Prima parte a cărţii e o scurtă istorie a oraşului Dubăsari. Lîngă oraş este un monument al unor tanchişti sovietici care şi-au pierdut viaţa în timpul războiului. Referitor la acesta „puterea sovietică organizase o campanie propagandistic-patriotică la cel mai înalt nivel, încît nu era nuntă ca tinerii însurăţei să nu depună flori la monument şi nu era grădiniţă care să nu-şi fotografieze discipolii lîngă tanc”. Un alt episod din istoria oraşului este masacrarea a mii de evrei, în septembrie 1941, „de către o echipă specială de nemţi venită la Dubăsari anume cu acest scop”, fapt despre care autorul a aflat neoficial de la profesoara sa de chimie, martoră oculară a evenimentului. Autorităţile sovietice nu dădeau însă importanţă respectivului eveniment. „Cui îi păsa de cîteva mii de evrei cînd înşişi sovieticii au nimicit prin lagărele de congelare din Siberia cîteva milioane din propriul popor”, remarcă autorul (pag. 10).

Construcţia hidrocentralei, în 1954, a fost prilejul colonizării oraşului de o „cohortă de specialişti” din alte părţi ale URSS (pag. 11). Politica sovietică de rusificare a acestui oraş populat majoritar de moldoveni a avut oarecare succes: „În toate cartierele, una cîte una, au apărut grădiniţe de copii ruseşti (…) Pentru a fi obiectiv, trebuie să recunosc că, la Corjova [localitate suburbană aparţinînd de Dubăsari – nota mea] a existat şi o grădiniţă moldovenească (…) Dar şi aceea avea statut de colhoznică, adică o puteau frecventa numai copii a căror părinţi erau înjugaţi la gospodăria colectivă” (pag. 19). Exista la Dubăsari şi o şcoală moldovenească, „însă cînd în centrul cartierului moldovenesc Mahala a apărut cea mai modernă de pe timpurile celea şcoală din Dubăsari, dar şcoală rusă!, încetul cu încetul oamenii s-au lăsat ispitiţi, ducîndu-şi copiii la această fabrică de rusificare (…) cînd oraşul Dubăsari ne oferi încă o şcoală rusă, nr. 4, cu trei etaje şi bazin, rusomania luă deja nişte proporţii catastrofale! (…). „Şcoliţi în instituţiile de limbă rusă, treptat, mulţi nu-şi mai recunoşteau obîrşia moldovenească”, remarcă autorul (pag. 20).


Renaşterea naţională de la Chişinău s-a simţit şi la Dubăsari. „Pe teritoriul altei şcoli, ruseşti, nr. 1, se dădea în exploatare o nouă instituţie didactică ultramodernă, cu o capacitate de 1050 de locuri, cu laboratoare de fizică, chimie şi clase de informatică. Abia atunci moldovenii, simţindu-se (în sfîrşit!) discriminaţi, şi fiind însufleţiţi de patosul renaşterii naţionale care lua amploare la Chişinău, au cerut categoric ca noua şcoală să fie pentru copiii lor! (…) Oamenii, descătuşaţi, au prins a-şi da seama că pentru a fi mai civilizat, mai erudit, nu-i numaidecît să fi rus şi au pornit să-şi transfere odraslele în şcolile moldoveneşti. Grădiniţa rusă „Ivuşca” de urgenţă se transformă în „Sălcioară”, fiind din start supraaglomerată. S-au deschis mai multe grupe moldoveneşti în instituţiile preşcolare existente. La Şcoala medie nr. 3 [moldovenească], pentru prima oară în istoria ei, s-au adunat tocmai 7 clase de întîia. Şeful secţiei orăşeneşti de studii, A. Şama, intră în panică: Niet (Nu)! strigă el şocat de asemenea ritmuri. Tolko piat (Numai cinci)! dădu comandă moldovenilor” (pag. 22-23).

În 1988 autorul, împreună cu Ion Borş, deputat în sovietul orăşenesc (consiliul local) Dubăsari, fiind la Chişinău, au semnat pe o listă pentru acordarea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti şi pentru trecerea la grafia latină. „Evenimentul avu loc într-o sîmbătă, dar de acum luni, la întreprinderea unde eram angajaţi, ne-a invitat secretarul organizaţiei de partid, tov. Talmacinski (ambii eram membri ai Partidului Comunist) şi ne-a avertizat că semnarea la Chişinău a nişte declaraţii naţionaliste nu ne face cinste. Iată-aşa! Am rămas şocaţi, cît de operativ au ajuns numele noastre din documentul pe care îl semnaserăm la instituţiile respective şi întreprinderile unde eram angajaţi” (pag. 24).

În anii 1989-1990 separatiştii au organizat referendumuri în diferite oraşe din Transnistria. „La Dubăsari s-au organizat vreo 7 secţii de vot şi deputaţii moldoveni ai comitetului executiv orăşenesc, printre care şi dl. Ion Borş, au propus să asiste la aceste secţii în calitate de observatori, pur şi simplu să urmărească desfăşurarea plebiscitului. Nu li s-a permis. (…) Aflînd că la referendum a luat parte şi tatăl meu, om în vîrstă, care locuia singur la periferia sectorului Corjova, i-am făcut o vizită exprimîndu-mi indignarea faţă de fapta dumnealui. Bătrînul mă privi nedumerit: „Dar cum puteam să nu mă duc?”. Deprins cu regimul totalitar, temîndu-se de consecinţe, sărmanul, nici nu-şi putea închipui că există şi un astfel de drept, de a nu participa, şi, punîndu-şi cel mai bun costum, la cravată, se prezentă la secţia de votare unde, după cum îmi povesti, o doamnă din comisie îi indică amabil ce trebuie să excludă din buletin şi ce să lase” (pag. 28).

Radioul şi presa locală au fost acaparate de separatişti. „La serviciu – adunări peste adunări cu ordinea de zi: trecerea sub jurisdicţia Tiraspolului. Noi, cei care ne opuneam cu încăpăţînare, eram numiţi „frontişti” şi, în cele din urmă, am fost concediaţi (…) Voi aduce un exemplu ce se referă la mine personal: de la şef de sector, numit cu cîţiva ani pînă la conflict, am ajuns un muncitor simplu, dar în carnetul de muncă s-a făcut înscrisul că am fost „degradat” chiar în anul numirii în funcţie (…) Lovitura de graţie a fost concedierea mea pentru … lipsuri nemotivate (…) Asemenea concedieri s-au efectuat cu sutele” (pag. 28-29).

Prima vărsare de sînge în conflictul transnistrean a avut loc la 2 noiembrie 1990. Forţele separatiste blocaseră podul de peste Nistru din dreptul satului Lunga şi întreprindeau o campanie de intimidare şi supunere forţată a întreprinderilor şi instituţiilor către administraţia de la Tiraspol. Poliţia moldovenească a intervenit pentru deblocarea podului. S-a deschis focul şi au murit 3 oameni (unul moldovean), moartea lor fiind exploatată propagandistic de separatişti. A fost chemată o comisie de la Moscova pentru a investiga evenimentele. Varianta prezentată de mass-media sovietică a fost că forţele de ordine subordonate Chişinăului sînt vinovate de aceşti morţi. Vlad Grecu prezintă şi alte variante posibile, fără să tragă o concluzie certă. Unul din protestatarii separatişti prezenţi la faţa locului, V. Sitnic, i-a spus lui Vlad Grecu că într-adevăr poliţia moldovenească a deschis focul (pag. 30), dar există şi alte declaraţii. A 2-a zi după incident, „la Institutul Pedagogic din Tiraspol veni un tînăr din raionul Grigoriopol, foarte agitat şi emoţionat, căutîndu-i pe domnii Strijco sau Laur, deputaţi în sovietul orăşenesc Tiraspol din partea Frontului Popular [forţă politică pro-românească şi antiseparatistă – nota mea]. Vorbi cu el domnul Ştefan Urîtu şi iată ce-i povesti acestuia: „Nu-i corect ce spun la televizor că pe toţi i-a împuşcat poliţia!” Trei elevi ai Şcolii profesionale nr. 10, printre care se afla şi tînărul în cauză, se îndreptau spre [cartierul] Fontan cu tricolorul, în speranţă să se unească cu simpatizanţii Moldovei de la Lunga, cînd deodată asupra lor s-a tras din unitatea militară [din cadrul Armatei a 14-a Rusă - nota mea] dislocată în acest cartier. Colegul lor, Oleg Gheletiuc din Lunga, a fost omorît” (pag. 33). Declaraţia scrisă a tînărului a ajuns la primul ministru Mircea Druc, dar se pare că nu şi la comisia moscovită care investiga evenimentele. De altfel, Mircea Druc a ajuns ţap ispăşitor pentru acele evenimente, fiind apoi eliberat din funcţie.

Puciul eşuat din august 1991 de la Moscova a fost un prilej ratat de lichidare a separatismului. „Profitînd de moment, organele noastre de securitate, se poate spune într-o singură noapte, au pus mîna pe majoritatea ideologilor separatismului din stînga Nistrului”, printre arestaţi aflîndu-se „preşedintele” separatist Igor Smirnov (pag. 34). Populaţia moldovenească din oraşul Dubăsari a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta susţinerea faţă de autorităţile legitime (pînă atunci doar separatiştii organizau mitinguri în oraş). Moscova a trimis un mediator care a convins autorităţile chişinăuene să elibereze liderii separatişti. „Emisarul moscovit N. Medvedev avu tupeul să se prezinte în faţa noastră, a apărătorilor organelor de poliţie de la Dubăsari, şi să ne facă nişte promisiuni pe care puteau să le creadă, probabil, numai moldovenii: În viitor, chipurile, va fi linişte şi pace, Smirnov, fiind eliberat, a semnat un angajament să nu mai încalce constituţia” (pag. 36). „Peste cîteva zile, pe străzile oraşului au apărut patrule de gardieni înarmaţi cu pistoale automate, în uniforme-camuflaj şi însoţiţi de cîini lup. (…) Iată, va să zică cum a soluţionat împuternicitul de la Moscova problema transnistreană – i-a înarmat” (pag. 37).

În Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orăşenesc susţinea separatismul, iar consiliul raional susţinea autorităţile de la Chişinău. Separatiştii îşi organizaseră formaţiuni paramilitare de gardişti, cazaci (veniţi din Rusia) şi miliţie, iar autorităţile legitime erau reprezentate de poliţie. În ianuarie 1992, consiliul orăşenesc adoptă o hotărîre prin care devin proprietatea oraşului toate „încăperile executivului raional, bunurile materiale, tehnica, a considera imposibilă existenţa pe mai departe a fostelor structuri raionale pe teritoriul oraşului şi a părţii de pe malul stîng a raionului Dubăsari”. La vremea respectivă doar 2 sate din cele 20 ale raionului acceptaseră jurisdicţia oraşului (pag. 42; 45). Creşte numărul provocărilor – civili şi chiar poliţişti sînt arestaţi, bătuţi de gardişti, sau chiar împuşcaţi. A fost ucis de gardişti F. Ţurcan, răniţi G. Damaschin şi poliţiştii Serghei Marcenco şi S. Manole, iar poliţistul I. Nacu, împreună cu soţia, a fost snopit în bătaie de persoane necunoscute. La magazine se anunţa că nu se vinde marfă decît locuitorilor din satele care acceptaseră jurisdicţia Transnistriei.

O delegaţie de locuitori din Dubăsari pleacă la Moscova pentru a protesta acolo faţă de samavolniciile regimului separatist, susţinut de Kremlin. Boris Elţîn refuză să le acorde audienţă, dar se organizează conferinţe de presă în care sînt prezentate fărădelegile separatiştilor. „La întoarcere, pentru membrii delegaţiei, dar şi pentru alţi activişti de pe loc, au început zile negre”. Lui Ilie Coica „permanent i se amintea că are două fetiţe şi să fie atent la ce face”, primarului satului Corjova (care în perioada respectivă obţinuse despărţirea satului de oraş) îl sunau „scoţînd nişte mugete fioroase în receptor, apoi au tras din armă de 2 ori în fereastra apartamentului dumnealui şi N. Coica se văzu nevoit să se refugieze cu familia în casa părintească de la Corjova. Apartamentul medicului Garbuz, soţia căruia făcuse parte din componenţa delegaţiei, a fost incendiat. Profesoara de la Cocieri, Isaicul Maria, o actrivistă şi o patrioată neînfricată, a fost găsită moartă într-o fîntînă. Carolina, fetiţa unei alte membre ale acestei delegaţii ghinioniste, Tuntulescu Tamara, a fost snopită în bătăi” (pag. 44). Tuntulescu Feodosie, soţul lui Tuntulescu Tamara, a găsit un pachet de explozibil legat de uşa locuinţei şi a fost ucis în explozie. „A 2-a zi presa transnistreană scria: Uitaţi-vă ce fac moldovenii!” (pag. 44-45).

Împuşcarea lui Igor Sipcenko, şeful miliţiei separatiste, de către un infractor adolescent (Vlad Grecu prezintă amănunţit cum s-au desfăşurat faptele) a fost pusă pe seama poliţiei şi a fost pretextul pentru atacarea sediului acesteia de către cazacii conduşi de atamanul Rateev din Rostov pe Don. Dar acest atac era mai demult plănuit, după cum aflaseră poliţiştii chiar de la Igor Sipcenko (o parte dintre miliţieni erau foşti poliţişti care trecuseră în serviciul Tiraspolului, iar între foştii colegi de serviciu mai circulau informaţii). În 2 martie 1992 poliţiştii din Dubăsari, lipsiţi de sprijinul Chişinăului şi cu armament insuficient în dotare (doar cîteva pistoale), acceptă să predea sediul în schimbul făgăduielii că vor fi lăsaţi să plece. În timpul percheziţionării sediului de către cazaci, una din uşi fiind încuiată, aceştia au tras în lacătul ei. Cei de afară au crezut că poliţia opune rezistenţă şi au deschis foc asupra sediului, situaţie în care a murit cazacul Zubcov. Acum, în Dubăsari este o placă comemorativă care slăveşte acest „erou” al Transnistriei. Moartea lui Zubcov a fost pretextul pentru a nu mai fi lăsaţi poliţiştii liberi (cum li se făgăduise), ci vor fi duşi în arest la Tiraspol (pag. 54-60). Mutarea poliţiştilor la Tiraspol, consideră autorul, s-a datorat fricii separatiştilor de eventuale proteste ale moldovenilor din oraş, urmate de încercarea de eliberare a poliţiştilor, Dubăsariul fiind un oraş „instabil” (pag. 60).

Chişinăul n-a reacţionat la provocarea separatiştilor. Soţia poliţistului Colesnic, refugiată la Chişinău, plîngîndu-se de soarta soţului său aflat în detenţie la Tiraspol, a primit de la ministrul A. Sangheli sfatul să-i dea în judecată pe cei vinovaţi de detenţia soţului său (pag. 62). Cînd poliţiştii au fost în sfîrşit eliberaţi, li s-a reproşat la Ministerul de Interne de la Chişinău lipsa de activitate din perioada februarie-mai 1992, cînd s-au întărit formaţiunile separatiste. „Iată care e aprecierea moldovenească a patriotismului şi demnităţii eroilor noştri”, scrie autorul (pag. 65). Cred că e totuşi exagerat a-i numi „eroi” pe aceşti poliţişti care au cedat sediul poliţiei din Dubăsari fără nici o rezistenţă. E de înţeles faptul că au preferat să-şi salveze viaţa în loc să lupte cu cazacii superior ca număr şi armament, e de condamnat lipsa de sprijin pe care a manifestat-o Chişinăul în acea perioadă (inclusiv lipsa armamentului potrivit în secţia de poliţie), e firesc să avem compasiune pentru suferinţele îndurate de aceşti poliţişti în detenţia de la Tiraspol, e de apreciat că n-au vrut să semneze pentru încadrarea lor în miliţia separatistă, dar de aici pînă la statutul de erou mai e o distanţă.

Dacă conducerea de la Chişinău era pasivă, nu la fel au rămas sătenii din zonă. Localnicii din Cocieri s-au adunat în faţa primăriei, apoi au trimis un grup de voluntari peste Nistrul îngheţat, la Holercani, pentru a cere arme. „S-au certat cu ministrul de interne, care era la faţa locului, dar pînă la urmă s-au întors şi fără arme, şi fără susţinere. „Nu avem arme, se eschiva ministrul, nu trebuie să ne lăsăm provocaţi”. (…) Voluntarii au ajuns la concluzia că unica şansă de a apăra satul Cocieri era capturarea armamentului din unitatea militară rusă, dislocată în acest sat” (pag. 65-66). Cu sprijinul unui ostaş moldovean care-şi satisfăcea stagiul militar în acea unitate, care a aranjat ca în momentul atacării unităţii toţi ostaşii să fie pe platou, un grup de vreo 30 de voluntari înarmaţi cu un singur pistol şi o grenadă au pătruns în unitate şi au izbutit să sustragă armament. După ce s-au dezmeticit, ofiţerii au opus rezistenţă, dar soldaţii au acceptat propunerea voluntarilor: „Serviciul în Armata Sovietică a luat sfîrşit! Peste Nistru şi … care încotro!”. Astfel, ultimii soldaţi ai fostei Armate sovietice au trecut peste gheaţă pentru a ajunge la casele lor aflate în diferite colţuri ale Uniunii” (pag. 67). Combatanţilor moldoveni le lipsea însă muniţia, fiind supuşi tirului ofiţerilor şi gardiştilor nistreni care veniseră în ajutorul acestora. O nouă delegaţie a plecat peste Nistru pentru a cere cartuşe. „Ministrul nici de data aceasta nu le-a satisfăcut cererea, totuşi comandantul trupelor cu destinaţie specială, A. Gămurari, le dădu muniţii” (pag. 68). La a 3-a delegaţie trimisă peste Nistru, A. Gămurari a hotărît să-şi implice oamenii din subordine în lupte şi a trecut cu aceştia peste gheaţa Nistrului. În acea zi la Cocieri au fost ucişi trei moldoveni, dar rezultatul a fost că unitatea militară a încetat să existe, ofiţerii şi familiile lor fiind evacuate din sat. „Trupele cu destinaţie specială şi-au făcut datoria şi satul Cocieri s-a transformat în platoul Cocieri, în mare măsură datorită lor. Pe cînd conducerea Moldovei, aşezîndu-se parcă într-o luntre, nimeri, nu ştiu cum, în două, dar, de fapt, se trezi în apă” e concluzia autorului (pag. 68). Azi Cocieri este unul din cele cîteva sate din Transnistria unde guvernul de la Chişinău şi-a păstrat controlul.

După aceste evenimente autorul, care avea apartament în centrul oraşului, a hotărît să se refugieze la Corjova în casa surorii sale, împreună cu familia şi cei 2 copii. Se va înrola în formaţiunile de voluntari care au luptat contra regimului separatist.

După ce preşedintele Moldovei Mircea Snegur, a anunţat că introduce în stînga Nistrului starea excepţională pentru restabilirea ordinii constituţionale, „oamenii, obosiţi de atîta aşteptare, au început să se adune entuziasmaţi în incinta şcolii profesionale de cusătorese situată între Corjova şi Cocieri. Veneau mai ales locuitori din stînga Nistrului, formînd plutoane, companii, de fapt se intenţiona crearea unui batalion” (pag. 86). Conducerea Moldovei nu avea însă un plan clar ce să facă cu aceşti voluntari. Se primeau ordine de tipul „întărim poziţiile, băieţi. Pleacă cinci oameni la o armă”. Autorul însuşi a primit o armă abia după o lună de la înscrierea sa ca voluntar (pag. 87).

În continuare sînt prezentate diferite întîmplări din război, portrete ale combatanţilor moldoveni ucişi sau răniţi în lupte. Caracteristica generală a conducerii de la Chişinău era pasivitatea. Voluntarii se strînseseră pentru a acţiona, dar nu primeau nici un ordin de acţiune. Doar se riposta la atacurile separatiştilor.

Cînd satul Coşniţa a fost ocupat de cazaci, oamenii au trecut Nistrul cu luntrea pentru a cere ajutor. Ministrul de interne Constantin Antoci i-a întrebat: „Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?”. Înjurîndu-l pe ministru au izbutit să-l convingă să le dea două lăzi cu arme (pag. 71). Azi, Coşniţa şi satele apropiate constituie cea de-a doua zonă din Transnistria în care Chişinăul şi-a păstrat controlul.

Menţinerea unui mare număr de voluntari în satele respective, timp îndelungat fără ca aceştia să primească ordine de acţiune, a avut ca efect bombardarea satelor de către artileria inamică, presiune economică asupra sătenilor, inclusiv furturi de animale de prin ogrăzile acestora.

Iniţial s-au împărţit arme voluntarilor, dar apoi poliţia a desfăşurat o campanie de confiscare a acestora, sau măcar de înregistrare a deţinătorilor. Măsura a stîrnit nemulţumiri: „Pentru ce? se revolta un lider al grupului de tineret de la Corjova, Ion Grecul. Ca apoi această listă să apară pe masa lui Finaghin?” [lider separatist de la Dubăsari – nota mea]. „M-am gîndit că bănuielile lui nu-s lipsite de temei” (pag. 78), comentează autorul, amintindu-şi experienţa proprie cînd semnase la Chişinău în favoarea limbii de stat şi a grafiei latine, pentru ca după 2 zile să i se reproşeze asta la locul de muncă.

Printre victimele războiului s-a aflat un nepot al autorului, împuşcat de combatanţii moldoveni cînd se juca pe cîmp cu un chipiu de cazac, fiind confundat cu un duşman. Din fericire, a supravieţuit.

Teroarea dezlănţuită de separatişti este exemplificată cu cazuri concrete de civili (care nu participau la lupte), arestaţi şi apoi ucişi de separatişti, numai într-un singur sat – Corjova – în perioada martie-iunie 1992: Afanasie Coţofan (cumnatul lui Vasile Iovv, viceprimministrul comunist al Republicii Moldova), Oleg Barcari, Grigore Beşleaga, Valentin Ghirea, Ion Ganev, Nicolae Zavtur, David Ursu (pag. 110-117). În 7 iunie 1992 au fost ucise alte 9 persoane: Manea Dorofeev, Alexei Dorofeev, Olga Dorofeev, Nicolai Coţofan, Mihail Vîşovschi cu soţia Maria Vîşovschi şi fiica Aliona Vîşovschi (13 ani), Galina Gaţcan şi fiica Tatiana Gaţcan (10 ani). La familia Vîşovschi a fost ucis şi cîinele, care avea pui care nu s-au găsit, în schimb pe strada respectivă fuseseră văzuţi cazaci cu căţeluşi în braţe. Sătenii au adunat cadavrele într-o căruţă şi le-au dus la Dubăsari, să vadă tot oraşul crimele separatiştilor (pag. 117-119). Rezultatul a fost că separatiştii au fotografiat cadavrele, iar apoi, în cărţi tipărite de regimul separatist (N. Babilunga şi V. Bomeşco – „Dubăsari, o rană sîngerîndă a Transnistriei”, 1993 sau N. P. Rudenco – „Dubăsari, oraşul apărătorilor RMN”, 1995) se pretinde că respectivele crime au fost săvîrşite de combatanţii moldoveni! (pag. 150-151). Aceeaşi situaţie este cu Grigore Beşleaga, pe care propaganda separatiştilor pretinde că a fost ucis de forţele moldoveneşti, deşi locul unde a fost găsit cadavrul – cimitirul de vite – era în zona controlată de separatişti (pag. 150).

În cazul uciderii lui Ion Sterpul, înseşi autorităţile separatiste au invitat un anchetator din Odesa pentru a investiga crima, iar acesta a stabilit că principalul vinovat este un fost ofiţer al unităţii militare din Cocieri (care fusese alungată din sat). Procesul însă s-a isprăvit cu eliberarea acuzatului, care a fost apoi şi avansat (pag. 120-121).

Încetarea conflictului a adus alte neplăceri. „În oraşul Dubăsari ocupanţii ocupă (e şi normal!) apartamentele familiilor: Chirilov, Varcan, Cerneţchi, Grecu (autorul), iar pentru a pune mîna pe apartamentul lui Igor Butuc, mai întîi au spînzurat-o pe mamă-sa rămasă acolo, direct în apartament, ca apoi, peste cîteva săptămîni, locuinţa să fie sechestrată. În apartamentul meu, de exemplu, au intrat în luna august 1992, izgonind-o pe sora cu trei copii, care se adăpostise aici (…). Prin luna mai 1993 aceeaşi soră mi-a adus extrasul hotărîrii judecătoriei Dubăsari, unde se arăta că am fost lipsit de locuinţă din cauza neplăţii”. În apartamentul autorului s-a instalat un cazac. După ce a făcut plîngere, a primit altă hotărîre: „instanţa judecătorească din Dubăsari a scris că am fost deposedat de locuinţă, deoarece n-am locuit în apartamentul respectiv mai mult de 6 luni! Pînă la urmă aşa şi n-am înţeles cauza sechestrului pe imobil – pentru că n-am locuit împreună cu cazacul, sau că n-am achitat întreţinerea acestuia?” (pag. 129-130). O parte din satul suburban Corjova „controlat în timpul conflictului de forţele noastre” a fost cedat separatiştilor, iar acum „rebelii înrolează forţat feciorii combatanţilor moldoveni în armata lor, impunîndu-i să jure credinţă formaţiunii statale nerecunoscute, adică pregătindu-i să lupte împotriva Republicii Moldova” (pag. 128). În majoritatea şcolilor moldoveneşti din zonă s-a reintrodus grafia chirilică, iar profesorii au fost înlocuiţi cu „pensionari mediocri, dar conformişti, bucuroşi că la pensie s-au făcut şi ei directori” (pag. 128).

Falsificarea istoriei conflictului transnistrean nu se face doar la Tiraspol, ci şi la Chişinău. Astfel, în cartea lui V. Stati (acelaşi care a tipărit dicţionarul moldovenesc-românesc) „Istoria Moldovei”, publicată în 2002, se scrie: „La 25.09.1991 poliţia şi voluntarii chişinăueni au tăbărît la Dubăsari, maltratînd zeci de locuitori”. Vlad Grecu îi dă acestuia replica: „Voluntarii chişinăueni eram noi, băştinaşii acestui oraş şi raion şi ieşiserăm în acea zi să apărăm poliţia, organ constituţional, atacată de un grup de oameni agresivi. (…) Cu regret, n-am întîlnit pe acolo nici un voluntar din capitală” (pag. 134), lansînd chemarea: „Domnilor autori! Aveţi răbdarea pînă murim noi, combatanţii, martorii oculari, ca apoi, după obiceiul prost al domniilor voastre, să purcedeţi la denaturarea Istoriei” (pag. 135).

Livretul militar al autorului rămăsese în Dubăsari. Încercînd să-şi clarifice situaţia militară, pentru actele necesare angajării în muncă, o funcţionară a Comisariatului Militar de la Chişinău îi spune: „Plecaţi de urgenţă la Dubăsari după livretul militar!”, „Mă scuzaţi, încercam să-i explic. Poate dumneavoastră nu ştiţi, dar acolo a fost război şi, luptînd împotriva regimului rămas la Dubăsari, risc să fiu arestat şi chiar lichidat…”. „Însă doamna, ferm convinsă pesemne, că stînga Nistrului „a fost atacată de poliţie, rezervişti şi voluntari beţi” din Chişinău, nicidecum nu-şi închipui că cineva de la Dubăsari putea să lupte împotriva rebelilor de la Dubăsari” (pag. 138).

Refugiaţilor transnistreni li s-au promis apartamente de către guvernanţii de la Chişinău, dar autorul nu va primi decît o garsonieră în care să locuiască familia sa de 4 persoane. Doar cei care au dat şpagă au izbutit să primească condiţii mai bune. Corupţia este prezentă şi la Mişcarea Refugiaţilor Transnistreni, fostul preşedinte al căreia negocia ajutoare din România cu care să-şi plătească datorii personale. „Astăzi acest ex-preşedinte deţine funcţia de consultant în problemele refugiaţilor la Ministerul Reintegrării” (pag. 141).

Ultimul capitol – „Adresare către populaţia din stînga Nistrului”, este unul al concluziilor. „Noi, combatanţii platoului Cocieri, nu înţelegeam de ce toate iniţiativele noastre de a intra în oraşul Dubăsari erau respinse de comandamentul nostru, iar cînd am pornit din proprie iniţiativă, am primit ordin să ne retragem. În schimb, pentru oraşul Bender [Tighina – nota mea], s-au dat lupte sîngeroase. Reiese că din cauza unei eventuale uniri cu România, n-am fost lăsaţi să intrăm în Dubăsari! Acest oraş pur şi simplu nu le trebuia!” (pag. 157). Hazardată totuşi această concluzie, căci conducătorii de atunci ai Moldovei şi României, Mircea Snegur şi Ion Iliescu, par să fi avut alte preocupări decît unirea. „România niciodată n-a pretins la aceste teritorii, n-a oferit şi nu oferă cetăţenie persoanelor născute în stînga Nistrului, din motive că această regiune niciodată nu i-a aparţinut (…) Mie, care am luptat pentru integritatea Moldovei, mi se refuză cetăţenia română. În schimb altora, care se prea poate au luptat împotriva Chişinăului, dar sînt de origine din Basarabia, adică din România, li se oferă cetăţenia respectivă! Şi vă asigur, mulţi şi-au făcut-o!” (pag. 157-158). În problema cetăţeniei române oferite basarabenilor, dl. Grecu poate fi liniştit – acum şi basarabenilor le e greu să primească cetăţenia română, adică, a murit şi capra vecinului. În ceea ce priveşte acordarea deja a cetăţeniei române unui mare număr de basarabeni cu simţăminte antiromâneşti, este una din legendele urbane la modă prin Chişinău, dar pînă acum, nici dl. Grecu nici alţii n-au oferit exemple concrete de acest fel. „V-au promis că această republică vă va apăra interesele, dar de fapt, s-a transformat în proprietate a lui Smirnov, v-au promis prosperitate, dar aţi ajuns săraci şi şomeri, v-au promis că vor funcţiona întreprinderile, astăzi totul e distrus, se privatizează şi se vinde – se vinde proprietatea care, de fapt, vă aparţine!” (pag. 158). „Noi, ca cetăţeni, astăzi nu trebuim nimănui – poate doar teritoriile noastre! – şi acordarea cetăţeniei de către Rusia sau România, sau Ucraina, nu ne asigură că mîine nu ne vor ciocni cap de cap” (pag. 159-160) încheie pesimist autorul.