Aici intră în scenă Sir Henry Norris, care a rămas până azi motivul principal pentru care lillywhites îi urăsc pe tunari. Norris, un self-made-man care a făcut avere din terenuri şi construcţii, a fost primul ţar adevărat pe care l-a avut fotbalul. Din 1910 când a pus mâna pe Arsenal, Norris a declanşat un lung şir de malversaţiuni şi intimidări, toate cu un singur scop: să facă din Arsenal cea mai bună echipă din Insulă.

Dezamăgit că Arsenal are de patru ori mai puţini spectatori la meciurile de acasă decât Spurs şi Chelsea, Norris a încercat să formeze un super-club prin fuziunea tunarilor cu Fulham, al cărui director era deja. Liga l-a împiedicat să facă asta, singură dată când avea să îi stea în cale, lăsându-l pe Norris şi mai îndârjit să facă din Woolwich Arsenal un club mare. La fel că predecesorii săi, el a înţeles că Manor Ground, terenul mereu inundat şi puturos, nu poate strânge niciodată prea mulți spectatori.

La începutului în 1913 Kentish Independent titra cu litere de-o şchioapă: ARSENAL MOVE TO THE OTHER SIDE OF LONDON. Norris a avut nevoie de tot tupeul şi toate relaţiile politice ca să facă posibilă o mutare atât de îndrăzneaţă. Arsenal a abandonat sudul cenuşiu şi s-a mutat în N5, câteva mile mai jos de Tottenham. Evident, mutarea i-a descumpănit pe fanii adevăraţi ai lui Arsenal, cei din preajma fabrici de armament. Presa locală a fost asaltată de scrisori care înfierau decizia „capitalistului fără inima” Henry Norris:

  "Mr Norris had decided that financial gain was more important that protecting our club. He is making a mistake. You cannot ‘€™franchise’€™ a football club a€“ Woolwich Arsenal must stay near Woolwich. Would Norris advocate moving Liverpool to Manchester? People like him have no place in Association Football."

Până la sfârşitul anului, Arsenal se mutase pe Highbury şi reuşise să jignească pe toată lumea făcând asta. Avea totusi să fie un mizilic faţă de următoarea manevră a lui Norris.

Promovarea prin vot – escrocheria secolului în fotbalul englez

A venit războiul şi, între 1915 şi 1918, fotbalul a luat o pauză în Anglia. După ce investise o avere în echipă şi într-un stadion nou, pe Norris îl aştepta o luptă crâncenă pentru promovare. N-avea însă răbdare să aştepte un sezon întreg. Ce a urmat e cunoscut azi drept cel mai mârşav şi petulant negoţ din istoria fotbalului englez.

Comitetul care conducea liga engleză hotărâse lărgirea primei divizii de la 20 la 21 de echipe. O decizie cu care Arsenal, care terminase pe locul 5 înainte de război, nu avea nimic de-a face. Chelsea şi Spurs, retrogradatele teroretice urmau să fie pasuite, sau dacă nu, Wolves şi Birmingham, locurile 3-4 în ligă secundă, aveau o şansă. Încă o dată, intră în scenă Henry Norris. Patronul tunarilor, devenit Sir între timp, a discutat separat cu fiecare din membrii comisiei (mai puţin cel de la Spurs evident) şi i-a convins, ajutat şi de nişte pungi de hârtie maro, că Arsenal ar fi o echipă mult mai potrivită pentru prima divizie. Norris a fost isteţ şi a a asigurat-o pe Chelsea că îşi va primi păsuirea atâta timp cât votează împotriva lui Spurs. Obrăznicia lui Norris a mers până la a trimite o scrisoare comisiei, în care pleda pentru cauza lui Arsenal, argumentând că tunarii îşi merită locul în elită „for their long services to league football”. Promovare pe criterii de vechime, vasăzică, ignorând faptul că Wolves erau mai bătrâni că ei. S-a ajuns la vot unde Arsenal a promovat în daună lui Tottenham cu 18-8.

sursa - anglofil.ro