Erai în drum spre casă când ai murit.

A fost un accident. Nimic deosebit sau spectaculos, totuşi, un accident fatal. Ai lăsat în urma ta o soţie şi doi copii. A fost o moarte nedureroasă. Cei din echipa medicală pentru urgenţe au făcut tot posibilul pentru a te salva, dar în zadar. Trupul tău era atât de rău zdrobit, încât a fost mai bine pentru tine să pleci, crede-mă.

Şi atunci a fost momentul în care te-ai întâlnit cu mine.

- Ce… ce s-a întâmplat? ai intrebat. Unde mă aflu?
– Ai murit, ţi-am răspuns eu, direct. N-are rost să ne ascundem după deget.
– Era un… camion care a derapat…
– Da, am zis eu.
– Am… am murit?
– Da. Dar nu te amărî pentru asta. Toata lumea moare, spusei eu.

Te-ai uitat în jur. În jur era pustiu. Doar tu şi cu mine.

- Ce este locul ăsta? ai întrebat. E viaţa după moarte?
– Mai mult sau mai puţin, am zis eu.
– Tu eşti Dumnezeu? ai întrebat.
– Da, am răspuns. Eu sunt Dumnezeu.
– Copiii mei… soția mea, ai zis tu.
– Ce-i cu ei?
– Sunt bine?
– Asta-mi place să văd, am spus. Tocmai ai murit şi principala ta preocupare e familia ta. Asta-i bine)).

Te-ai uitat la mine cu fascinaţie. Pentru tine, nu semănam cu Dumnezeu. Arătam ca un simplu om. Sau chiar ca o femeie. Cu o oarecare umbră de autoritate, poate. Mai degrabă un învăţător de şcoală primară decât Atotputernicul.
– Nu te îngrijora, spusei. Se vor descurca. Copiii tăi au să te ţină minte ca fiind perfect în toate privinţele. N-au avut timp să înceapă să te dispreţuiască. Soţia ta te va plânge, dar în taină ea se va simţi uşurată. Ca să fim sinceri, mariajul vostru se destrăma. Dacă asta te consolează cu ceva, se va simţi foarte vinovată că s-a simţit uşurată.
– O, ai zis tu. Şi acum ce se întâmplă? Mă trimiși în Rai sau în Iad sau ceva de genul ăsta?
– Nici una, nici alta, am spus. Te vei reîncarna.
– Ah, ai spus tu. Va să zică hinduşii aveau dreptate.
– Toate religiile au dreptate în felul lor, am spus. Hai cu mine.

M-ai urmat în plimbarea noastra prin vid.

- Unde mergem?
– Nu mergem undeva anume, am spus. Doar că e plăcut să ne plimbăm în timp ce stăm de vorbă.
– Atunci, cum stau lucrurile? ai intrebat. Când mă nasc din nou, n-o să mai știu absolut nimic, nu-i așa? Voi fi un bebeluș. Deci toată experiența mea și tot ce-am făcut în viața asta n-o să mai conteze.
– Nici vorbă! am spus. Ai în tine toată experiența și înțelepciunea din toate viețile tale trecute. Doar că nu ți le amintești în momentul ăsta.

M-am oprit și te-am cuprins pe după umeri.

- Sufletul tău este magnific, gigantic și mai frumos decât îți poți imagina. O minte omenească poate să perceapă doar o părticică minusculă din ceea ce într-adevăr există. E ca și cum ai băga degetul într-un pahar cu apă ca să vezi dacă e caldă sau rece. Introduci o parte din tine în lumea asta și, cand ieși, toată experiența și înțelepciunea rămân în tine. Ai fost într-un corp omenesc în ultimii 48 de ani, așa că n-ai reușit să te destinzi și n-ai simțit încă restul imensei tale conștiințe. Daca am sta mai mult timp aici, ai începe treptat să-ți amintești viețile tale  anterioare. Dar n-are rost să faci asta între fiecare dintre vieți.
– De câte ori m-am reîncarnat, deci?
– O, de multe ori. De nenumărate ori. Ai trăit foarte multe vieți, am raspuns. De data asta, vei fi o țărăncuță din China, în anul 540 î.e.n.
– Stai, cum? te-ai bâlbâit tu. Mă trimiți înapoi în timp?
– Păi, cred că da, de fapt. Forma timpului pe care o cunoști tu, există numai în universul tău. În locul din care vin eu lucrurile stau altfel.
– De unde vii tu? ai intrebat.
–  Eu vin din altă parte. Și acolo mai sunt și alții asemenea mie. Știu că vrei să știi cum e acolo, dar, sincer îți spun, n-ai înțelege.
– O, ai spus, puțin dezamăgit. Dar ia stai puțin, dacă mă reîncarnez în alte locuri din timp, asta înseamnă că aș putea să mă întâlnesc, la un moment dat, cu mine însumi.
– Sigur. Se întamplă foarte des. Și pentru că ambele vieți sunt conștiente doar de propria existență, nici nu-ți dai seama că întâlnirea a avut loc.
– Și atunci ce rost are viața?
– Serios? am intrebat. Serios? Mă întrebi care e sensul vieții? Nu-ți pare că e cam banală și plină de clișee întrebarea?
– Păi, e o intrebare rezonabilă, ai insistat.

Te-am privit în ochi.

- Sensul vieții este motivul pentru care am creat tot acest univers, acela de a te face să evoluezi.
– Vrei să spui, omenirea? Vrei ca noi să evoluăm?
– Nu, doar tu. Am făcut tot acest univers doar pentru tine. Cu fiecare noua viață, tu crești și evoluezi, iar intelectul tău se lărgește.
– Doar eu? Și cu ceilalți cum rămâne?
– Ceilalți nu există. În acest univers, nu suntem decât tu și cu mine.

Te-ai uitat la mine cu o privire goală.

- Dar toți oamenii de pe pământ…
– Toți sunt tu. Diverse încarnări ale tale.
– Stai nițel. Eu sunt toată lumea?!
– Acum începi să-nțelegi, am zis, dându-ți o palmă de felicitare pe spate.
– Eu sunt fiecare ființă umană care a trăit vreodată?
– Sau care va trăi vreodată, da.
– Eu sunt Abraham Lincoln?
– Și ești și John Wilkes Booth, am adăugat.
– Eu sunt Hitler?! ai zis, îngrozit.
– Și ești milioanele de oameni pe care i-a omorât.
– Eu sunt Isus?
– Și ești toți cei care l-au urmat.

Ai ramas tăcut.

- De fiecare dată când ai făcut rău cuiva, am zis, îți făceai rău ție însuți. Fiecare bine pe care l-ai făcut, ție ți l-ai făcut. Fiecare moment fericit ori trist prin care a trecut vreodată o ființă umană a fost sau urmează să fie trăit de tine.

Ai rămas pe gânduri.

-De ce? m-ai întrebat. De ce toate astea?

- Pentru că, într-o bună zi, vei deveni ca mine. Pentru că asta ești. Ești parte din mine. Ești copilul meu.
– Pfff, ai zis tu, neăncrezător. Vrei să spui că sunt Dumnezeu?
– Nu. Nu încă. Ești un embrion. Înca mai crești. Dupa ce vei trăi toate viețile omenești din toate timpurile, vei crește suficient ca să te naști.
– Deci întreg universul, ai spus tu, nu este altceva decât…
– Un ou, am răspuns. Acum e vremea să treci la noua ta viață.
Și te-am trimis pe drumul tău.