Конечно, несправедливо. Так ответить можно было бы только в том случае, если бы человек был совершенной марионеткой.

Но оказывается, мы созданы Богом свободными, и Господь не имеет власти над нашей свободной волей. Да, Он всемогущ, и мог бы отнять у человека свободу выбора, но тогда человек бы перестал быть таковым, он прекратил бы существование как личность.

Это значит, решает вовсе не Бог, а мы с вами, выражая своё желание быть с Ним или без Него здесь, на земле. Надо уточнить, мы в рамках вопроса не касаемся судьбы людей, не просвещённых православным учением, и не осознающих своих деяний. Мы говорим о тех, кому известны основы Христова учения. Для них выбор одновременно и свободен, и осознан.

Святые отцы учат, что душа человека остаётся в том состоянии при телесной смерти, в каком она была при жизни. И суть загробных мучений состоит в том, что земные привязанности и страсти раскрываются в полной мере, и человек вечно страдает от своих нераскаянных грехов. И надо сказать, что, как ни странно, это есть лучшее условие для грешника... Нахождение в аду для него лучше, чем пребывание в Царстве вечной радости.

Скажите, как себя чувствует воинственный безбожник в православном храме, где царствует благодать? Не стремится ли он опять в компанию таких же по духу людей? Там ему лучше... И это его свободный выбор.

Что касается правил, или заповедей Божьих, то они даются нам, как людям с падшей греховной природой, в качестве наставлений
смерти.

В вопросе подразумевается, что Бог изначально создал грешников - что не является очевидным и я считаю, что это не так.

Так как Бог дал человеку свободу выбора, а не просто запрограммировал, то человек может выбирать, как ему поступать: выбирать зло или творить добро. Предвидел ли Бог, то что человек согрешит - скорее всего - да. Но кто мы такие, чтобы создание справшивало у Создателя: зачем ты меня создал? Это то же самое, что плохой горшок будет спрашивать у горшечника: зачем ты меня создал, а потом разрушил. Это промысел Божий и мы не можем его знать.

Насчет самой постановки воспроса - справедливо, что грешники будут мучаться в аду? - А справедливо, если человека, нарушившего закон наказывают?

Разве это справедливо - создавать существо и если оно не выполняет твоих правил начинать его мучать? - тогда если никого не наказывать - будет хаос и беспредел.

Во все времена во всех традиционных культурах существовало представление о загробной жизни, в которой праведники будут наслаждаться, а грешники мучаться. Можно, конечно, спорить, насколько искренен человек, который делает добро только потому, что ждет за это какой-то награды – не важно, здесь или в будущей жизни (на самом деле, я мог бы доказать, что это как раз очень важно, но сейчас речь не об этом). Одно бесспорно: вера в существование загробного воздаяния добавляет человеку чувство ответственности за свои действия, и он уже не станет жить по принципу «делай что хочется, круши и ломай».

Кто-нибудь возразит, что есть, мол, люди, которые просто живут по совести, независимо ни от каких воздаяний, а есть люди, которые, даже точно зная, что за свои преступления попадут на самое дно ада, все равно будут продолжать эти преступления совершать. Спорить не стану: такие люди действительно есть. Но и тех, и других все-таки довольно мало. Для большинства же людей память о смерти и аде может послужить серьезным тормозом на пути к злу.

Посмотрите теперь, что происходит в цивилизациях, в которых духовная реальность уходит на задний план. Возьмите хотя бы Россию, в которой недавно был поставлен беспрецедентный эксперимент по созданию государства, официальной религией которого является атеизм.

Атеисты любят ставить в укор христианам существование Инквизиции. Возразить на это можно только одно: «Чья бы корова мычала, а твоя бы молчала». Инквизиция за 100 лет своего существования казнила около 40000 человек. Атеистический НКВД за 10 лет – 2 миллиона. Я не оправдываю Инквизицию, я оправдываю христианство: зло вообще присуще падшей человеческой природе, только христианство его сдерживает, а атеизм – распускает. Добавьте к этому еще то, что костры Инквизиции зажглись отнюдь не в средневековье, а в эпоху позднего Возрождения, которая, опять же, характеризуется всеобщим отходом от веры. Впрочем, об Инквизиции (и заодно крестовых походах) нам, видимо, предстоит еще отдельный разговор, так что пока оставим эту тему и вернемся к тому, что нам ближе.

По меткому выражению М. Вербицкого «в 70-е люди поняли, что воровать не стыдно, в 80-е – что стыдно не воровать». Здесь выражено, пожалуй, самое печальное из того, что происходит в атеистических обществах. Воровали всегда. И какой грех вы ни возьмете, вы увидите, что грешили им всегда и везде. Но вот когда грех начинает восприниматься как норма, и не только как норма, но как пример для подражания, и становится уже стыдно не грешить – вот это беда, такое общество само превращает себя в ад. А происходит это единственно от ощущения безнаказанности своих поступков. Как тут не удивиться премудрости Творца: люди, отрицающие существование ада, сами себе этот ад и создают!

Атеист скажет на это: да, это как раз доказывает, что вы сами придумали религию, чтобы был порядок. Но с тем же успехом можно сказать: люди сами придумали закон всемирного тяготения, чтобы твердо стоять на земле. Дело в том, что все эти явления не случайны, а отражают глубокие закономерности человеческого существования. Когда я говорю, что люди сами создают себе ад – это не аллегория, а вполне буквальное выражение. Для того чтобы объяснить это, перейдем от социологического аспекта вопроса к антропологическому.

      Pentru început, vom defini noţiunea de sistem. Noţiunea de sistem, sau teoria sistemelor, este foarte simplu de înţeles şi de aplicat; totodată, această teorie nu se predă aproape nicăieri, decât la cursuri foarte speciale în instituţii foarte speciale. Aşadar:

  1. Sistem este orice ce are existenţă. Dacă ceva nu este sistem, înseamnă că nu există. Sistemul îl putem analiza printr-un singur lucru: Care este rostul sistemului(obiectului, fenomenului etc.)?
  2. Sistemul poate fi definit, doar prin cunoaşterea rostului său, a destinaţiei sale.
  3. Orice sistem există doar în mediul său.
  4. Rostul oricărui sistem se află în mediul lui, adică în afara lui, niciodată în el însuşi.
Fie cercul roşu – sistemul dat, cercul verde reprezintă mediul în care există acesta, iar pătratul albastru fie totalitatea sistemelor existente. Prin X notăm rostul existenţei sistemului: acesta nu se poate afla decât în cercul verde, adică în mediul sistemului dat, altfel, sistemul îşi pierde rostul existenţei. De exemplu: un păhar; mediul păharului este reprezentat de mâna care-l ţine şi lichidul care se află în el, atât; camera în care se află acesta nu mai face parte din mediul său, ci din „pătratul albastru”. Rostul existenţei păharului se află în lichid, deci în mediul său. Rostul unui pix este în hârtia pe care lasă urme.  Rostul automobilului este în drum, nu în roţile sale, nu în şoferul său; un automobil care stă în vitrină şi nu este cumpărat de nimeni, există fără rost, deoarece el a fost creat pentru a merge pe drum. Aşadar, rostul oricărui sistem se află în mediul lui; nicidecum în exteriorul mediului sau în sine însuşi. Au loc două evenimente centrale în viaţa unui om: naşterea şi moartea. (NB: ambele, atât naşterea, cât şi moartea, sînt extrem de antidemocratice – ele nu oferă libertatea opţiunii, adică democraţia şi evenimentele centrale ale vieţii noastre sînt concepţii sistemic incompatibile, nu pot fi descrise în limbaj pur democratic. Ba mai mult, dragostea între o femeie şi un bărbat:  există două persoane, nu mai mult şi nu mai puţin, care simt dragostea unul pentru celălalt. Această restricţie nu poate fi descrisă în limbajul democraţiei, pentru că ceea ce-i leagă pe ei nu sînt drepturile, şi cu atât mai mult – nu obligaţiile.)

Rostul oricărui sistem fiind în afara lui, rezultă că idealul naţional va cuprinde în el ca valoare centrală, pe care se bazează toate celelalte valori de nivel naţional, rostul naţiunii date. Rostul unui popor se află în mediul lui; reamintim că popor nu înseamnă doar generaţia existentă, adică nu are sens căutarea mediului poporului în plan sincronic, adică la momentul de timp dat.

NB: din cele spuse mai sus, rezultă: rostul vieţii fiecărui om se află în afara vieţii lui. Dacă vom căuta rostul vieţii în interiorul ei – intrăm în faza de autodistrugere, devenim asemeni automobilului din vitrină. Există câteva modele care arată absurditatea plasării artificiale a rostului în interiorul sistemului: ne propunem să săpăm o groapă; fie 10 oameni aranjaţi în cerc, fiecare având câte un hârleţ; îi punem să sape, cu condiţiile de a săpa în acelaşi ritm şi ca pământul săpat să fie aruncat în groapa vecinului. Este evident că acest sistem nu duce la nimic, el are rostul său în interiorul său. Alt exemplu: o mină de fier extrage minereu pentru fabrica de unelte pentru mineri; aceasta oferă uneltele fabricate minerilor din acea mină, cu aceastea extragându-se minereu pentru aceeaşi fabrică ş.a.m.d. Rostul sistemului este
pierdut, pentru că este plasat în interiorul lui.

              Râul de foc, de Dr. Alexandre Kalomiros.
      Exista totusi pedepse impuse de catre Dumnezeu, sau mai degraba nenorociri aduse de diavol si îngaduite de Dumnezeu. Dar acestea sunt ceea ce am putea numi pedepse pedagogice. Ele au ca scop corectarea noastra în aceasta viata, sau corectarea altora care pot învata din exemplu nostru prin teama. Exista si pedepse care nu au scopul de a corecta pe nimeni, ci doar de a pune capat unui rau prin distrugerea acelora care îl propaga, ca pamântul sa fie salvat de coruptie si distrugere totala; acesta a fost cazul potopului de pe vremea lui Noe sau al distrugerii Sodomei.
        Toate aceste pedepse opereaza si îsi au scopul limitat la starea de stricaciune; ele nu se extind dincolo de aceasta stare. Scopul lor este sa îndrepte ce poate fi îndreptat, sa schimbe lucrurile în mai bine, atâta timp cât ele pot fi schimbate în aceasta lume schimbatoare. Dupa Învierea generala, schimbare nu se va mai putea face. Vesnicia si nestricaciunea sunt starea lucrurilor neschimbacioase; Atunci nu se vor mai petrece nici o alternanta, ci doar dezvoltare în starea aleasa de personalitati libere; dezvoltare vesnica si infinita, dar nu schimbare, nu alterare a directiei, nu întoarcere. Lumea pe care o vedem în jur se schimba pentru ca este coruptibila. Noul Cer si Pamânt vesnic pe care Dumnezeu ni le aduce în a Doua Venire sunt incoruptibile, adica neschimbatoare. În Noua Lume nu mai poate exista îndreptare si de aceea pedepsele pedagogice nu-si mai au rostul. Orice pedeapsa de la Dumnezeu în aceasta Lume Noua a Învierii ar fi doar acte de razbunare, nepotrivite si motivate de ura, fara o intentie sau un scop bun. Daca consideram iadul ca o pedeapsa de la Dumnezeu, trebuie sa admitem ca este o pedeapsa care are sens doar daca El este nespus de razbunator. Asa cum spune Sfântul Isac Sirul: “Cel care aplica pedepse pedagogice pentru vindecare, pedepseste cu dragoste, dar cel care cauta razbunare este lipsit de dragoste. Dumnezeu pedepseste cu dragoste, nu ca sa Se apere – departe de noi a crede asa ceva – ci ca sa-Si vindece imaginea Lui, si nu tine mânia. Aceasta dragoste este dreapta si nu se schimba. Un om drept si întelept este ca si Dumnezeu pentru ca nu pedepseste pe altul din razbunare, ci pentru ca sa-l îndrepte sau pentru ca altii sa se teama” (Omilia 73).
      Vedem deci ca Dumnezeu pedepseste doar în masura în care este nadejde de îndreptare. Iadul nu este o pedeapsa a lui Dumnezeu, ci o auto-condamnare. Cum spune Sfântul Vasile cel Mare, “Chinurile iadului nu-L au pe Dumnezeu drept cauza, ci pe noi însine”.

***
Cineva poate totusi insista ca Sfintele Scripturi vorbesc despre Dumnezeu ca Marele Judecator care-i va rasplati pe cei care-L asculta si pedepsi pe cei care nu-L asculta, în marea Zi a Judecatii (2 Timotei 4:6-8). Cum putem întelege aceasta judecata daca vrem sa patrundem nu sensul uman, ci cel divin?
Dumnezeu este Adevar si Lumina. Judecata lui Dumnezeu nu este altceva decât contactul nostru cu acestea. În Ziua Marii Judecati, orice om se va înfatisa gol înaintea acestei lumini patrunzatoare a adevarului. “Cartile” vor fi deschise. Acestea sunt inimile noastre. Inimile noastre vor fi deschise de lumina patrunzatoare a lui Dumnezeu si ceea ce este înauntru va fi aratat. Daca în aceste inimi este dragoste de Dumnezeu, ele se vor bucura vazând lumina Lui.
      Daca, dimpotriva, în ele se afla ura, oamenii aceia vor suferi primind în inimile lor deschise lumina pe care au detestat-o întreaga viata. Deci, ceea ce va deosebi pe un om de altul nu este hotarârea lui Dumnezeu, rasplata sau pedeapsa de la El, ci ceea ce se afla în inima, ceea ce a fost acolo în timpul întregii vieti si care acum este aratat în Ziua Judecatii. Daca în aceasta descoperire exista o rasplata sau o pedeapsa – si cu siguranta exista – acestea nu vin de la Dumnezeu, ci din dragostea sau ura din fiecare inima. Dragostea are în ea fericirea, ura are desnadejdea, amarul, durerea, rautatea, agitatia, confuzia, întunericul si toate celelalte conditii care compun iadul (1 Cor. 4:6).
      Lumina adevarului, Energia lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care se revarsa în Ziua Judecatii peste oameni ce nu mai sunt supusi coruptiei, vor fi aceleasi pentru toti oamenii. Nu va fi nici o distinctie. Diferenta va fi în cei care primesc, nu în Cel ce da. Soarele straluceste la fel peste ochi sanatosi sau bolnavi, fara nici o diferenta. Ochii sanatosi se bucura de lumina si datorita ei pot vedea frumusetile din jur. Ochii bolnavi simt durere, sufera si vor sa se ascunda de aceeasi lumina care aduce atâta bucurie celor cu ochi sanatosi.
    Dar vai, nu mai exista nici o posibilitate de a se ascunde de lumina lui Dumnezeu. În aceasta viata, posibilitatea exista. În Noua Creatie a Învierii Dumnezeu va fi pretutindeni si în toate.
Lumina si dragostea Lui va penetra totul. Nu va fi nici un loc ascuns de Dumnezeu, cum a fost în timpul vietii noastre stricacioase în împaratia printului acestei lumi. Împaratia diavolului va fi pradata de Învierea Generala si Dumnezeu Îsi va lua înapoi creatia. Dragostea va învalui totul cu Focul ei tainic ce va curge ca un râu din tronul lui Dumnezeu si va împrospata raiul.
Dar acelasi râu al Iubirii va sufoca si arde pe cei care au ura în inimile lor.
    "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Acelasi foc ce curata aurul consuma lemnul. Metalele pretioase stralucesc în el ca soarele, zgura arde cu un foc înecacios.
    Amândoua sunt în acelasi foc al Iubirii. Unele stralucesc, altele devin mai întunecate. În acelasi cuptor, otelul straluceste ca soarele, în timp ce pamântul se înnegreste si se face tare ca piatra.
      Diferenta este omul, nu Dumnezeu. Diferenta este produsa de alegerea libera a omului, pe care Dumnezeu o respecta în mod absolut. Judecata lui Dumnezeu este relevarea realitatii din om.

      Prin cuvantul vrajitorie intelegem invocarea puterii demonice in ajutorul oamenilor, in locul lui Dumnezeu, cu scopul implinirii anumitor dorinti omenesti. Vrajitoria s-a practicat, atat la poporul evreu in timpul Legii Vechiului Testament, cat si la crestinii din Legea Darului, pana in vremea noastra. In Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apeland la vrajitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrajitori au fost atat Valaam, cat si cei trei magi care practicau astrologia.

      Dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrajitoria se imparte in mai multe parti si anume :

Vrajitoria propriu-zisa prin care se intelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrajitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palma, numita " chiromantie " si prin alte obiecte (bobi, carti de joc, cafea, etc). Descantarea, spiritismul, adica chemarea ajutorului diavolilor in camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt in viata. Descantatorii pretind ca cheama sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 28, 3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se razbuna pe cineva. In zilele noastre se practica descantecul in randul credinciosilor, precum stingerea carbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugaciuni pentru cei bolnavi, care pretind ca sunt " vrajiti " etc.

    Ghitia, adica ghicirea sau vrajitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numita astazi " deschiderea pravilei " ; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de vesminte clericale, cheia bisericii, cenusa din cadelnita, scrierea unor nume pe toaca, pe clopote, pe ziduri de biserica, sau introducerea lor in candele etc. Fermecatoria, adica vrajirea unor tineri spre a se casatori unii cu altii sau a se desparti, prin invocarea ajutorului diavolesc, numita popular " ursita ". Ghicirea prin maruntaiele animalelor, numita " iconoscopia ". In acest fel de vrajitorie intra si visurile, zodiile, ceasurile bune si rele, ghicirea prin membrele trupului, numita si prevestire (tiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mancarimea palmelor). Baierele prin care se intelege purtarea la mana sau la piept a unor ate, obiecte (amulete)sau bucati de stofa vopsite spre pazirea de boli, de primejdii si de pagube, dupa ce mai intai s-a invocat asupra lor puterea diavolului. Chematorii de demoni (clindonii)sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Intre acestia se numara cei ce fac focuri inaintea caselor si sar prin foc, ghicitorii din pantece precum si cei ce ghicesc in maruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrajitorie ce se practica in zilele noastre. Astrologia este o vrajitorie practicata din cele mai vechi timpuri pana astazi. Prin astrologie se intelege ghicirea celor viitoare prin miscarile stelelor, planetelor, vanturilor, norilor si ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind ca fiecare om are o stea proprie.

        Iata cateva din cele mai obisnuite feluri de vrajitorii, unele aproape uitate, altele practicate si in zilele noastre, pe care le combatem si de care trebuie sa fugim, fiind iscodiri diavolesti care amagesc si insala pe multi crestini spre a lor pierzare.

        Poate, intr-adevar, sa ajute diavolul pe oameni prin vraji, mai mult decat ne ajuta puterea si harul lui Dumnezeu?

    Sa se stie ca diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe raufacatori. Ei nu pot niciodata sa faca minuni adevarate, ci numai cu naluciri mincinoase insala pe cei necredinciosi si slabi in credinta. Acest adevar ni-l arata dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, zicand :

      " Nu vezi cum diavolii n-au putut sa vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecatorii care le slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise in Egipt, si pe tine oare au sa te vindece? (Iesire 9, 11). Si daca dracii nu se milostivesc de sufletul tau, cum se vor intrista pentru durerea trupului tau? Daca dracii se silesc sa te izgoneasca pe tine din imparatia lui Dumnezeu, cum te vor izbavi pe tine de boli? Rasuri sunt acestea si basme. Daci nu te amagi, crestine, ca niciodata lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face candva doctor. Ca mai lesne poate focul sa inghete si zapada sa incalzeasca, decat diavolul sa te vindece pe tine cu adevarat " (Impartire de grau, pag. 324).

    Deci, noi cand ne imbolnavim, sau avem necazuri, sau suntem nedreptatiti, sau avem pagube, sau feciori de casatorit, sau alte greutati in familie, sa nu mai alergam la ajutorul diavolului si al slugilor lui, care sunt vrajitorii si ghicitorii, ci la Biserica sa alergam si la preoti, la rugaciune si la post si indata ne va ajuta Bunul nostru Tata care ne-a zidit caci are mila de noi.