Eram moldovan ca toţi moldovenii, doar că mama m-a învăţat să zic "mulţumesc" şi "vă rog". În rest, mergeam pe stradă cu aceeaşi faţă ca şi feţele pe care le vedeam, iar când vorbeam foloseam acelaşi ton ca şi cei din jur.
Totul s-a schimbat când am văzut extratereştri. De pe alt pământ. Nimic ce s-ar asemăna cu tot ce am văzut. Ei erau de pe alte meleaguri, din alte ţări. Extratereştri mai în scurt. Aveau nişte urme stranii, nesănătoase pe faţă, de parcă toată viaţa au zâmbit. Mă gândeam poate-s handicapaţi. Am discutat şi am văzut o libertate în exprimare, în gândire. Sunt parcă lipsiţi de tot felul de limite care i-ar încurca într-adevăr să gândească. Am aflat atât de multe chestii evidente, care mie prejudecăţile îmi încurcau să le văd.
Eram atunci wannabe-jurnalist. Lucram cu colegii la ziarul de liceu, o ediţie periodică care nu în toate perioadele se publica. Am fost atunci la seminar, unde un jurnalist de la NY Times a venit să ne zică nouă, liceenilor din toată republica, cum se face un articol corect. Erau nişte lucruri de bază pe care el ne-a învăţat în acele 2 ore, care le lipsesc la toţi oamenii din Moldova, inclusiv din jurnalistică. Ne-a învăţat să dăm întrebări corect şi să scriem corect.
Ok, mă duc prea departe. Ideea e că la seminar el avea aşa o dispoziţie stranie. El, care a venit din civilizaţie, unde e curat, unde e bine, a venit în borta asta plină de gunoi şi glod (taman era timp de acesta), şi ... zâmbea, şi avea dispoziţie, suficientă încât să ne dea şi nouă. Nu era superman, nu era zeu. Era om. Atunci ce suntem noi?
Experienţa a continuat în 2006, când am fost prin SUA. Nu e noutate mare, mulţi din voi aţi fost. Dacă nu prin SUA - prin alte ţări normale. Nu toţi vor fi de acord că SUA e ţară normală, dar eu vreau să arăt nişte lucruri simple. Eu, după doar 30 zile acolo, am venit schimbat. Absolut.
Am plecat timid, o persoană care se temea să-şi expună punctul de vedere într-un grup de oameni. Am văzut acolo o mulţime de oameni, toţi cu zâmbet cu faţă. Pe câţi nu i-am văzut, nimeni nu s-a uitat la mine strâmb (în afară de nişte buhai dintr-un cartier negru din NY într-o seară). Toţi vorbeau tare, cu zâmbet pe faţă, absolut pozitiv şi înţelegători. Nimeni nu cere ceva de la tine pe degeaba, şi tot ce se face - se face pentru binele reciproc. Am auzit că până şi ţigara care ţi-o cere - ţi-o plăteşte. Aşa-s de bolnavi ei.
Am avut ocazia să vorbesc cu alţi chişinăueni care sunt plecaţi de zeci de ani acolo. Apoi cu oameni din Cernăuţi care acolo şi-au înfăptuit visele, apoi cu oameni de prin Moscova, care deşi nu-s bogaţi - sunt fericiţi.
M-am molipsit de o boală. Boala zâmbetului. Zâmbeam în fiecare zi şi fiecare oră. Vorbeam tare, mă lăsam auzit, respectam pe toţi şi toţi mă respectau pe mine. Până şi pilotul la un avion s-a apropiat de mine şi mi-a propus o bere, şi cu zâmbet a rugat stewardesa care tot cu zâmbet mi-a adus-o. Prin vorbă la toţi se observa un optimism, de parcă ei se distrau prin fiecare lucru care-l fac. Era minunat.
Am venit chiar cu zâmbet în Moldova, am văzut panoul la aeroport care întâmpină pasagerii - o fată în costum naţional, ţinând în mână un colac cu sare pe un prosop, pe fonul viilor. Oh, Moldova mea. Cu lacrimi în ochi de fericire ies din avion, intru în rabla de autobuz, dar nu observ că-i rablă. Zâmbesc cu lacrimi în ochi când intru în terminal, aştept rândul la vamă cu paşaportul în mâna tremurândă că acuş voi fi acasă, mă apropii de masă bucuros, întind paşaportul şi zic în gura mare, aşa cum sunt deprins, "Bună ziua!", cu un zâmbet până la urechi. De după masă, capul de pe spatele ghebos asupra paşaportului meu se întoarce lent spre mine. Un oval din piele, cu cicatrici din copilărie, nişte ochi albaştri şi dinţi galbeni, în uniformă de vameş, se uită ţintit la mine şi cu un ton a'la "ты на кого кепкой смотришь?" întreabă "eu pi tini ti ştiu?".
Aici a fost. BAM! Drept în frunte, parcă trezit dintr-un vis în care zburam, într-un pat dintr-o cameră rece, trezit de răcnetele vecinilor beţi. Eu sunt acasă. Am şters zâmbetul de pe buze, am redus volumul cu vreo 10 decibeli, şi am murmurat într-un stil obişnuit aici "parcă nu". După alte schimburi de replici alde "Precis? îmi pare că te-am văzut pe undeva", am primit paşaportul, am îmbrăţişat părinţii şi am venit acasă. Oamenii din jur încă se uitau la mine straniu. "El ce? e bolnav? Ce strigă aşa tare de-l auzim şi noi de la 5 metri?".
Totuşi m-am schimbat permanent. Zâmbesc. În oraş pot merge singur, şi vreu nu vreu repet expresiile feţelor care le văd. -> <-. E îmbrăcămintea naţională de pe faţă. Îmi aduc aminte de ceva plăcut, şi pe faţă apare zâmbetul, până în momentul în care observ cum cei din jur se holbează la mine cu faţa -> <- de parcă aş fi un nebun.

Da, vreu să fiu vesel, pozitiv, să salut oamenii cu bucurie. Dar tot amarul lor, toată răutatea şi aroganţa lor, lovesc în faţă. Cum ziua ceea recentă când mergeam cu rutiera până în centru şi îmi trebuia să cobor la B. Bodoni. Întreb cu zâmbet pe faţă, politicos, o fată glamurnaia din faţa mea dacă coboară, ea ridică nişte ochi de genul "şini tu eşti să-mi dai aşa întrebări, nimicule?", şi răspunde supărată "daaa". Off, şi de-ar fi ea unica.