbaseră  românii, ajungînd  să ceară,  să promită  și  să  jure – ei,  românii – răzbunare  pe  evrei,  potrivit  neromâneștei Legi Evreiești  a Talionului:  “Ochi pentru Ochi și Dinte pentru Dinte!”? Care să fi fost Ochiul-prim (în timp)? Dar primul, cronologic, Dinte?
Răspunsul nu este greu de aflat. Dar nesfârșit de greu de  formulat,  fiind noi,  românii,  de  peste  o  jumătate  de  secol,  acuzați-fără-drept-de-apărare-și-
gata-condamnați – acesta: Basarabia.
Nu  (doar) Basarabia,  provincia  românească,  locuită  de  români,  trăitori  a căror  istorie,  tradiții,  limbă  maternă  este  româna;  nu  elementul  constitutiv
organic,  istorico-geografico-etnic-lingvistic,  indispensabil  în  unitatea  numită, din  1918: România Mare  –  dovadă:  deși  a  fost  întâia  care  s-a  unit  cu Patria Mamă,  la  27 martie  (Bucovina  în  octombrie, Ardealul  abia  la  1  decembrie), Basarabia a rămas neprețuită – să se observe, am evitat: disprețuită – neglijată de  Centru,  ba  chiar  considerată  o  Nouă  Caledonie  carpato-danubiană,  unde erau  trimiși  întru pedeapsă pleava, drojdia și scursura din celelalte provincii – și mereu  invidiată  de  sora  Transilvania  (nu  pentru  că  Basarabia  i-ar  fi  răpit ceva ce i s-ar fi cuvenit ei: doar pentru că exista, ca o altă problemă)…
Ci Basarabia cea din Săptămâna Roșie  - de  rușinare, de sângerare  - când românii au descoperit că (chiar și) Basarabia este România. In acea Săptămână
Roșie:  28  iunie  – 3  iulie  1940  Basarabia  a  devenit,  pentru  întâia  oară  în conștiința  românilor  nebasarabeni,  o  cauză  de  apărat;  un  ochi  gata-scos  care cerea să fie scos alt ochi. In acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28  iunie și 3  iulie 1940) se va  fi operat o mutație genetică. Atunci și  românii ne-basarabeni au aflat, în sfărșit!: Rusul este dușmanu1 de moarte al neamului nostru, cel care de la 1711 ne-a înșelat, trădat, umilit, jefuit, obijduit, violentat, de  astă  dată  avându-l  unealtă  fidelă,  fanatică  pe  evreu  (în  timpul  turcului auxiliar al ocupantului fiind grecul).
De acea-dată (în Săptămâna Roșie : 28 iunie – 3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din lașitate
creștinească; au promis răzbunare. Și, vai: peste un an, răzbunare a fost.
Se  vorbește  numai  de  răzbunarea  românilor  pe  evrei  –  adevărat,  accea  a dat cele mai numeroase victime.
Explicabil: evreii au furnizat cel mai mare număr de colaboraționiști. Nu a fost  răzbunare  pe  o  etnie  (deși  textele  publicate  de  evrei  denunță    rasismul
românilor încă din 1867!”), ci pe o categorie de cetățeni români din Basarabia, Bucovina  de Nord  și Herța:  trădătorii  de  țară,  colaboraționiștii  voluntari  în
slujba ocupantului sovietic. După 22 iunie 1941 mii de ne-evrei: români, ruși, ucrainieni,  țigani,  bulgari,  găgăuzi,  armeni  au  fost  bătuți,  linșați,  spânzurați,
tăiați, arși, unii din răzbunare de populația care avusese de suferit de pe urma faptelor lor criminale, din acel an cumplit, de ocupație bolșevică.
Pe  un  văr  al  mamei,  mobilizat,  Cedarea  l-a  surprins  pe  malul  drept  al Prutului. Familia îi rămăsese în Basarabia. Un an încheiat nu a avut știri. La 22
iunie  1941  s-a  propus  voluntar,  să  meargă  în  fruntea  unității,  ca  unul  care cunoștea terenul, spre satul natal, pe Răut, la 30 kilometri nord de Orhei. Nu i s-a acordat. A dezertat  și s-a dus acasă… Unde nu a mai găsit pe nimeni din numeroasa-i  familie  (cam  un  sfert  din  sat):  încă  din  august  1940  tatăl  său fusese  împușcat  în  curte,  fiindcă  se  opusese  arestării  sătenilor  (era  primar); mama  și  un  frate:  deportați;  soția  și  fetița  se  ascunseseră  în  pivnița  unor vecini… Numai că un om din sat care tare ar fi vrut să pună mâna pe casa celui care îi adăpostea pe ascunși, a denunțat. Enkavediștii, în bună tradiție rusească, nu au ezitat: au  tras cu mitraliera prin gura pivniței, unde se aflau alte  femei, alți copii – apoi  i-au  împușcat,  în curte, pe  toți membrii  familiei găzduitoare.
Aflînd ce se  întâmplase cu un an  în urmă, unchiul meu a pus mâna pe primul obiect  găsit,  un  hârleț  și  l-a  ciopârțit  pe  consăteanul  denunțător  –  rudă  pe departe… A fost judecat pentru dezertare și pentru omor – apoi internat într-un azil.
Asemenea  răzbunări  sângeroase  au  avut  loc  aproape  în  fiecare  localitate din  Teritoriile  Ocupate  de  ruși.  Victime:  cei  care  din  interes  material,  din prostie,  din  convingeri  politice  își  denunțaseră  cunoscuții,  vecinii,  chiar neamurile, colaboraseră cu ocupantul, participînd astfel la teroarea bolșevică. 
Firește, “nu toți evreii” au colaborat – ca să vin în întâmpinarea celor care mă vor acuza că generalizez-antisemitizez. Fiindcă din 1965, când am reieșit la
suprafața pământului din  închisori-deportări  și am  început a mă exprima prin scris,  am  făcut  bătături  de  pe  urma  învinovățirilor  de  “antisemitism”  (sic),
venite dinspre  stânga  – de  la  fosta-actuală-Securitate; ca  și de “jidovism”(re-sic), dinspre dreapta: actuala –”fostă-Securitate”. Sigur este: n-am auzit – nu
am  auzit  eu  –  să  fi  existat  un  singur  evreu,  atunci-acolo,  în  Basarabia-Bucovina  Săptămânii Roșii  (28  iunie-3  julie  1940)  care  să  fi  protestat măcar verbal – necum să se fi opus coreligionarilor beți de ură-de-rasă, (nu de-clasă), dedați  la  acte  de  pură  bestialitate.  Victime:  militarii  români  în  retragere, românii civili porniți în refugiu…
Pe mine  evreii  nu  au  cum  să mă  culpabilizeze  cu Holocaustul  ale  cărui victime  au  fost  ei  –  altcândva,  cronologic  după  Holocaustul  nostru  –
provocat de ei. Nu sunt german, nici francez, nici ungur, să tremur de fiecare dată când un evreu se  încruntă  la mine. Sunt român basarabean și am fost, cu întreaga familie a mea, cu neam de neamul meu de români abandonați în 1940 rușilor, ca  toți basarabenii, bucovinenii, herțenii, victimă a bolșevicilor dintre care  o  bună  parte :  evrei.  Incepând  din  28  iunie  1940  noi,  românii  am  fost victime ale străinilor-vânzătorilor, pe pământul nostru cotropit : ne-au hăituit, ne-au terorizat, ne-au ars cărțile, ne-au lăsat fără părinți, ne-au deportat – când nu ne-au asasinat – ei, bolșevicii ruși cu slugile lor credincioase : evreii.
Ca  român basarabean am  fost printre primii care mi-am asumat păcatele comunității mele  românești :  persecutarea, martirizarea,  în  timpul  războiului,
începând din 22  iunie 1941, a evreilor și a  țiganilor  (deportați  în Transnistria doar  pentru  că  erau  evrei,  țigani ;  oricâte  circumstanțe  atenuante  am  evoca-invoca : actele de “omenie românească” ale unor soldați, ale unor jandarmi, în comparație  cu  ale  germanilor,  nu  putem  nega :  în Transnistria,  sub  administrația  noastră,  românească  oameni  nevinovați  –  care  nu  fuseseră  “cadre” bolșevice  –  evacuate  de  sovietici ;  nici  prinși  cu  arma  în  mână,  luptând împotriva  Armatei  Române : aceia  fuseseră  împușcați  potrivit  legilor  războiului  –  au  fost  umiliți,  chinuiți,  înfometați  și,  vai :  asasinați ;  fapte  prin  care românii participanți  la masacre au umilit-degradat  întreaga noastră comunitate –  însă nu pentru acest motiv au fost condamnați, mulți executați, după august 1944) ; iar după război a germanilor și a refugiaților din Basarabia și Bucovina de Nord. Nu eu sunt dator, primul, să răspund  la acuzațiile de “antisemitism”, de  masacrare  a  lor,  ei  ei  să  răspundă  întâi  la  acuzațiile  noastre,  doar  este limpede  că  Holocaustul  Roșu  pus  la  cale  și  de  ei  a  început  pentru  noi, românii, cu un an mai devreme decât al  lor :  la 28  iunie 1940 – și nu s-a încheiat nici azi.
Desigur există mulți evrei cu simțul adevărului, al  justiției, al normalității – deci voi cita pe larg din mărturiile câtorva, scrise, în legătură cu “Basarabia
și  Evreii”.  Dezbatere,  ori  doar  enunțare  considerată  de  eternii  Paznici  de Noapte  de  la  Poarta  Templului  Istoriei  Mistificate:  “trădare”  (din  partea
evreilor  normali),  iar  din  a  goi-lor :  “răbufnire  fascistă”,  “antisemită”, “negaționistă”…  Cum  altfel,  dacă  analfabetizatorii  de  ei  nu  țin  seama  –
pentru  inceput…  –  de  falsitatea,  de  idioțenia  termenului  “antisemit”,  când semiți (de la Sem) sunt și maltezii și berberii, și arabii și, cine ar crede, azi, în
Israel: palestinienii – dragi tovarăși de alte naționalități! Nu voi face ca “unii evrei,  nu  chiar  toți,  doar  o mică  zdrobitoare majoritate”  care  afirmă  despre
toți  polonezii:  “au  supt  antisemitismul  odată  cu  laptele matern”;  care  spun despre toți românii: “sunt fasciști legionari”– adaosul: “antisemit” avînd doar
rol de întărire…; și care mai afirmă: “Pogromul de la Iași (din 29 iunie 1941, precizarea  mea,  P.G.)  are  rădăcinile  (…)  în  sistemul  oficial  antisemit  de
guvernământ,  inaugurat  la  1867  și  aplicat  vreme  de  o  jumătate  de  veac  cu nezdruncinată perseverență… – am citat din Matatias Carp, la al cărui studiu în 3 (trei) volume mă voi opri într-un capitol întreg.
Firește, “nu (chiar) toți evreii”, care au scris despre cauza “masacrării din senin” a evreilor de către români, între 1941 și 1943 ignoră cu o superioritate-
de-rasă  inadmisibilă  (și analfabetă –  să  facă asta numai din analfabetism?, ei, Oameni ai Cărții?) adevărul istoric, cronologic:
–  întâi  –  28  iunie  -3  iulie  1940  –  a  avut  loc  părăsirea  Basarabiei,  a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța: în timpul evacuării tragice, victime au
fost românii și doar ei;
– apoi - după un an încheiat și o zi  (29 iunie 1941) a fost Pogromul de la Iași, primul act sângeros – victime: evreii din România.
Adevăr  care mai  spune:  “evacuarea  armatei  și  a  civililor  din  Teritoriile Ocupate  de  URSS  în  iunie-iulie  1940  a  constituit,  din  partea  evreilor,  nu  a
rușilor ocupanți prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-româneasă, anti-goi, anti-creștină (încălcarea poruncii a 6-a) ;
Și  încă mai spune cronologia: agresiunea din partea evreilor  în  timpul evacuării  militarilor,  a  civililor  români  din  teritoriile  cedate  a  semnificat
“Ochiul”-  prim ;  iar  ce  s-a  întâmplat  –  după  un  an  de  zile  –  inadmisibil, neprobabil,  criminal,  condamnabil  (dealtfel  vinovații  au  și  fost  condamnați, mulți  executați  până  în  1946)  –  a  fost  replică  la  agresiune,  “Ochiul”  scos pentru Ochiul scos:
Răzbunarea  românului  (și)  pe  evreu  –  de  la  individ  la  individ  –  pentru răul personal făcut individului;
Pedepsirea – de către stat – a cetățenilor români (nu doar evrei) vinovați de colaborare cu  inamicul pe  timp de război, pentru răul  făcut comunității noastre, mai ales prin  înrolarea voluntară, entuziastă  în Armata Roșie,  inamică, și lupta – și ura feroce – împotriva Armatei țării lor : România. 
Aceste adevăruri evidente au fost susținute și de evrei normali ca Nicolae Minei-Grünberg,  Moshe  Cammilly  Weinberger,  Barbul  Bronștein,  rabinul
Alexandru  Șafran,  Al.  I.  Zisu,  Mișu  Benvenisti, Wilhelm  Fildermann,  fost președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România  în anii ’40. Acesta
din urmă este autor, nu doar al unui  jurnal, furat de  la Paris și dacă nu distrus de  arhiviștnicii  telaviviști,  declarat  “neconsumabil”,  dar  și  al  unei  declarații
numiă  “Testamentul  lui Filderman”,  document,  nu  doar  ignorat,  ocultat  de fabricanții  de  istorie  din  comandoul  lui  Radu  Ioanid,  dar  interzis,  din  1948, considerat,  prin  decretul  Pauker-Răutu-Kișinevski :  fițuică  fascistă,  anitisemită”!  Iar  dacă  mincinoși,  escroci,  calomniatori  ai  românilor  ca  Wiesel, Braham, Ancel, Radu  Ioanid, Shafir – și A. Pippidi –  îi consideră  în continuare “fasciști”,  “antisemiți” pe Antonești, să citească ce scrisese Mihai Antonescu : “Am  lăsat să  intre în țară evreii refugiați din alte părți și mai ales pe cei veniți recent din Ungaria, adică unii din Transilvania de Nord, pe care
nu-i consider unguri ci români…”. Poate că,  în mare mila  lor, vor  tăcea  trei minute (după aproape 60 ani de monolog continuu, furios, isteric, acuzator) și îi
vor lăsa să vorbească pe doi martori înalt credibili, aflați în miezul evenimentelor din acea perioadă cumplită.
Mai  întâi  un  fragment  din  “Testamentul  lui Wilhelm Fildermann”, act legalizat la New York în 1956 : “Mareșalul însuși a fost executat de agenții Moscovei, ca fascist. Adevărul este  că Mareșalul Antonescu  este  cel  care  a  pus  capăt mișcării  fasciste  din România,  oprind  toate  activitățile  teroriste  ale  Gărzii  de  Fier  din  1941  și suprimând  toate  activitățile  politice  ale  acestei  organizații.  Eu  însumi, răspunzănd  unei  întrebări  a  lui  Antonescu,  la  procesul  său  – montat  de comuniști  –  am  confirmat  că  teroarea  fascistă  de  stradă  a  fost  oprită  în România  la  21  ianuarie  1941,  zi  în care Mareșalul  a  luat măsuri  draconice pentru  a  face  să  înceteze  anarhia  fascistă  (…)  In  timpul  perioadei  de dominație hitleristă în Europa, eu am  fost în contact permanent cu Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuși  persecuțiilor  rasiale  naziste  (…)  Eu  am  fost  martorul  unor  scene emoționante de solidaritate și de ajutor între români și evrei, în momentele de grele încercări din timpul Imperiului Nazist din Europa. Mareșalul Antonescu a  rezistat  cu  succes  presiunilor  naziste  care  cereau măsuri  dure  împotriva evreilor.  El  este  cel  care  mi-a  dat pașapoarte  în  alb,  pentru  salvarea  de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viață era în pericol!”
Apoi un pasaj din scrisoarea de mulțumire adresată la 26 iunie 1944 de Al. I. Zisu lui Mihai Antonescu, prim-ministru : “(…) șeful unui guvern obligat să asculte de poruncile neîndurătoare ale unui  tragic  război,  hărțuit  de  greutăți  inexplicabile,  pus  mereu  în  situații penibile  și  aproape  insurmontabile,  (…)  larga  toleranță  a  guvernului dumneavoastră  față de exodul evreilor unguri, polonezi, etc., care au găsit și continuă  să  găsească  aici  un  refugiu  sigur  și  putința  unei  definitive  salvări prin emigrație  (…).  Și  dacă  astăzi evreimea  din Ungaria  urcă  însângeratul calvar pe care a pătimit și pierit iudaismul polonez, iar cel bulgar urcă același rug, noi, evreii  români  suntem mereu oblăduiți de guvernul dumneavoastră, care se străduiește să îndulcească restricțiile și să înlăture măsurile impuse de împrejurările haine”.
Aceștia  –  evreii  normali  –  sânt  tratați  de  membrii  Biroului  Politic  al Comitetului  Central  al  Sionistului  Komisarnik  (b)  mai  rău  decât  goii ,
considerați  “trădători” – de ce ? Fiindcă deși evrei,  spun adevărul-adevărat, nu cel insistent, discret – ba chiar : secret – recomandat ?
Ei, da : cine nu cântă  în Fanfara Armatei Roșii de  la Tel-Aviv, sucursala: Washington nu are dreptul la cuvânt! 
Singurul răspuns (nu de justificare, ei de explicare) : comportamentul bestial, criminal al românilor față de evrei, începând din 29 iunie 1941, își găsește cauzele imediate cu un an mai devreme,  în 1940,  în Basarabia  și  “problema evreiască ” (sau  în  “Evreii  și Problema Basarabiei),  iar cele mai  îndepărtate…  în Revoluția Bolșevică de la 1917” ; Și dacă din 1878 ?; Nu cumva de la promulgarea Constituției din 1866 ?; Și dacă de la 1830 (Regulamentul Organic) ?