]

Acelaşi spirit care a inspirat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu a condus şi scenele Revoluţiei. Isus Hristos a fost declarat înşelător şi strigătul unanim al necredincioşilor francezi era: "Să zdrobim infamul", adică pe Hristos. Batjocurile cele mai înjositoare împotriva Cerului şi nelegiuirea dezgustătoare mergeau mână în mână, iar oamenii cei mai josnici, monştrii cei mai dedaţi cruzimii şi viciului, erau cei mai înălţaţi. În toate acestea omagiul suprem era dat lui Satana; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a curăţiei şi iubirii neegoiste, era răstignit.
265:3 "Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî." Puterea ateistă care a condus Franţa în timpul Revoluţiei şi domniei terorii a declarat un aşa război împotriva lui Dumnezeu şi a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Naţională. Bibliile au fost adunate şi arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreţ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituţiile Bibliei
au fost desfiinţate. Ziua de odihnă săptămânală a fost îndepărtată şi în locul ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei şi veseliei. Botezul şi Cina Domnului au fost interzise. Iar anunţurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare declarau că moartea este un somn veşnic.
266:2 Teama de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înţelepciunii, ci începutul nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertăţii şi al patriei. "Episcopului constituţional al Parisului i-a fost încredinţat să joace rolul principal în cea mai nereuşită şi scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naţionale... El a apărut îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, pentru a declara înaintea convenţiei că religia pe care o predicase atâţia ani era din toate punctele de vedere o invenţie a preoţilor, care nu avea temelie nici în istorie şi nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni şi clari existenţa Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, şi s-a dedicat pentru viitor adorării libertăţii, egalităţii, virtuţii şi moralităţii. Apoi a depus pe masă insignele episcopale şi a primit îmbrăţişarea frăţească din partea preşedintelui convenţiei. Câţiva preoţi renegaţi au urmat exemplul acestui prelat." (Scott, vol. I, Pagina. 17)
266:3 "Şi locuitorii pământului se vor bucura de ei, şi se vor veseli; şi îşi vor trimite daruri unul altuia; pentru că cei doi prooroci îi chinuiseră pe locuitorii pământului". Franţa cea necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerinţele şi restricţiile Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii Îl sfidau pe faţă pe Regele cerului. Ca şi păcătoşii din vechime, ei strigau: "Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt". (Ps.73,11)
266:4 Cu o îndrăzneală hulitoare, peste putinţă de a fi crezută, unul dintre preoţii noii ordini spunea: "Dumnezeule, dacă exişti, răzbună-Ţi numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi tăcut; nu îndrăzneşti să arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede
în existenţa Ta?" (Lacretelle, History, vol.2, p.309; în Sir Archibald Alison, History of Europe, vol.1, cap.10). Ce ecou constituie aceste cuvinte ale întrebării lui Faraon: "Cine este Dumnezeu ca să ascult de glasul Lui? Eu nu-L cunosc pe Dumnezeu!"
267:2 "Nebunul zice în inima lui: 'Nu este Dumnezeu!'" (Ps.14,1). Iar Domnul declară cu privire la cei care strică adevărul: "Nebunia lor se va da pe faţă înaintea tuturor". (2 Tim. 3,9). După ce Franţa a renunţat la închinarea faţă de viul Dumnezeu, la "Cel Preaînalt care umple veşnicia", n-a trecut decât puţină vreme până când ea a decăzut într-o idolatrie înjositoare prin închinarea la Zeiţa Raţiunii, în persoana unei femei desfrânate. Şi aceasta în adunarea reprezentativă a naţiunii cu ajutorul celei mai înalte autorităţi civile şi legislative! Un istoric spunea: "Una dintre ceremoniile acestui timp nesănătos rămâne fără egal pentru absurditatea ei unită cu lipsa de respect. Porţile Convenţiei au fost deschise pentru a face loc trecerii unei grupe de cântăreţi, în urma căreia au intrat într-o procesiune solemnă membrii consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertăţii şi însoţind, ca obiect al cultului lor viitor, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeiţa Raţiunii. După ce a fost adusă înăuntru, a fost descoperită cu mare pompă şi aşezată la dreapta preşedintelui, când a fost recunoscută de toţi ca fiind o dansatoare de la Operă... Acestei femei, considerată ca cea mai bună reprezentare a raţiunii căreia se închinau, Convenţia Naţională a Franţei i-a adus adorare publică.
267:3 Această mascaradă ridicolă şi nelegiuită a avut un puternic ecou, iar instalarea Zeiţei Raţiunii a fost repetată şi imitată în toată Franţa, în provincii în care locuitorii doreau să fie la acelaşi nivel cu mai marii Revoluţiei." (Scott, vol.1, cap.17)
267:4 "Oratorul care a introdus cultul Raţiunii a spus: 'Legislatori! Fanatismul a făcut loc Raţiunii. Ochii lui înceţoşaţi n-au putut suporta strălucirea luminii. Astăzi, o mulţime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice care, pentru prima oară, s-au făcut ecoul adevărului. Acolo francezii au sărbătorit singurul cult adevărat - acela al Libertăţii, al Raţiunii. Acolo am dat chip dorinţelor pentru prosperitatea puterii Republicii. Acolo am părăsit idolii neînsufleţiţi în favoarea Raţiunii, a acestui chip însufleţit, capodopera naturii'" (M.A. Thiers, History of the French Revolution, vol.2, pp. 370, 371).
268:2 Când zeiţa a fost adusă înaintea Convenţiei, preşedintele a luat-o de mână şi, îndreptându-se către adunare, a spus: "Muritori, încetaţi să mai tremuraţi înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care temerile voastre L-au creat. De azi înainte să nu mai recunoaşteţi nici o divinitate în afară de Raţiune. Vă prezint aici icoana cea mai nobilă şi cea mai curată a ei; dacă trebuie să aveţi idoli, jertfiţi numai unora ca aceasta... Cazi înaintea augustului Senat al Libertăţii, o, voal al Raţiunii!
268:3 După ce a fost îmbrăţişată de preşedinte, zeiţa a fost urcată pe un car măreţ şi condusă în mijlocul unei mulţimi la catedrala Notre Dame, pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost aşezată pe un altar înalt şi a primit adorarea tuturor celor prezenţi." (Alison, vol.1, cap.10)
268:4 Această ceremonie a fost urmată, nu peste multă vreme, de arderea în public a Bibliei. Într-o împrejurare, "Societatea Populară a Muzeului" a intrat în sala primăriei, strigând: "Trăiască Raţiunea!" şi ducând într-un vârf de băţ resturile încă fumegânde ale câtorva cărţi, printre altele breviare, misse, Vechi şi Noi Testamente, care "au ispăşit într-un foc mare", a spus preşedintele, "toate nebuniile la care ele i-au condus vreodată pe oameni ca să le comită." (Journal of Paris, 1793, nr.318. Citat în Buchez-Roux, Collection of Parliamentary History, vol.30, pp.200, 201.)
268:5 Papalitatea a fost aceea care a început lucrarea pe care ateismul a completat-o. Politica Romei a adus acele stări sociale, politice şi religioase care au grăbit ruina Franţei. Referindu-se la ororile Revoluţiei, unii scriitori spun că aceste excese trebuie trecute în contul tronului şi al bisericii (vezi notele suplimentare). Pe bună dreptate
269:1 ele trebuiau trecute pe seama bisericii. Papalitatea a otrăvit mintea regilor împotriva Reformei, ca fiind un duşman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii şi armoniei naţiunii. Geniul Romei a fost acela care, pe calea aceasta, a inspirat cruzimea cea mai grozavă şi persecuţia cea mai aspră care a pornit de la tronul regal.
269:2 Duhul libertăţii a izvorât din Biblie. Oriunde Evanghelia a fost primită, mintea oamenilor a fost trezită. Astfel că oamenii au început să lepede cătuşele care-i ţinuseră ca sclavi ai ignoranţei, viciului şi superstiţiei. Au început să gândească şi să acţioneze ca oameni. Dar monarhii au văzut lucrul acesta şi s-au temut din cauza despotismului lor.
269:3 Roma s-a grăbit să trezească temerile lor geloase. Papa spunea regentului Franţei, în anul 1525: "Această manie (protestantismul) nu numai că va zădărnici şi va distruge religia, ci va distruge toate ţările, nobilimea, legile, ordinea şi rangurile". (G. de Felice, History of the Protestants of France b.1, cap.2, par.8). Câţiva ani mai târziu, un nunţiu papal îl avertiza pe rege: "Sire, nu te lăsa amăgit. Protestanţii vor dărâma toată ordinea religioasă şi civilă... Tronul este în aceeaşi primejdie ca şi altarul... Introducerea unei religii noi trebuie în mod necesar să introducă şi o conducere nouă." (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.36). Şi teologii făceau apel la prejudecăţile poporului, declarând că învăţătura protestantă "îi incită pe oameni spre ciudăţenii şi spre nebunie; ea îl jefuieşte pe rege de dragostea devotată a supuşilor şi devastează atât statul, cât şi biserica". În felul acesta Roma a reuşit să ridice Franţa împotriva Reformei. "Astfel, sabia persecuţiei a fost scoasă din teacă pentru prima oară în Franţa, pentru susţinerea tronului, pentru ocrotirea nobililor şi pentru menţinerea legilor." (Wylie, b.13, cap.4) Conducătorii ţării însă n-au prevăzut câtuşi de puţin rezultatele acestei politici fatale. Învăţătura Bibliei ar fi sădit în mintea şi în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate şi bunătate, care sunt însăşi piatra unghiulară a prosperităţii naţiunii. "Neprihănirea înalţă o naţiune." Prin ea "se întăreşte un scaun de domnie". (Prov. 14,34; 16,12). "Lucrarea neprihănirii va fi pacea"; iar urmarea: "odihna şi liniştea pe vecie." (Is. 32,17). Acela care ascultă de Legea divină va respecta cu toată conştiinciozitatea legile ţării lui. Acela care se teme de Dumnezeu îl va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorităţi drepte şi legitime. Dar nefericita Franţă a interzis Biblia şi i-a alungat pe ucenicii ei. Veac după veac, bărbaţi cu principii şi integritate, bărbaţi cu ascuţime intelectuală şi putere morală, care au avut curajul să-şi susţină convingerea şi credinţa, să sufere pentru adevăr timp de veacuri, aceşti bărbaţi au trudit ca sclavi pe galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele închisorilor. Mii şi mii de oameni şi-au găsit salvarea prin fugă; şi aceasta a continuat timp de două sute cincizeci de ani după ivirea Reformei.