De la căderea omului în păcat, fundamentul mântuirii a fost întotdeauna moartea lui Hristos. Nici o persoană, indiferent dacă a trăit înainte de momentul crucificării lui Iisus sau după acesta, nu ar putea fi mântuit dacă nu ar fi existat acest moment crucial în istoria lumii. Moartea lui Hristos a plătit pedeapsa pentru păcatele din trecut ale sfinţilor Vechiului Testament dar şi pentru păcatele sfinţilor Noului Testament.

Singura condiţie pentru mântuire a fost întotdeauna credinţa. Dumnezeu a fost întotdeauna ţinta credinţei oricărei persoane care şi-a dorit mântuirea. Psalmistul a scris în acest sens: "Ferice de toţi câţi se încred în El" (Psalmul 2:12). Geneza 15:6 ne spune că Avraam a crezut în Dumnezeu şi aceasta a fost suficientă pentru ca Dumnezeu să îl socotească pe Avraam neprihănit (a se vedea de asemenea Romani 4:3-8). Sistemul de sacrificii din Vechiul Testament nu a înlăturat păcatul, după cum ne învaţă foarte clar Evrei 9:1-10:4. Dimpotrivă, tot acest sistem arăta către ziua când Fiul lui Dumnezeu avea să lase să curgă sângele Său nevinovat pentru răscumpărarea rasei umane păcătoase.

Ceea ce s-a schimbat de-a lungul veacurilor a fost conţinutul credinţei. Cerinţa lui Dumnezeu cu privire la ceea ce oamenii trebuiau să creadă se bazează pe nivelul de revelaţie pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor până la acea vreme. Aceasta se numeşte în termeni doctrinari revelaţie progresivă. Adam a crezut în promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o în Geneza 3:15 referitor la faptul că Sămânţa femeii îl va birui pe Satan. Adam a crezut în El, lucru demonstrat prin chiar numele dat Evei (v.20) iar Domnul i-a acceptat imediat după descoperirea păcatului lor acoperindu-le trupurile cu haine de blană (v.21). În acel moment, aceasta a fost tot ceea ce Adam ştia, însă el a crezut în iertarea oferită de Dumnezeu.

Avraam a crezut în promisiunile pe care i le-a făcut Dumnezeu şi în revelaţia pe care Dumnezeu i-a făcut-o în Geneza 12 şi 15. Înaintea lui Moise, nu existau texte scrise ale Scripturii, însă oamenii erau totuşi la fel de răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce El le revela acestora. Pe parcursul Vechiului Testament, credincioşii erau consideraţi mântuiţi pentru că ei credeau că va veni o zi când Dumnezeu va rezolva într-un fel problema păcatelor lor. Astăzi privim înapoi şi iată credem că El deja a rezolvat şi problema păcatelor noastre la Calvar (Ioan 3:16; Evrei 9:28).

Dar în ceea ce îi priveşte pe credincioşii din timpul lui Hristos, înainte de crucificare şi înviere, în ce au crezut ei? Au înţeles ei întreaga lucrare a Domnului Iisus Hristos cu privire la moartea Sa pe cruce pentru păcatele lor? În partea finală a lucrării Sale pe pământ: "Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze" (Matei 16:21). Care a fost reacţia ucenicilor Săi la acest mesaj? "Petru L-a luat de oparte, şi a început să-l mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” " (16:22). Atât Petru cât şi alţi ucenici ai lui Iisus nu au ştiut adevărul acesta din primul moment, însă ei au fost mântuiţi pentru că au crezut că Dumnezeu va rezolva problema păcatelor lor. Ei nu au ştiut exact cum va face Dumnezeu acest lucru, la fel ca şi Adam, Avraam, Moise sau David, însă ei au crezut în Dumnezeu.

În zilele noastre, avem parte de mult mai multă revelaţie din partea lui Dumnezeu decât au avut oamenii dinainte de învierea lui Hristos. "După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile" (Evrei 1:1-2). Mântuirea noastră este bazată pe moartea lui Hristos, însă credinţa noastră în aceasta a rămas condiţie pentru mântuire, iar această credinţă este îndreptată tot către Dumnezeu. Conţinutul credinţei noastre astăzi este faptul că Hristos a murit pentru păcatele noastre, că El a fost îngropat şi că a înviat a treia zi (1 Corinteni 15:3-4).

Confucius, Buda şi Mahomed au fost întemeietori ai unor mari religii ale căror scrieri şi învăţături stăpânesc încă şi astăzi viaţa la aproximativ jumătate din oameni. Dar cum ar putea aceşti oameni să arate adevărurile lui Dumnezeu şi drumul spre adevăr, când ei înşişi au fost păcătoşi neîmpăcaţi? Toţi aceştia au murit fără ca vreun confucianist, budist sau mahomedan să găsească pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică în învăţătorii lor morţi.

Din natură (din naştere) toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi rătăciţi şi avem nevoie de salvare din această situaţie. La aceasta nu ne ajută religia, cucernicia, virtutea sau alte lucruri. Numai Isus ne poate da ce ne lipseşte şi după ce însetează sufletul nostru: lumina adevărului, pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică. Isus a venit; El nu a fost un om născut în păcat, ci a fost Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor. Mulţi L-au considerat şi pe Isus întemeietor de religie. Dar Isus nu a adus oamenilor o religie nouă, ci el a adus viaţa veşnică. Isus Cristos a venit în lume ca "să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). El a luat pedeapsa păcatului şi greutatea vinei asupra Sa. Isus a suferit pedeapsa noastră, Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, ca oricine crede în El să găsească pacea cu Dumnezeu, siguranţa mântuirii şi viaţa veşnică. Isus Cristos nu a rămas în mormânt, ci a înviat! Noi mărturisim: Cristos trăieşte! El este un Salvator prezent pentru fiecare, un mare Mângâietor şi bun Prieten pentru orice om care cu credinţă cheamă Numele Său.

Câtă deosebire între un om care are o religie şi rămâne tot ceea ce a fost: un vinovat, păcătos pierdut şi un om care prin credinţă a fost salvat, are un Mântuitor viu şi care se poate numi copil al lui Dumnezeu!

Într-un ziar era o poză cu trei germani care au zidit la Lugano prima mânăstire budistă din Europa. Aceşti trei bărbaţi au avut fără îndoială o serioasă convingere, punându-şi toată viaţa lor în slujba acelei învăţături. Ei au căutat cea mai înaltă dezvoltare omenească prin abţinerea de la orice rău şi ca răsplată sperau să obţină Nirvana şi ştergerea personalităţii. Aceşti bărbaţi au avut o credinţă religioasă - dar nu o credinţă salvatoare. Ei nu au un Mântuitor care să le ridice povara, un refugiu la Dumnezeul Atotputernic care ascultă rugăciunile şi nu au nădejde în slava veşnică. Dimpotrivă, cu toată smerenia lor, ei sunt duşmani ai lui Isus şi ai Bibliei. Prin religia budistă stau de partea Anticristului.

Credinţa religioasă nu aduce omului pace, viaţă veşnică, pentru că Cristos şi lucrarea Sa de la cruce nu sunt cuprinsul acestei credinţe. Căci: "în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:12) - ca singur Numele lui Isus, numai El este Mântuitorul care aduce salvare. Nicodim şi Pavel, înainte de pocăinţă, au fost oameni foarte religioşi, dar cu toată evlavia lor se găseau într-o stare care îi făcea incapabili de a vedea şi a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În vremea noastră este foarte important de a şti deosebirea dintre o religie şi credinţa mântuitoare, dintre evlavia omenească şi credinţa în Cristosul cel viu. Canaaniţii şi amoniţii nu aveau oare o credinţă religioasă când şi-au jertfit fiii lui Moloh? (vezi Leviticul 20:1-5).

Aşa ceva se întâmplă şi astăzi, în oraşe din India se pregătesc mari procesiuni la sărbătoarea zeilor. Sunt aduse pe străzi, sub conducerea preoţilor, care uriaşe dedicate idolilor. Aceste temple mergătoare cu roţile lor mari şi late duc tabloul idolului împodobit maiestuos. Un misionar, dr. Lüring (profesor teolog la biserica metodistă din Frankfurt pe Main), a fost cândva martor de faptul cum o femeie îşi ţinea copilul în braţe, aşteptând în marea mulţime apropierea carului cu idoli. Când carul a ajuns în dreptul ei, şi-a aruncat copilul sub roţi, unde a fost zdrobit. Şi când a fost trasă la răspundere, tânăra mamă a răspuns cu ochii în lacrimi că mai are doi copii, unul bolnav şi celălalt orb şi a aruncat pe acest copil ca jertfă pentru Dumnezeu, pentru a-L împăca. Nu a avut această păgână o religie care îi stăpânea viaţa? Nu avea această femeie o credinţă puternică într-un Dumnezeu necunoscut şi nu vedea ea nevoia împăcării faţă de starea ei de păcătoşenie? Cu adevărat, acesta mamă săracă a avut credinţă religioasă - dar ea nu a avut o credinţă care mântuieşte. Ce trist că pentru ea nu era un Dumnezeu descoperit prin Cristos, drept conţinut al credinţei ei, ci era un tablou al unui idol înşelător. Păgânătatea întunecoasă în care a crescut această mamă a orbit-o ca să nu vadă dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de eveniment arată clar că o credinţă religioasă nu mântuieşte.

În urmă cu o sută de ani s-a ţinut o adunare de evanghelizare în Grenzach-Horn. După ce a început adunarea, a apărut o bătrânică, care îngenunchind, a început să se roage "Coroana de trandafiri" şi alte rugăciuni învăţate. După ce s-a terminat adunarea, o creştină a mers la ea şi i-a spus: "Păreţi foarte obosită; nu vreţi să veniţi la mine să vă odihniţi?" Luând-o de mână, a dus-o la ea acasă. "Sunt foarte obosită", spuse bătrânica, "şi cu toate că am mers astăzi câteva ore, mai am de mers încă două ore până îmi îndeplinesc misiunea şi aceasta este cam mult la vârsta mea." "Ce vârstă aveţi?" "Eu am 92 de ani", spuse ea, "şi aceasta este a cincizecea oară de când fac acest drum spre Maria-Einsiedeln. Eu sunt o mare păcătoasă! Şi cu cât îmbătrânesc, văd la mine tot mai multe păcate. Dar am nădejde că voi primi iertare de la Dumnezeu, altfel sunt pierdută!" La aceste cuvinte, lacrimi fierbinţi au început să curgă pe obrazul plin de riduri.

Ajunsă acasă, femeia credincioasă oferi musafirei un loc în fotoliu. Apoi îi spuse: "Acum ştergeţi-vă lacrimile, mamă dragă. Eu am o veste bună pentru dumneavoastră. Ştiţi să citiţi?" "Da, ştiu." "Atunci citiţi aceste cuvinte din cartea lui Dumnezeu." Cu vocea tremurătoare, ea citi: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1:29). Credincioasa a început să-i explice că toată oboseala şi sforţarea omului de a scăpa singur de păcate sunt fără rost. Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe cruce pentru cei vinovaţi şi pierduţi, făcând totul pentru ei. Dumnezeu însuşi L-a dat ca Salvator (Mântuitor) care a suferit pentru păcatele noastre, încât păcătosul care vine la Isus poate să primească iertarea. Bătrânică observă siguranţa mântuirii şi pacea care rezulta din vorbele credincioasei. Apoi bătrânică a fost îndrumată spre cuvintele Domnului Isus: "S-a sfârşit!" şi Domnul Isus a arătat că pentru un suflet serios şi doritor după mântuire nu mai este nimic de făcut, decât să creadă din toată inima în lucrarea săvârşită de El. "Toţi prorocii mărturisesc despre El că, oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 10:43). "...şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1:7).

Bătrânica a primit cu nesaţ fiecare cuvânt, ca un pământ uscat care se înviorează după o ploaie caldă. Privirea ei s-a luminat dintr-o dată şi ochii au început să-i strălucească. Deodată s-a sculat, a aruncat coroana de trandafiri pe care o ţinea în mână şi a spus: "La o parte cu tine, tu nu mi-ai dat nici o pace; Domnul Isus m-a salvat la cruce. S-a sfârşit! O, s-a săvârşit, păcatele mele sunt iertate! Acum voi pleca la drum, dar nu spre Maria-Einsiedeln, ci mă voi duce acasă şi voi spune la toţi că Isus singur prin sângele Său m-a mântuit şi pe mine, o păcătoasă!" A doua zi, bătrâna a plecat fericită spre patria ei. Ea a găsit pacea cu Dumnezeu prin lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Cristos. Bătrânica a mers pe acelaşi drum ca şi vameşul (Luca 18:14).

Aceasta este credinţa mântuitoare despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă convingere din inimă: Isus, da, El însuşi m-a salvat prin sângele Său preţios!

Această bătrânică a crezut o viaţă întreagă în religia ei. Viaţa sa era dovada că a crezut în învăţăturile religioase, altfel nu ar fi mers de cincizeci de ori pe acel drum lung din Belgia la Maria-Einsiedeln.

Bătrânica a crezut în Dumnezeu şi era convinsă de vina păcatelor, dar ea nu a crezut în lucrarea de la Golgota, nici în dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu şi nici în prezenţa Mântuitorului Isus cel înviat. Numai după ce a înţeles cu inima ce a făcut Isus pentru ea la cruce şi ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, numai atunci a găsit pacea şi a fost mântuită. Ea a crezut amândouă mărturiile lui Dumnezeu: jertfa de la cruce şi Cuvântul Său. Şi atunci Duhul Sfânt i-a dat mărturie în inimă că este mântuită. Aşa a devenit ea o fiică fericită a lui Dumnezeu.

Dacă vrem să examinăm întrebarea: "Ce înseamnă credinţa?", atunci este important să înţelegem următoarele:

1. În lucrurile pământeşti toţi oamenii sunt egali - fie ateişti, mormoni, budişti sau ce sunt;

2. Cu privire la lucrurile dumnezeieşti şi veşnice, mulţi oameni au o credinţă religioasă care se străduieşte să aducă jertfe mari, dar care nu le poate da nici pacea, nici nădejdea;

3. Numai credinţa, care îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu şi care îi predă Lui trecutul, prezentul şi viitorul întregii voinţe şi fiinţe, îi dă păcătosului ceea ce are nevoie: viaţa veşnică.

Numai atunci poate spune: "Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu" (Romani 5:1-2).